ION-CETINĂ şi ION contra României - Hoărâre judecătorească neexecutată în întregime. Legea 18/1991.
| Comentarii |
|
Dreptul la un proces echitabil. Art. 6 alin. (1) din Convenţie
Dreptul la respectul bunurilor proprii. Art. 1 din Protocolul nr. 1
În ipoteza în care debitorul unei obligaţii este un particular, statul, în calitate de depozitar al autorităţii publice, este chemat să aibă un comportament diligent şi să asiste creditorul în executarea hotărârii care îi este favorabilă. Astfel, hotărârea definitivă obţinută de reclamanţi, prin care s-a dispus eliberarea terenului lor de către un terţ, nu a fost executată în întregime şi nici nu a fost anulată ori modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege, în pofida demersurilor de executare întreprinse de reclamanţi. Or, imposibilitatea reclamanţilor de a folosi terenul are la bază greşeala comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991, care, pe de o parte, a informat reclamanţii că certificatul lor de moştenitor reprezenta titlu de proprietate, excluzând orice formalitate cerută de Legea nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, în temeiul aceleiaşi legi, a eliberat unor terţi titlu de proprietate asupra unei părţi din acelaşi teren.
Mai mult, executorul judecătoresc nu a informat reclamanţii decât despre schimbarea propriului sediu şi a dificultăţilor logistice legate de acest fapt, despre respingerea acţiunii reclamanţilor în anularea titlului de proprietate eliberat terţului şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între terţ şi o altă persoană, privind parte din terenul lor, inclus în hotărârea definitivă. Pe de altă parte, prefectul a solicitat anularea titlului de proprietate eliberat terţului după cinci ani de la momentul eliberării lui (trei ani de la informarea sa de către reclamanţi cu privire la nelega-litatea titlului). în fine, executarea hotărârii definitive, favorabilă reclamanţilor, s-a realizat cu o întârziere de peste 7 ani, pentru suprafaţa de 878 mp teren şi a rămas încă neexecutată în privinţa suprafeţei de 1138 mp teren. Toate aceste elemente reprezintă fapte care antrenează răspunderea statului în generarea situaţiei litigioase şi asistenţa eronată fu mizată de organele sale pe parcursul executării, statul, prin organele sale specializate, nedepunând toate eforturile necesare în vederea executării cu celeritate a hotărârii definitive favorabile reclamanţilor, cu nerespectarea art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza ION-CETINĂ şi ION împotriva României, hotărârea din 24 ianuarie 2008
Comunicată la 14 februarie 2008 Cererea nr. 73706/01
în cauza Ion-Cetină şi Ion împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Bostjan M. Zupancis, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 24 ianuarie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 73706/01) îndreptată împotriva României, ai cărei doi resortisanţi, domnul Mihai lon-Cetină şi doamna Vasilica Ion («reclamanţii»), au sesizat Curtea la 25 septembrie 2000 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»), Primul reclamant are şi naţionalitate austriacă.
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul D.L. Stoicescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Prin decizia din 25 ianuarie 2007, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
4. La 25 martie 2007, reclamanţii au solicitat ca o şedinţă publică să se desfăşoare în cauză. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu este necesar. Prin urmare, în baza art. 59 alin. (3) din Regulament, Curtea a respins această cerere. .
5. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].
6. Guvernul austriac, căruia Curtea i-a comunicat o copie a cererii în baza art. 36 alin. (1) din Convenţie şi a art. 44 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Curţii nu a dorit să îşi prezinte punctul de vedere cu privire la cauză.
ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanţii s-au născut în 1 949 şi, respectiv în 1923 şi locuiesc la Viena (primul reclamant) şi la Buftea (a doua reclamantă).
A. Terenul reclamanţilor
8. La 18 aprilie 1994, un notar a eliberat reclamanţilor certificatul de moştenitor pentru un teren cu o suprafaţă de 3.350 mp, situat la Buftea şi care a aparţinut tatălui primului reclamant, soţul celei de a doua reclamante.
9. La 25 august 1995, Comisia administrativă a judeţului Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar («comisia judeţeană» şi «Legea nr. 18») a eliberat lui R.C. un titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 2 mp din terenul reclamanţilor.
10. La 20 decembrie 1996, ca urmare a cererii reclamanţilor depuse la Comisia administrativă locală Buftea pentru aplicarea Legii nr. 1 8 («comisia locală»), primarul Buftea i-a informat că nu li se putea elibera titlul de proprietate în baza Legii nr. 1 8, întrucât certificatul de moştenitor reprezenta deja un titlu valabil.
