VIDU contra României - Obligaţia statului de a depune toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantului
| Comentarii |
|
Obligaţia statului de a depune toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantului. Neexecutare. Art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1
Deşi reclamantele au obţinut, la 22 mai 1992, o hotărâre definitivă care impunea Comisiei administrative competente pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să le pună în posesia mai multor terenuri, identificate în privinţa suprafeţei şi a amplasamentului lor, şi au efectuat demersuri în privinţa executării ei, hotărârea nu a fost executată integral şi nici anulată sau modificată prin exercitarea vreunei căi de atac prevăzute de lege. Pe de altă parte, reclamantelor nu li s-a adus niciodată la cunoştinţă, printr-o decizie judecătorească sau administrativă formală, motivele pe care administraţia ar fi putut să le opună pentru a invoca o imposibilitate obiectivă a executării, iar adresa prin care Consiliul local al Comunei Măne-ciu, răspunzând la memoriul depus de una din reclamante, a informat-o indirect despre faptul că parte din terenuri erau ocupate de terţi, în baza unor contracte de schimb, nu se poate constitui într-o „imposibilitate obiectivă”, de natură a îl exonera de executarea obligaţiei prevăzute în hotărârea judecătorească definitivă.
Deoarece Guvernul însuşi recunoaşte că reclamantele nu au fost puse în posesia terenurilor, în locurile stabilite de instanţă, din cauza vânzării acestora unor terţi, şi cum hotărârea din 22 mai 1992 nu a fost anulată ori modificată (în privinţa modalităţii de executare a obligaţiei) prin hotărârea ulterioară din 12 septembrie 2001, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantelor, situaţie de neexecutare care are un caracter continuu, reclamând incidenţa art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1: încălcare.
Cauza VIDU şi alţii împotriva României, hotărârea din 31 ianuarie 2008
Comunicată la 21 februarie 2008 Cererea nr. 9835/02
în cauza Vidu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Bostjan M. Zupancic, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, şi domnul Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 31 ianuarie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 9835/02 împotriva României şi ai cărei trei resortisanţi ai acestei ţări, Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu şi Adriana Popescu («reclamantele»), au sesizat Curtea la 14 ianuarie 2002, în baza art. 34 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. în urma decesului primei reclamante, survenit la 30 august 2002, copiii acesteia, Ruxandra Vidu şi Cristian Dragoş Vidu, precum şi soţul văduv, Nicolae Vidu, şi-au manifestat la 8 iulie 2003 dorinţa de a continua procesul.
3. Cea de-a doua reclamantă, Matilda Zoescu, a decedat în 2004, la o dată neprecizată Curţii. Cea de-a treia reclamantă, Adriana Popescu, a decedat de asemenea la o dată neprecizată, conform celor comunicate Curţii de Guvern, la 21 decembrie 2005. Niciun potenţial succesor al celor două reclamante nu au informat Curtea despre intenţia lor de a continua cererile introduse de Matilda Zoescu şi Adriana Popescu.
4. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să le numească reclamante pe Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu şi Adriana Popescu, deşi această calitate aparţine în prezent succesorilor primei reclamante [conform hotărârii Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI].
5. Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de dl. Răzvan-Horaţiu Radu, agent al Guvernului României pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
6. La 26 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT Circumstanţele cauzei
7. Cele trei reclamante care au sesizat iniţial Curtea au decedat în 2002, 2004 şi respectiv 2005. Ruxandra Vidu, Cristian Dragoş şi Nicolae Vidu locuiesc primii doi în Statele Unite şi ultimul în România.
A. Istoricul cauzei
8. La sfârşitul anilor 50 şi la începutul anilor 60, terenurile agricole ce aparţineau particularilor au trecut în proprietatea statului sau a cooperativelor agricole. M.P. a fost şi ea afectată de această măsură, trebuind să-şi cedeze terenul în baza decretului nr. 1 1 5-1 959.
9. în 1991 a fost votată Legea nr. 18/1991, care acorda persoanelor ale căror terenuri trecuseră sub regimul comunist în proprietatea statului sau a cooperativelor agricole, dreptul de a solicita restituirea lor.
10. La o dată neprecizată Curţii, reclamantele au solicitat comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 1 8/1991 din Măneciu («comisia»), reconstituirea dreptului de proprietate asupra mai multor terenuri care au aparţinut lui M.P.
11. Printr-o decizie din 3 august 1991, comisia a respins cererea, pe motiv că terenurile nu figurau în evidenţele Primăriei şi că, în plus, reclamantele nu au depus actele necesare pentru dovedirea calităţii de foste proprietare ale terenurilor în cauză.
