Jurnalist Informaţii despre corupţia unui om politic Buna credinţă - Ivanciuc contra României
| Comentarii |
|
CEDO, secţia III, decizia Ivanciuc versus România, 8 septembrie 2005, 18624/03
Curtea apreciază că afirmaţiile litigioase sunt lipsite de o susţinere în fapt şi nu este convinsă de buna credinţă a reclamantului.
Reclamantul, un jurnalist de la săptămânalul satiric „Academia Caţavencu”, a publicat un articol în care îl acuza pe un om politic şi înalt funcţionar de stat de a fi abuzat de mai multe ori de funcţiile sale în scopuri personale. Subprefectul în cauză a introdus o plângere penală pentru calomnie şi insultă contra jurnalistului şi contra săptămânalului. Deşi a fost citat de mai multe ori, jurnalistul nu s-a prezentat la nici un termen de judecată şi nici nu a încercat să se apere în mod activ. Printr-o sentinţă din 6 martie 2002, judecătoria l-a achitat pe jurnalist, pe motiv că lipsea intenţia, ca şi element al infracţiunii, însă l-a condamnat în solidar cu săptămânalul la care lucra la plata unor despăgubiri civile. Instanţa a considerat că acesta nu a verificat atent faptele de care a acuzat victima. Ambele părţi au formulat recurs. În faţa instanţei de recurs, avocatul jurnalistului a ridicat două excepţii de neconstituţionalitate, ambele respinse însă de către instanţă, fără a mai fi trimise către Curtea Constituţională. Tribunalul l-a condamnat pe jurnalist la o amendă penală şi la plata unor despăgubiri, estimând că afirmaţiile sale erau lipsite de bază în realitate şi că utilizarea unor anumiţi termeni a fost injurioasă.
Art. 10. Condamnarea reclamantului constituie o ingerinţă în exerciţiul libertăţii de exprimare a sa, ingerinţa fiind prevăzută de lege şi vizând un scop legitim, anume protecţia drepturilor şi intereselor altuia. Cu privire la necesitatea într-o societate democratică a măsurii, Curtea a notat că articolul viza un subiect de interes general, respectiv conduita unui om politic şi funcţionar public. Totuşi, Curtea apreciază că afirmaţiile litigioase sunt lipsite de o susţinere în fapt şi nu este convinsă de buna credinţă a reclamantului. În consecinţă, Curtea a considerat pertinente şi suficiente motivele reţinute de către instanţa naţională pentru a justifica condamnarea reclamantului. Cu privire la proporţionalitatea măsurii, amenda aplicată este mai degrabă simbolică, iar despăgubirile civile la care reclamantul a fost condamnat nu au un cuantum exagerat. În consecinţă, măsura statului era necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului legitim vizat. De aceea, acest capăt de plângere este inadmisibil, întrucât este în mod vădit nefondat.
Art. 6. Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost condamnat fără a fi audiat, însă el s-a arătat complet dezinteresat de proces său penal şi nici o lipsă procedurală nu poate fi reproşată instanţelor naţionale. În raport de respingerea celor două excepţii de neconstituţionalitate, Convenţia nu garantează dreptul la un recurs cu privire la o chestiune prejudicială. De aceea, şi acest capăt de plângere este inadmisibil, ca fiind în mod vădit nefondat.
| ← Distribuirea unor ediţii false ale unui ziar oficial... | Roman Atacarea religiei musulmane Necesitatea sancţiunii - A... → |
|---|