11. La 28 martie 1997, reclamanţii au partajat pe cale amiabilă, în faţa notarului, terenul în cauză, inclusiv terenul atribuit lui R.C.
12. La 2 iulie 1 997, R.C. a vândut lui G.A. suprafaţa de
1 1 38 mp din terenul litigios.
B. Demersurile în vederea recuperării posesiei terenului
13. Prin hotărârea din 28 martie 1997, Tribunalul Bucureşti l-a obligat pe R.C. să elibereze terenul reclamanţilor. Acesta a apreciat că terenul nu putea face obiectul unei restituiri în baza Legii nr. 1 8, din moment ce nu a ieşit niciodată din patrimoniul tatălui reclamanţilor. Tribunalul conchide că reclamanţii au dobân-ditîn mod valabil dreptul de proprietate prin certificatul de moştenitor din 1 8 aprilie 1994.
14. La 7 noiembrie 1 997, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Bucureşti.
7. Demersuri administrative pentru anularea titlului terţilor
15. La 20 mai 1997, comisia locală a informat reclamanţii, ca răspuns la solicitarea acestora, că nu era competentă să anuleze titlul de proprietate din 25 august 1995.
16. Ca urmare a unei cereri similare a reclamanţilor adresată prefectului de Ilfov, acesta îi informa că prin eliberarea acestui titlu, comisia judeţeană a încălcat Legea nr. 18 şi le recomanda să introducă o acţiune în justiţie în vederea anulării acestui titlu.
2. Cererile de executare a hotărârii din 28 martie 1997
17. O primă încercare a reclamanţilor din 15 decembrie 1997 în vederea obţinerii executării hotărârii din 28 martie 1997 a fost contestată de R.C. la 3 februarie 1998. După admiterea de către Judecătoria Buftea, această contestaţie a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 ianuarie 2001 de către Curtea de Apel Bucureşti, în urma recursului formulat de reclamanţi. Instanţele au suspendat executarea silită pe durata acestei proceduri.
18. Contestaţia formulată de către R.C. şi G.A. împotriva unei noi cereri de executare formulată de primul reclamant a fost respinsă, la 29 octombrie 2001, de către Judecătoria Buftea, decizie rămasă definitivă prin hotărârea Tribunalului Bucureşti din 3 aprilie 2002.
3. Acţiunile în justiţie în anularea titlurilor de proprietate ale terţilor
19. La o dată neprecizată, reclamanţii au formulat o acţiune împotriva comisiilor locale şi judeţene, pentru anularea titlului de proprietate eliberat lui R.C. Acţiunea a fost respinsă ca nedovedită, la 7 iunie 1999, de către Judecătoria Buftea. Recursul reclamanţilor a fost respins ca tardiv, printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 31 mai 2000.
20. La 3 octombrie 2000, ca urmare a unei noi cereri a reclamanţilor în vederea anulării titlului de proprietate al lui R.C., prefectul le-a adus la cunoştinţă că a formulat deja o asemenea acţiune împotriva celor două comisii şi împotriva lui R.C.,în faţa Judecătoriei Buftea.
21. Prin hotărârea din 29 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis cererea prefectului şi a anulat titlul lui R.C., pe motiv că prin eliberarea acestuia, comisia judeţeană a nesocotit Legea nr. 18. De asemenea, tribunalul a respins cererea de intervenţie a reclamanţilor, reţinând autoritatea de lucru judecat, dat fiind faptul că cererea similară a acestora a fost soluţionată definitiv prin hotărârea din 31 mai 2000.
22. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului formulat de R.C., printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 14 aprilie 2003.
23. Printr-un ordin din 19 august 2003, comisia judeţeană a anulat titlul lui R.C.
24. Cu toate acestea, o acţiune introdusă la 2 iulie 2003 de către reclamanţi, pentru anularea contractului de vânzare încheiat între R.C. şi G.A., a fost respinsă, în urma celor trei grade de jurisdicţie, printr-o hotărâre definitivă din 14 iulie 2005 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe motiv că reclamanţii nu au probat a avea un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, înalta Curte a apreciat că era posibil să se adreseze comisiilor administrative, după anularea titlului de proprietate al lui R.C., pentru obţinerea unui titlu asupra terenului pe numele lor.