B. Atribuirea în proprietate a mai multor terenuri în aplicarea Legii nr. 18/1991
12. La o dată neprecizată Curţii, cele trei reclamante, împreună cu alţi patru succesori ai lui M.P. au dat în judecată comisia, cerând anularea deciziei din 3 august 1991.
13. Printr-o hotărâre din 22 mai 1992, Judecătoria Vălenii de Munte a admis acţiunea. Judecătoria a respins decizia comisiei, considerând-o abuzivă, şi a acordat celor şapte petenţi, inclusiv reclamantelor, în calitate de moştenitori ai lui M.P., dreptul de proprietate asupra a şapte terenuri din comunele Măneciu (77.100 mp) şi respectiv Izvoarele (23.500 mp).
14. Nepromovându-se recurs, hotărârea din 22 mai 1999 a rămas definitivă şi a fost învestită cu formulă executorie.
15. La 24 iunie 1992, primarul comunei Măneciu a adus la cunoştinţa doamnei Hareta-Paraschiva Vidu că respectiva comisie urma să atribuie reclamantelor terenuri „în funcţie de timpul disponibil".
16. Din elementele dosarului rezultă că hotărârea definitivă din 22 mai 1992 a rămas neexecutată până în prezent.
C. Acţiunea de partaj succesoral între prima reclamantă şi ceilalţi moştenitori ai lui M.P.
17. La o dată neprecizată Curţii, Hareta-Paraschiva a introdus o acţiune de partaj succesoral împotriva celorlalţi şase moştenitori ai lui M.P., inclusiv a doua şi a treia reclamantă.
18. Judecătoria Vălenii de Munte s-a pronunţat asupra acţiunii de partaj prin hotărârea din 26 ianuarie 1 993. Fiecăreia dintre reclamante li s-au atribuit parcele de terenuri cuprinzând o parte din terenurile prevăzute în hotărârea din 22 mai 1992. Harieta-Paraschiva Vidu a primit cinci parcele de teren, dintre care patru, în suprafaţă totală de 8.400 mp, situate în locurile „Bărăţeşti, Peste Gârlă, Pe mal monument şi Târtan", din comuna Măneciu, fiind aceleaşi cu cele identificate în hotărârea din 22 mai 1992. Cea de-a doua reclamantă, Matilda Zoescu, a acceptat să cedeze partea sa primei reclamante, Hareta-Praschiva Vidu, în schimbul unei sulte. Partea cedată primei reclamante cuprindea cinci parcele de teren, din care patru, în suprafaţă totală de 13.031 mp, erau situate în locurile „Bărăţeşti, Peste Gârlă, Pe mal monument şi Târtan" din comuna Măneciu.
19. în urma respingerii apelului şi recursului, hotărârea din 26 ianuarie 1993 a rămas definitivă şi a fost învestită cu formulă executorie.
20. La 9 octombrie 1994, un executor judecătoresc de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte a întocmit un proces-verbal deatribuireîn proprietatea reclamantelor a terenurilor prevăzute în hotărârea din 26 ianuarie 1993.
21. La 12 aprilie 1995, Consiliul Local i-a confirmat Haretei-Paraschiva Vidu că figurează în registrul agricol cu terenurile atribuite prin hotărârea de partaj succesoral din 26 ianuarie 1993 şi să impozitele aferente terenurilor trebuie plătite în comuna Măneciu.
D. Acţiunea în executarea hotărârii din 22 mai 1992
22. Reclamantele au pretins că au încercat de mai multe ori să obţină din partea Primăriei Măneciu şi a Consiliului Local executarea hotărârii din 22 mai 1992.
23. Astfel cum rezultă din corespondenţa lor cu primăria, mai multe parcele din terenurile menţionate în hotărârea din 22 mai 1 992 au fost atribuite terţilor.
24. La 6 aprilie 1998, ca urmare a memoriului depus de Adriana Popescu, Consiliul Local al comunei Măneciu i-a adus la cunoştinţă acesteia că o parte din terenuri erau ocupate din 1962 de terţi, în baza unor contracte de schimb. Consiliul a îndrumat-o pe aceasta să introducă acţiune în justiţie împotriva terţilor. într-o altă adresă trimisă Haretei-Paraschiva Vidu, Consiliul Local i-a precizat acesteia că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, contractele de schimb încheiate cu terţii în perioada comunistă pentru aceleaşi amplasamente erau valabile, foştii proprietari având dreptul de a primi terenuri în alte amplasamente.
