DROZD ŞI JANOUSEK contra FRANŢEI ŞI SPANIEI2 -Proceduri penale urmate în faţa Tribunalului Corts din Principatul Andorra şi detenţii suferite în Franţa după condamnarea de către acesta din urmă
| Comentarii |
|
133. — Cetăţeanul spaniol Jordi Drozd şi cetăţeanul cehoslovac Pavel Janousek sunt urmăriţi pentru o tâlhărie săvârşită în Andorra-la-Vieille şi judecaţi la 26 mai 1986 de către Tribunalul de Corts al Principatului Andorra. Pronunţată în aceeaşi zi, în limba catalană şi în audienţă publică, decizia le-a fost notificată a doua zi în limba spaniolă. Tribunalul a aplicat paisprezece ani de închisoare fiecăruia dintre acuzaţi. Acest tribunal era compus din doi foşti magistraţi francezi, desemnaţi unul de către coprinţul francez (preşedintele Republicii Franceze), altul de către magistratul francez (reprezentantul co-prinfului francez), şi un jurist spaniol, viguier numit de co-prinful episcopal (episcopul de Urgel în Spania).
Dnii Drozd şi Janousek introduc apoi singurul recurs disponibil în asemenea situaţie, un recurs în retractare2 exercitat în faţa aceloraşi judecători. După respingerea recursului lor la 3 iulie 1986 de către Tribunalul de Corts, cei în cauză au ales să execute pedeapsa în Franţa, în conformitate cu dreptul din Andorra, care oferă persoanelor condamnate în Principat la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de trei luni posibilitatea opţiunii executării acesteia în Franţa sau în Spania.
134. — în plângerea adresată pe 26 noiembrie 1986 la Comisie, dnii Drozd şi Janousek au formulat două serii de revendicări.
a) Primele, rezultând din art. 6 al Convenţiei, privesc atât Franţa cât şi Spania, cărora le revine responsabilitatea pe plan internaţional în legătură cu comportamentul autorităţilor din Andorra.
i. Unele doleanţe sunt comune celor doi petiţionari care invocă paragrafele 1 şi 3 d) din articolul menţionat: astfel, aceştia au pretins că nu ar fi beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului de Corts, deoarece doi dintre judecători erau reprezentanţii coprinţilor în Andorra3 şi organe ierarhic superioare ale poliţiei, magistratul însărcinat cu instrucţia dosarului se află în camera de consiliu în timpul deliberării, unul din judecători nu cunoştea deloc limba spaniolă şi nici catalana, limbi în care s-au desfăşurat dezbaterile procesului, martorii nu ar fi fost „ izolaţi “ înainte de audiere, iar victima tâlhăriei ar fi auzit declaraţiile acuzaţilor înainte de a-şi face depoziţia.
ii. Celelalte plângeri sunt proprii numai lui Janousek şi se întemeiază pe alin. b), d) şi e) din paragraful 3: acesta a susţinut că nu ar fi beneficiat de asistenţa unui interpret şi a unui avocat în timpul instrucţiei şi nu ar fi primit o traducere completă în timpul procesului.
b) Revendicările din cea de-a doua categorie, rezultând din art. 5 § 1, vizează numai Franţa. Cei doi petiţionari califică drept „neconformă normelor“ detenţia în Franţa după condamnarea de către jurisdicţia Principatului Andorra, deoarece nu exista un text de lege francez privind executarea deciziilor de acest tip, şi deci contrară ordinii publice franceze ca urmare a lipsei unui control exercitat de jurisdicţiile franceze
• Hotărârea din 26 iunie 1992 (plenul Curţii) (seria A nr. 240)
135. — Curtea începe prin a se asigura de competenţa sa de a examina cauza din perspectiva art. 6 din Convenţie. Guvernele, francez şi spaniol, au ridicat mai multe excepţii preliminare în legătură cu acest aspect procedând la fel ca şi în faţa Comisiei, care mai întâi a reţinut cauza, apoi şi-a declinat competenţa examinării fondului acesteia.
în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă ratione loci, Curtea subscrie, în esenţă, la tezele exprimate în apărare de către cele două guverne reclamate, precum şi la avizul Comisiei, care aprecia prevederile Convenţiei ca inaplicabile pe teritoriul Andorrei, în pofida ratificării acestui instrument juridic de către Franţa şi Spania. Curtea ia, de asemenea, în considerare mai multe circumstanţe. Principatul Andorra nu figurează printre membrii Consiliului Europei, ceea ce-1 împiedică să dobândească, el însuşi, calitatea de parte la Convenţie şi părea că nu a întreprins nici un demers pentru a solicita admiterea sa ca „membru asociat" al organizaţiei; teritoriul Andorrei nu constituie un spaţiu comun al Franţei şi Spaniei, şi nici un condominiu franco-spaniol; relaţiile Principatului cu Franţa şi Spania nu sunt supuse modelului de raporturi între state suverane şi nu îmbracă forma unor acorduri internaţionale, chiar dacă evoluţia instituţiilor din Andorra ar putea conduce Principatul, potrivit co-prinţului francez, „la accesul la comunitatea internaţională". Pe scurt, Curtea judecă excepţia ca întemeiată (unanimitate).