4. Noile încercări de executare a hotărârii din 28 martie 1997
25. La 17 ianuarie 2003, reclamanţii au contactat executorul judecătoresc însărcinat cu punerea în executare a hotărârii din 28 martie 1997, pentru a obţine informaţii cu privire la stadiul executării silite. Executorul le-a răspuns că, deşi au trecut peste şase ani de la începutul executării, nu era la curent cu evoluţia dosarului pe motiv că a avut de rezolvat chestiuni administrative referitoare la schimbarea biroului său.
26. La 24 februarie 2003, Judecătoria Buftea a admis o nouă cerere a reclamanţilor şi a dispus executarea silită în baza hotărârii din 28 martie 1997. în urma contestaţiei lui R.C., această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 31 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
5. Punerea în posesie a reclamanţilor
27. La 3 iunie 2004, executorul judecătoresc, avocatul reclamanţilor, precum şi doi reprezentanţi ai poliţiei s-au deplasat la locul unde era amplasat terenul şi au efectuat punerea în posesie a reclamanţilor.
28. Aceştia din urmă contestă în faţa Curţii eficienţa acestei acţiuni, subliniind că R.C. a refuzat să elibereze terenul atât timp cât contractul de vânzare nu este anulat.
II. Dreptul intern aplicabil
29. Reglementarea internă aplicabilă cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti, şi anume extrase din Codul civil şi codul de procedură civilă şi din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, este prezentată în cauza Roman şi Hogea împotriva României (nr. 62959/00, 31 august 2004).
30. Extrase din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, Legea nr. 1 69/1 997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 şi Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ sunt prezentate în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, §§ 42-46,
2 martie 2004).
ÎN DREPT I. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
31. Reclamanţii pretind că neexecutarea hotărârii din 28 martie 1997 a încălcat dreptul lor de acces la o instanţă, astfel cum este prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenţie, precum şi dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Articolele invocate sunt formulate astfel:
Art. 6 alin. (1)
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Tezele părţilor
32. în observaţiile de la 5 aprilie 2004, Guvernul susţine că executarea obligaţiei la care terţul a fost condamnat, şi anume eliberarea terenului reclamanţilor, impunea autorităţilor numai obligaţia de a institui şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar apt să constrângă debitorul să îşi execute obligaţia. în cazul în care creditorul recurge la autoritatea publică pentru a obţine executarea creanţei sale, autorităţile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care rezonabil se pot solicita de la ele. Cu toate acestea, statul nu are o obligaţie pozitivă de a lua iniţiativă, ex officio, pentru executarea unei astfel de obligaţii.
33. Guvernul apreciază că, în cauză, reclamanţii nu au utilizat toate mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a obţine executarea, în măsura în care aceştia nu au insistat pe lângă executorul judecătoresc să continue sau să reia procedura după amânările determinate de contestaţiile la executare sau refuzul debitorilor de a executa.
34. De asemenea, acesta apreciază că executarea cu întârziere a hotărârii din 28 martie 1997 nu se analizează ca o pierdere a dreptului de proprietate a reclamanţilor şi că, în orice stadiu al cauzei, o astfel de pierdere nu ar putea fi imputată autorităţilor în măsura în care nu se stabileşte o carenţă a autorităţilor publice în îndeplinirea atribuţiilor lor privind executarea silită.
35. în observaţiile sale suplimentare din 31 octombrie 2006, Guvernul reaminteşte că hotărârea din 28 martie 1997 a fost executată.
36. Reclamanţii remarcă faptul că punerea în posesie de la 3 iunie 2004 a fost formală. Pe de altă parte, chiar presupunând că executarea a avut loc, aceasta a intervenit cu întârziere dat fiind carenţele sistemului pus la dispoziţie de către stat pentru punerea în executare a hotărârii.
B. Aprecierea Curţii
37. Curtea a afirmat de nenumărate ori că, în ceea ce priveşte obligaţiile în care debitorul este un particular, statul, în calitate de depozitar al autorităţii publice, este chemat să aibă un comportament diligent şi să asiste creditorul în executarea hotărârii care îi este favorabilă [a se vedea, printre multe altele, cauzele Hornsby împtriva Greciei, hotărârea din 1 9 martie 1997, CEDH 1997-II, p. 495; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC),
nr. 22774/93, CEDH 1999-V; Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, 27 mai 2003; Fociac împotriva României, nr. 2577/02, 3 februarie 2005 şi Ghibusi împotriva României, nr. 7893/02, 23 iunie 2005).
38. în prezenta cauză, cu toate că reclamanţii au obţinut, la 28 martie 1997, o hotărâre rămasă definitivă la 7 noiembrie 1997, prin care se dispunea eliberarea terenului lor de către un terţ, şi au făcut, prin urmare, demersurile în vederea executării, această hotărâre nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.