25. La 6 septembrie 1999, reclamantele au introdus acţiune în justiţie împotriva comisiei, a primarului comunei Măneciu şi a comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 la Judecătoria Vălenii de Munte, pentru a-i obliga să le atribuie terenuri şi să le elibereze titluri de proprietate, în conformitate cu hotărârea din
22 mai 1992. Reprezentantul comisiei locale a s-a opus acţiunii, arătând că reclamantele au fost puse în posesie în baza unui proces-verbal întocmit la 9 octombrie 1994 de executorul judecătoresc, în executarea hotărârii de partaj succesoral din 26 ianuarie 1993. în schimb, acesta a recunoscut că într-adevăr comisia locală a atribuit deja terţilor mai multe parcele din terenurile în cauză.
26. Printr-o hotărâre din 19 aprilie 2000, Judecătoria Vălenii de Munte a admis acţiunea reclamantelor, pe motivul încălcării de către comisie a hotărârii din 22 mai 1992 şi a dispoziţiilor Legii nr. 1 8/1991. Judecătoria a stabilit că procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc în urma procedurii de partaj succesoral nu avea nicio semnificaţie juridică faţă de obligaţia comisiei de a pune reclamantele în posesia terenurilor prevăzute în hotărârea din 22 mai 1992 şi de a le elibera titlul de proprietate. Aceasta l-a condamnat pe primarul comunei Măneciu să plătească reclamanţilor daune cominatorii, în sumă de 5.000 lei pe zi întârziere în executarea hotărârii, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii din 19 aprilie 2000 şi până la executarea definitivă a hotărârii din 22 mai 1992. Comisia a respins apelul împotriva acestei hotărâri.
27. Printr-o hotărâre din 1 septembrie 2000, Tribunalul Judeţean Prahova a admis apelul comisiei locale, pe motiv că reclamantele au fost puse în posesie în 1994 prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc, în aplicarea hotărârii pronunţate de Judecătoria Prahova la 26 ianuarie 1993, în cadrul acţiunii de partaj succesoral. De asemenea, instanţa a decis că nu era de competenţa comisiei locale să le elibereze reclamantelor un titlu de proprietate asupra terenurilor
respective, deoarece hotărârea de partaj succesoral constituia un astfel de titlu.
28. Prin hotărârea din 12 septembrie 2001, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul introdus de reclamante împotriva hotărârii din 1 septembrie 2000, reiterând argumentele Tribunalului Judeţean Prahova.
E. Fapte intervenite ulterior hotărârii definitive din 12 septembrie 2001
29. Hareta-Paraschiva Vidu a început formalităţile de înregistrare în cartea funciară, pe numele său, a terenurilor atribuite prin hotărârea de partaj succesoral din 26 ianuarie 1993. Potrivit reclamantei, Consiliul Local al comunei Măneciu a refuzat să vizeze documentele necesare înregistrării în cartea funciară, pe motiv că terenurile în cauză „au fost atribuite terţilor", fără să acorde explicaţii suplimentare.
30. Reclamantele au introdus o acţiune în justiţie împotriva Consiliului local, pentru a-l obliga să vizeze documentele necesare înregistrării în cartea funciară. La 14 ianuarie 2003, Tribunalul Judeţean Prahova a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că reclamantele nu au urmat procedura recursului administrativ prevăzută ca obligatorie de Legea nr. 29/1990 înainte de a sesiza instanţa. Reclamantele nu au introdus apel împotriva hotărârii, care a rămas astfel definitivă.
31. în 1995, un terţ, P.E., a introdus o acţiune împotriva reclamantelor, cerând partajul mai multor terenuri ce făceau obiectul hotărârii din 22 mai 1992. Litigiul este încă în curs.
32. în cadrul acestei acţiuni, la 17 iunie 2004, Judecătoria Vălenii de Munte a dispus, la cererea lui P.E., notarea în cartea funciară a opoziţiei la vânzarea terenurilor în cauză până la soluţionarea acţiunii de partaj.
ÎN DREPT I. Chestiuni preliminare
33. Guvernul arată că doar Ruxandra Vidu şi Cristian Dragoş Vidu au calitatea de moştenitori, prin acceptarea sucesiunii Haretei-Paraschiva Vidu şi că Nicolae Vidu a renunţat la moştenirea defunctei sale soţii. Astfel, Guvernul consideră că Nicolae Vidu nu se poate considera victimă a încălcărilor invocate.