136. — Această constatare nu dispensează Curtea de a cerceta dacă petiţionarii au ţinut de Jurisdicţia" Franţei sau a Spaniei în sensul art. 1 din Convenţie, având în vedere condamnarea lor de către tribunalul din Andorra.
Curtea examinează deci excepţia de necompetenţă ratione personae. Termenul „jurisdicţie" nu se limitează la teritoriul naţional al statelor contractante a căror responsabilitate poate intra în joc ca urmare a actelor emanând de la organele acestora şi producându-şi efectele în afara teritoriului respectiv. Curtea se alătură Comisiei la argumentele exprimate de către guvernele reclamate: dacă magistraţi provenind din Franţa şi Spania participă în cadrul jurisdicţiilor din Andorra, aceştia nu o fac în calitatea lor de judecători francezi sau spanioli; aceste jurisdicţii şi, în particular Tribunalul de Corts îşi îndeplinesc atribuţiile într-o manieră autonomă; deciziile şi hotărârile lor scapă controlului autorităţilor Franţei şi Spaniei. în afară de aceasta, dosarul nu conţine nici un element care ar da de gândit că acestea din urmă ar fi tentate să exercite ingerinţe în procesele petiţionarilor. în sfârşit, detaşarea magistraţilor, sau punerea lor la dispoziţia ţărilor străine, se practică, de asemenea, între statele membre ale Consiliului Europei. Pe scurt, Curtea acceptă şi această excepţie (unanimitate).
137. — Rămânea revendicarea referitoare la art. 5 § 1. După guvernul francez, petiţionarii au neglijat două căi de drept care le-ar fi fost deschise în faţa justiţiei franceze: să introducă plângere şi să se constituie parte civilă împotriva magistraţilor sau funcţionarilor responsabili de detenţia lor; să denunţe o încălcare imputabilă magistraţilor sau funcţionarilor respectivi.
Curtea constată că recursurile în chestiune urmăreau reparaţia unui prejudiciu cauzat printr-o privare de libertate şi sancţionarea agenţilor statului. Dacă acestea pot conduce, prin ricoşeu, la încetarea unei detenţii, ele nu ajung, până în prezent, la un asemenea rezultat, când detenţia respectivă îşi are sursa într-o decizie judiciară emisă în Andorra, deoarece jurisdicţiile franceze îşi declină competenţa de a aprecia legalitatea unui asemenea decizii. în concluzie, este cazul ca excepţia să fie respinsă (unanimitate).
138. — Abordând fondul cauzei, Curtea verifică baza legală a detenţiei în discuţie. Ea apreciază că nu are competenţa de a controla respectarea căilor legale în sistemul juridic din Andorra şi, pe plan mai generai, regularitatea privării de libertate a petiţionarilor faţă de normele juridice ale Principatului. în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei franceze, Curtea consideră aceasta ca pe o situaţie deja stabilită. Cutuma multiseculară franco-andorra-nă, potrivit căreia persoanele condamnate de către jurisdicţiile din Andorra pot să execute pedeapsa lor în închisorile franceze, prezintă o stabilitate şi posedă o forţă juridică suficiente pentru a servi de bază a detenţiei în litigiu, în pofida statutului particular al Principatului în dreptul internaţional.
Ar fi trebuit jurisdicţiile franceze să controleze condamnarea incriminată? Curtea consideră, în speţă, Tribunalul de Corts ca fiind un „tribunal competent" despre care face vorbire art. 5 § 1 a). Convenţia nu obligă părţile contractante să impună regulile sale statelor sau teritoriilor terţe, deci Franţei nu-i revine obligaţia de a cerceta dacă procedura care a condus la condamnarea petiţionarilor îndeplineşte fiecare din condiţiile art. 6. A pretinde un asemenea control înseamnă, de asemenea, a contracara tendinţa întăririi întrajutorării internaţionale în domeniul judiciar, în mod normal favorabilă persoanelor în cauză. Statele contractante trebuie totuşi să se abţină de a-şi aduce concursul la o asemenea situaţie, dacă rezultă că respectiva condamnare este consecinţa unui refuz flagrant de justiţie.
Curtea ia act de declaraţia guvernului francez, potrivit căreia Franţa ar putea refuza şi ar refuza colaborarea sa cutumiară dacă ar fi vorba de executarea pe teritoriul său a unei sentinţe din Andorra, în mod vădit contrară prescripţiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta. Ea găseşte o confirmare a acestei asigurări chiar în deciziile jurisdicţiilor franceze. Curtea nu ţine să dovedească faptul că Franţa trebuia să nu contribuie la executarea hotărârilor incrimitate. în concluzie, Curtea afirmă că nu s-au încălcat prevederile art. 5 § 1 (12 voturi pentru, 11 împotrivă).
| ← BOUAMAR contra BELGIEI — Plasarea unui minor într-o casă de... | SCHIESSER contra ELVEŢIEI - Punerea în detentie → |
|---|