39. Dacă e adevărat că reclamanţii au fost puşi în posesia terenului la 3 iunie 2004 şi că nu au contestat, prin urmare, realitatea acestei operaţiuni, nu e mai puţin adevărat că validarea implicită de la 14 iulie 2005 a contractului de vânzare a unei suprafeţe de 1 138 mp din terenul lor a anulat această punere în posesie, cel puţin în ceea ce priveşte suprafaţa în cauză.
40. în plus, cu toate că hotărârea din 28 martie 1997 condamnă un terţ la o acţiune precisă în favoarea reclamanţilor, imposibilitatea pentru aceştia din urmă de a folosi terenul are la bază o greşeală a comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 18. In particular, aceste comisii, pe de o parte, au informat reclamanţii că certificatul lor de moştenitor reprezenta titlu de proprietate şi că nicio altă formalitate în baza Legii nr. 18 nu era necesară, şi, pe de altă parte, au eliberat unor terţi un titlu de proprietate în baza aceleiaşi legi, asupra unei părţi din acelaşi teren. Or, un asemenea comportament angajează răspunderea statului dincolo de o simplă obligaţie de asistenţă pe parcursul procedurii de executare.
41. Cu toate acestea, Curtea observă că executorul judecătoresc s-a mulţumit să aducă la cunoştinţă reclamanţilor dificultăţile sale logistice referitoare la schimbarea biroului şi că acţiunile introduse de către reclamanţi în vederea constatării nulităţii titlului de proprietate eliberat lui R.C. şi a contractului de vânzare dintre R.C. şi G.A. nu au fost admise de către instanţe.
De asemenea, numai după cinci ani de la eliberarea titlului lui R.C. şi trei ani după informarea acestuia de către reclamanţi cu privire la nelegalitatea invocată a acestui titlu, prefectul a solicitat anularea titlului de proprietate în justiţie. O asemenea atitudine nu poate reprezenta o asistenţă efectivă şi diligentă furnizată creditorului pe parcursul acestei faze a procesului.
42. Pentru diferenţa de suprafaţă de 878 mp, care nu a făcut obiectul contractului de vânzare dintre R.C. şi G.A., Curtea apreciază că, dacă erau nemulţumiţi, reclamanţii ar fi trebuit să conteste în faţa instanţelor efectivitatea punerii în posesie. în absenţa unor asemenea demersuri sau indicii de arbitrariu la dosar, Curtea nu ar putea considera această parte de executare neefectivă. Prin urmare, aceasta apreciază că executarea hotărârii din 28 martie 1997 a avut loc la 3 iunie 2004 în ceea ce priveşte suprafaţa de 878 mp.
43. Curtea apreciază, aşadar, ca fiind imputabil statului o întârziere de peste şapte ani în executarea hotărârii din 28 martie 1997, în ceea ce priveşte suprafaţa de 878 mp din terenul reclamanţilor.
44. Cu toate acestea, fiind vorba de suprafaţa de teren ocupată de G.A. în baza contractului de vânzare confirmat de instanţe la 14 iulie 2005, Curtea observă că aceste instanţe au apreciat că reclamanţii ar fi trebuit să se adreseze comisiilor administrative pentru valorificarea dreptului lor în baza Legii nr. 18. Or, Curtea remarcă faptul că însăşi comisiile confirmaseră reclamanţilor, în 1995, că aceştia din urmă erau titulari ai dreptului de proprietate şi că nu era necesar pentru ei să continue procedura prevăzută de Legea nr. 1 8. Prin urmare, Curtea consideră absurd să se presupună că reclamanţii ar fi putut cunoaşte, în prealabil, acţiunile ulterioare ale comisiilor (în special, atribuirea titlului lui R.C.) şi, în consecinţă, să conteste soluţia din 1995, din moment ce aceasta le era favorabilă. în orice caz, instanţele au confirmat, la 28 martie 1997, faptul că Legea nr. 18 nu era aplicabilă în cauză, pe parcursul unei proceduri începute între reclamanţi şi R.C. De asemenea, Curtea observă că termenul acordat persoanelor interesate pentru valorificarea drepturilor lor prin intermediul Legii nr. 18 expirase deja la data anulării titlului de proprietate al lui R.C.
în consecinţă, Curtea consideră că hotărârea din 28 martie 1997 rămâne încă neexecutată în ceea ce priveşte punerea în posesie a suprafeţei de 1 138 mp din teren.