34. Curtea apreciază, faţă de obiectul prezentei cauze şi de ansamblul elementelor de care dispune, în special certificatul ce atestă calitatea de moştenitor eliberat la 1 octombrie 2002, că doar Ruxandra Vidu şi Cristian Dragoş Vidu, în calitatea lor de moştenitori ai recla-mantei Hareta-Paraschiva Vidu, pot pretinde a avea un interes suficient pentru a continua litigiul şi a li se recunoaşte calitatea de a se substitui primei reclamante în cauză (cauzele Hodos şi alţii împotriva României, nr. 29968/96, § 42, hotărârea 21 mai 2002, şi Vlăduţ împotriva României, nr. 6350/02, § 25, hotărârea din 30 noiembrie 2006).
Dl. Nicolae Vidu, renunţând la succesiunea primei reclamante, astfel cum rezultă din certificatul din 1 octombrie 2002, nu justifică un interes suficient pentru a continua acţiunea alături de moştenitorii Haretei-Paraschiva Vidu.
35. Curtea notează de asemenea că reclamantele Matilda Zoescu şi Adriana Popescu au decedat şi că nu i s-a adus la cunoştinţă intenţia eventualilor moştenitori ai reclamantelor defuncte de a continua acţiunea. Având în vedere cele ce preced, precum şi faptul că nu există nicio circumstanţă care să releve incidenţa art. 37 alin. (1) care să impună continuarea examinării acestui capăt de cerere, Curtea se va limita la a analiza pretenţiile primei reclamante (a se vedea cauza Rotariu şi alţii împotriva României (decizie), nr. 23753/02, hotărârea din 20 septembrie 2007).
în consecinţă, se impune scoaterea de pe rol a acestui capăt de cerere privind reclamantele Matilda Zoescu şi Adriana Popescu.
II. Cu privire la pretinsa încălcarea a art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a Protocolului nr. 1
36. Reclamantele au invocat faptul că neexecutarea hotărârii definitive din 22 mai 1992 le-a încălcat dreptul de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie, precum şi dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Articolele invocate sunt formulate astfel:
Art. 6 alin. (1)
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ a cauzei sale, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform intere-
sului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
37. Guvernul consideră că reclamantele şi-au pierdut calitatea de victime ale încălcărilor invocate. Pe de o parte, cele trei reclamante care au sesizat iniţial Curtea, respectiv Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu şi Adriana Popescu, au fost puse în posesia terenurilor menţionate prin hotărârea din 22 mai 1992, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 9 octombrie 1994. Pe de altă parte, reclamanta Matilda Zoescu acceptase deja o sultă pentru a ceda partea sa de teren primei reclamante. Astfel, aceasta nu ar mai putea pretinde executarea hotărârii din 22 mai 1992.
38. Curtea observă, pe de o parte, că procesul-verbal din 9 octombrie 1 994 priveşte executarea deciziei din 26 ianuarie 1 993, pronunţată în cadrul unei proceduri de partaj între particulari, respectiv reclamantele Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu, Adriana Popescu şi alţi comoştenitori. Acest proces-verbal nu priveşte executarea deciziei din 22 mai 1992, pronunţată în cadrul unei proceduri împotriva administraţiei şi pentru care nu a fost prezentat Curţii nici un document care să ateste executarea.
Pe de altă parte, Guvernul afirmă, prin întâmpinare, că decizia din 22 mai 1992 nu mai poate fi executată în forma sa iniţială din cauza hotărârii din 26 ianuarie 1993 şi a vânzării către terţi a terenurilor ce fac obiectul acesteia, admiţând deci că hotărârea din 22 mai 1992, a cărei executare face obiectul prezentei cereri, nu a fost executată.
în consecinţă, se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii de victimă a reclamantelor.
39. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie şi că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate.în consecinţă, l-a declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
40. Guvernul consideră că punerea în posesie şi eliberarea de către comisia administrativă a titlurilor de proprietate pentru reclamante, conform hotărârii din 22 mai 1 992, nu mai erau posibile, datorită evenimentelor ulterioare acesteia, respectiv partajul intervenit la 26 ianuarie 1993, vânzarea către terţi a terenurilor ce făceau obiectul hotărârii şi procesul de partaj introdus de P.E. împotriva reclamantelor în 1995 şi care este încă în curs.
