SCHIESSER contra ELVEŢIEI - Punerea în detentie
| Comentarii |
|
GARANŢIILE ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE (articolul 5 §§ 2-5). Dreptul de a fî deferit imediat unui judecător sau magistrat (articolul 5 § 3). Noţiunea de „magistrat"
CAZUL SCHIESSER contra ELVEŢIEI - Punerea în detentie
provizorie de către un procuror de district al cantonului Zurich
140. — Elveţian născut în 1952 şi locuind la Winterthur, dl Friedrich Schiesser se constituie prizonier la 5 aprilie 1976 după ce, un timp, s-a sustras cercetărilor poliţiei. El este imediat condus în faţa procurorului districtului Winterthur care, în aceeaşi zi, dispune plasarea sa în detenţie provizorie; procurorul îl suspecta puternic că a săvârşit sau că a încercat să săvârşească mai multe furturi calificate şi se temea ca învinuitul să nu facă să dispară probele. Dl Schiesser face atunci apel împotriva acestei ordonanţe, dar recursul său este respins de către procurorul general al cantonului Zurich. La 14 iulie 1976, Tribunalul federal, căruia petiţionarul i s-a adresat în recurs, susţinând încălcarea art. 4 din Constituţia federală elveţiană şi violarea art. 5 §§ 1 c) şi 3 din Convenţie, confirmă respingerea acţiunii.
între timp, Camera de acuzare a Curţii de apel cantonale l-a menţinut în detentie provizorie pe dl Schiesser, a cărui punere în libertate survine la 12 iulie 1976.
La 11 mai 1978, Curtea de apel îl condamnă pe petiţionar la o pedeapsă de şaptesprezece luni de închisoare, însoţită de o amânare condiţionată a executării pedepsei de patru ani, pentru furturi în grup ca ocupaţie.
141. — Cantonul Zurich este constituit din 11 districte dotate, fiecare, cu un parchet care cuprinde unul sau mai mulţi procurori. Aceştia din urmă sunt aleşi prin vot universal pentru o durată de trei ani (de patru ani începând de la 1 ianuarie 1977). Fiecare procuror este în acelaşi timp un organ de anchetă şi de instrucţie, supus controlului procurorului general, şi un organ de urmărire pe lângă judecătorul unic în materie penală şi pe lângă tribunalul de district, pentru infracţiunile de importanţă mică sau medie. El se bucură, de asemenea, de puterea de a emite un „mandat de reprimare“ dacă învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia şi dacă o amendă sau o pedeapsă cu închisoarea, de cel mult o lună, sunt considerate suficiente.
142. — Dl Schiesser sesizează Comisia la 15 noiembrie 1976: el susţine că s-a încălcat art. 5 § 3 din Convenţie, constând în aceea că procurorul de district nu ar putea fi considerat ca fiind „ un magistrat abilitat de către lege să exercite funcţii judiciare". Mai departe, el invocă, de asemenea, art. 5 §4 din Convenţie, pe motiv că nu a avut dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal pentru ca acesta din urmă să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale.1
• Hotărârea din 4 decembrie 1979 (Cameră) (seria A nr. 34)
143. — în privinţa art. 5 § 3, Curtea examinează mai întâi cerinţele care decurg din expresia „magistrat abilitat de către lege să exercite funcţii judi-ciare“. Ea apreciază că termenul „magistrat" nu se confundă cu .judecător", deşi acesta trebuie să posede anumite calităţi, adică să îndeplinească condiţiile constituind tot atâtea garanţii pentru persoana arestată:
— garanţii de independenţă faţă de executiv şi de părţi, ceea ce nu exclude orice subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi, cu condiţia ca aceştia să se bucure de o independenţă analoagă;
— garanţii de procedură, ceea ce implică obligaţia de a audia personal individul care îi este deferit;
— garanţii de fond, ceea ce comportă obligaţia de a examina circumstanţele constituind argumente pentru sau contra detenţiei, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei raţiunilor care o justifică şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate.
144. — Curtea cercetează dacă procurorul districtului Winterthur a prezentat aceste garanţii dlui Schiesser.
Referitor la garanţiile de independenţă, Curtea subliniază că, în speţă, procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie examinând dacă trebuie să-l înculpe pe cel interesat şi să-l plaseze în detenţie provizorie şi apoi efectuând instrucţia dosarului cu obligaţia de a cerceta, cu aceeaşi grijă, atât faptele în favoarea acuzării cât şi cele împotriva acesteia. în afară de acestea, ea constată că procurorul de district n-a trebuit să suporte nici o ingerinţă exterioară, nici să consulte o altă autoritate, exercitând astfel pro-pria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea.
în ceea ce priveşte garanţiile de procedură, Curtea arată că, atunci când dl Schiesser s-a constituit prizonier, procurorul de district l-a interogat în termen de 24 de ore, i-a pus în vedere pentru ce era învinuit că a comis sau a încercat să comită infracţiuni şi i-a adus la cunoştinţă dreptul său de recurs împotriva mandatului de arestare emis împotriva lui.
Cât despre garanţiile de fond, Curtea notează că ordonanţa de detenţie se întemeia pe două motive, enumerate de Codul de procedură penală al cantonului Zurich, printre care existenţa raţiunilor de a bănui pe cel interesat de săvârşirea unui delict. Acest motiv figurează printre acelea care, potrivit art. 5 § 1 c) din Convenţie, justifică o punere în detenţie provizorie. în plus, ordonanţa a fost adoptată potrivit căilor legale.
Curtea concluzionează deci că nu s-au violat prevederile art. 5 § 3 (5 voturi pentru, 2 împotrivă).
145. — Art. 5 § 4 trebuia să fie şi el pus în discuţie? Curtea apreciază că asupra acestui aspect raportul Comisiei echivalează, în esenţă, cu o decizie implicită de inadmisibilitate; ea constată în plus că reclamaţia dlui Schiesser iese din cadrul litigiului cu privire la care Curtea este sesizată. în lumina jurisprudenţei în materie, ea hotărăşte că examinarea deciziei menţionate îi depăşeşte competenţa (unanimitate).
| ← DROZD ŞI JANOUSEK contra FRANŢEI ŞI SPANIEI2 -Proceduri... | HUBER contra ELVEŢIEI — Exercitarea succesivă, de către... → |
|---|