45. Curtea a soluţionat în numeroase rânduri cauze care ridicau chestiuni asemănătoare celor din cazul de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, cauzele Tacea împotriva României, nr. 746/02,29 septembrie 2005, Dragneşi alţii împotriva României, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005, şi Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, § 66,1 7 iunie 2003).
46. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată că conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Ţinând seama de jurisprudenţa în materie citată mai sus, Curtea apreciază că, date fiind faptele din prezenta cauză, răspunderea statului în generarea situaţiei litigioase şi asistenţa eronată furnizată de organele sale pe parcursul
executării, statul, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în vederea executării cu celeritate a hotărârii definitive favorabile reclamanţilor.
47. Aşadar, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
48. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
49. Reclamanţii solicită restituirea terenului în întregime, precum şi suma de 3.000.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentând beneficiul nerealizat şi suma de 500.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral suferit. Aceştia prezintă o estimare a prejudiciului material ţinând seama de recoltele de lalele şi crizanteme pe care le-ar fi putut obţine de pe terenul lor.
50. Guvernul apreciază că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material şi moral sunt exagerate. Acesta îşi sprijină observaţiile pe o expertiză de stabilire a valorii părţii nerestituite a terenului la suma de 40.602 de euro.
51. Curtea reaminteşte că, în cauză, s-a pronunţat cu privire la încălcarea art. 6 alin. (1) şi art. 1 din Protocolul nr. 1 dat fiind că hotărârea de la 28 martie 1997 a fost executată parţial cu o întârziere de şapte ani şi că, până în prezent, o parte a hotărârii a rămas neexecutată, iar această situaţie este imputabilă statului.
52. In continuare, aceasta reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară celei din prezent [cauzele Metaxas, menţionată precitată, § 35, şi latridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI],
53. Astfel, Curtea apreciază, în circumstanţele cauzei, că executarea integrală a hotărârii din 28 martie 1997, şi anume punerea în posesie a reclamanţilor pentru toată suprafaţa terenului i-ar situa pe aceştia din urmă, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nesocotite.
54. Dat fiind neefectuarea de către statul pârât a unei asemenea executări în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească părţilor interesate, în comun, ca prejudiciu material, o sumă corespunzătoare sumei de 40.602 euro, şi anume valoarea reactualizată a bunului în conformitate cu informaţiile puse la dispoziţia Curţii.
55. Fiind vorba de beneficiul nerealizat determinat de neexecutarea parţială a hotărârii definitive, în cauză, Curtea observă că, deşi aceştia au fost informaţi la 19 mai 2004 şi din nou la 2 mai 2007, cerinţe impuse de art. 60 din Regulamentul Curţii cu privire la cererile de reparaţie echitabilă, reclamanţii nu şi-au însoţit pretenţiile de documente justificative pertinente. Astfel, aceştia nu au trimis nici expertiză şi nici, eventual, o hotărâre judecătorească care să ateste cuantumul prejudiciului.
în consecinţă, în absenţa documentelor justificative pertinente, Curtea nu ar putea face speculaţii cu privire la valoarea beneficiului nerealizat. Nu este oportun, aşadar, să se acorde reclamanţilor o despăgubire cu acest titlu [cauza Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78047/01, § 18,16 noiembrie 2006],
56. Cu toate acestea, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral datorită, în special, frustrării determinate de imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea lor şi că acest prejudiciu nu a fost compensat suficient prin constatarea încălcării.
57. în aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor aflate la dispoziţia sa şi, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă fiecăruia dintre reclamanţi suma de 4.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
58. De asemenea, reclamanţii solicită 30.000 de euro pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, fără a furniza documentele justificative necesare.
59. Guvernul subliniază că aceste pretenţii nu sunt probate.
60. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată
decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora, în cauză, ţinând seama de elementele puse la dispoziţia sa şi de criteriile mai sus-menţionate, Curtea respinge cererea cu privire la cheltuielile de judecată determinate de procedura naţională.
C. Dobânzi
61. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească, în total, reclamanţilor în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 40.602 de euro (patruzeci de mii şase sute doi euro) ca prejudiciu material şi suma de 4.000 de euro (patru mii de euro) fiecărui reclamant ca prejudiciu moral, la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data soluţionării;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Bostjan M. Zupancic,
Grefier Preşedinte
| ← BRĂTULESCU contra României - Dreptul la un proces echitabil.... | VIDU contra României - Obligaţia statului de a depune toate... → |
|---|