41. Succesorii primei reclamante se opun acestei teze. Ei arată că hotărârea definitivă din 22 mai 1992 nu a fost niciodată respectată de comisia administrativă şi că nici reclamantele nici succesorii acestora nu au fost puşi în posesia terenurilor identificate în această decizie. Mai mult chiar, administraţia a vândut aceste terenuri. Referindu-se la procesul-verbal de executare întocmit de executorul judecătoresc la 9 octombrie 1994, ei precizează că acesta priveşte executarea unei alte hotărâri judecătoreşti, respectiv cea din 26 ianuarie 1 993, al cărei obiect era un partaj între comoştenitori. Aşadar, executarea acestei hotărâri de partaj avea doar un efect declarativ, independent de caracterul efectiv al posesiei acestor terenuri de către comoştenitorii indivizi. Succesorii primei reclamante menţionează de asemenea că hotărârea definitivă din 22 mai 1992 nu a fost niciodată anulată sau invalidată.
42. Curtea reaminteşte că, în cauza de faţă, deşi reclamantele au obţinut la 22 mai 1 992 o hotărâre definitivă care impunea comisiei administrative competente pentru aplicarea Legii nr. 1 8/1991 să le pună în posesia mai multor terenuri identificate în privinţa suprafeţei şi amplasamentului, şi că, deşi reclamantele au efectuat demersuri în vederea executării, această hotărâre nu a fost executată integral, şi nici anulată sau modificată prin exercitarea vreunei căi de atac prevăzute de lege. Mai mult, motivele pe care administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa lor, printr-o decizie judiciară sau administrativă formală (cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, § 72, hotărârea din 2 martie 2004).
De asemenea, adresa din 6 aprilie 1998, prin care Consiliul local al comunei Măneciu răspundea memoriului depus de Adriana Popescu, informând-o pe cale indirectă despre pretinsa imposibilitate de executare, nu poate constitui o „imposibilitate obiectivă" stabilită printr-o decizie formală, de natură să îl exonereze de obligaţia prevăzută în hotărârea judecătorească definitivă.
43. Curtea notează, în ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din 12 septembrie 2001, că aceasta a reţinut greşit că reclamantele au fost puse în posesia parcelelor de teren ce trebuiau să le fie atribuite în baza hotărârii din 22 mai 1992. Trebuie constatat că Guvernul însuşi recunoaşte că reclamantele nu au fost puse în posesia terenurilor în locurile stabilite de instanţă, din cauza faptului că aceste terenuri au fost vândute unor terţi. Adresa Consiliului Local din 6 aprilie 1998 prin care se afirmă că hotărârea din 22 mai 1992 nu a fost executată (a se vedea supra, § 24) este formulată în acelaşi sens (a se vedea cauza Sabin Popescu, precitată, §53).
44. Curtea mai notează că hotărârea din 1 2 septembrie 2001 nu a anulat hotărârea din 22 mai 1992. Aceasta nu a modificat nici modalitatea de executare a obligaţiei ce decurgea din hotărârea respectivă. Or, situaţia continuă de neexecutare nu putea sa înceteze decât prin anularea hotărârii sau prin înlocuirea de către instanţă a obligaţiei prevăzute în aceasta cu o altă obligaţie echivalentă (a se vedea cauza Sabin Popescu, precitată, § 54).
45. Curtea a soluţionat în repetate rânduri ori cauze asemănătoare celei din speţă, constatând încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta (cauza Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, hotărârea din 7 aprilie 2005).
46. Examinând toate elementele care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea estimează că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantelor. în consecinţă, Curtea constată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
47. în conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
48. Succesorii primei reclamante solicită punerea în posesie a parcelelor de teren, aşa cum au fost dispuse prin decizia definitivă din 22 mai 1992.
49. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, art. 41 din Convenţie nu se găseşte în stadiul de aplicabilitate, ţinând cont şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi cei interesaţi [art. 75 alin. (1) şi (4) din Regulamentul Curţii],
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide scoaterea de pe rol a capătului de cerere privind reclamantele defunctele Matilda Zoescu şi Adriana Popescu;
2. Declară cererea admisibilă pentru Ruxandra Vidu şi Cristian Dragoş şi inadmisibilă pentru rest;
3. Hotărăşte că există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie;
4. Hotărăşte că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
5. Hotărăşte că nu se pune problema aplicării art. 41 din Convenţie;
în consecinţă:
a) rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi comunice în scris, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, observaţiile cu privire la această chestiune şi în special să îi aducă la cunoştinţă orice înţelegere la care vor ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o determina dacă este necesar.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Bostjan M. Zupancic,
Grefier Preşedinte
| ← ION-CETINĂ şi ION contra României - Hoărâre... | VARVARA STANCIU contra României - Dreptul la un proces... → |
|---|
