Admisibilitatea cererii - Mancevschi contra Moldovei -Percheziţia în oficiul unui avocat
| Index |
|---|
| Mancevschi contra Moldovei -Percheziţia în oficiul unui avocat |
| Admisibilitatea cererii |
Pagina 2 din 2
I. ADMISIBILITATEA
30. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui. În special, el putea folosi prevederile articolului 313 al Codului de procedură penală („CPP”, a se vedea paragraful 26 de mai sus), însă nu a făcut-o, fapt care îi permitea să conteste în instanţă percheziţiile efectuate de către organul de urmărire penală la biroul şi domiciliul său. În procedurile demarate în temeiul Convenţiei, reclamantul s-a bazat în mod incorect pe articolul 305 alin. 8 CPP, deoarece acesta se aplica unui tip diferit de procedură, care implica autorizarea judecătorului de instrucţie, şi nu acţiunile organului de urmărire penală. Suplimentar, el putea pretinde prejudiciul pentru acţiunile ilegale ale organului de urmărire penală în baza Legii nr. 1545 (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).
31. Reclamantul nu a fost de acord. El a indicat asupra lipsei unei hotărâri judecătoreşti naţionale care ar fi constatat ilegalitatea percheziţiilor şi a susţinut că, prin urmare, prevederile Legii nr. 1545 nu erau aplicabile cauzei sale. Potrivit articolului 305 alin. 8 CPP, încheierile judecătorului de instrucţie cu privire la, inter alia, percheziţii, erau definitive şi nu puteau fi contestate.
32. Curtea notează că ea a respins deja obiecţii similare ale Guvernului pârât bazate pe Legea nr. 1545, constatând că legea este aplicabilă doar persoanelor care au fost achitate sau în privinţa cărora a fost încheiată urmărirea penală (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 59, 4 octombrie 2005). Deoarece aceasta nu este situaţia reclamantului, Curtea nu este convinsă că recursul formulat în temeiul Legii nr. 1545 ar fi efectiv în privinţa pretenţiilor reclamantului.
33. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze disputa dintre părţi în privinţa faptului dacă încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizaţia percheziţiei reprezintă o procedură separată de acţiunile de ordonare şi/sau efectuare a percheziţiei de către organul de urmărire penală. Ea notează că, chiar în cazul în care percheziţia se efectuează în baza ordonanţei unui ofiţer de urmărire penală, autorizarea anticipată dată de un judecător de instrucţie este obligatorie în conformitate cu articolul 125 alin. 3 CPP (a se vedea paragraful 26 de mai sus). În orice caz, plângerile împotriva actelor ilegale ale organului de urmărire penală la care face referire Guvernul (articolul 313 CPP, a se vedea paragrafele 26 şi 30 de mai sus) pot fi înaintate judecătorului de instrucţie, în temeiul articolului 313 alin. 1 CPP. Curtea are dubii în privinţa şanselor de succes ale unei plângeri privind ilegalitatea unei acţiuni înaintate la judecătorul de instrucţie care tocmai a autorizat-o şi a decis că aceasta este legală şi întemeiată, notând în mod expres că încheierea sa era definitivă (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).
34. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
35. În cererea sa iniţială, reclamantul a mai formulat două pretenţii în temeiul articolului 6 al Convenţiei, precum şi o altă pretenţie în temeiul articolului 8 al Convenţiei, în ceea ce priveşte aducerea sa forţată la ofiţerul de urmărire penală. Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu continue examinarea acestor pretenţii. Curtea nu găseşte vreun temei pentru a le examina.
36. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, Curtea consideră că aceasta ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
37. Reclamantul a declarat că percheziţionarea biroului şi domiciliului său constituie o ingerinţă în drepturile sale garantate de articolul 8 al Convenţiei. El consideră că, deşi a urmărit un scop legitim prevăzut de paragraful 2 al acestui articol, ingerinţa nu a fost nici „prevăzută de lege” şi nici nu a fost „necesară într-o societate democratică”. În special, el s-a referit la lipsa detaliilor în încheierile instanţei judecătoreşti de autorizare a percheziţiilor, care nu a identificat obiectul (obiectele) căutat, termenul pentru efectuarea percheziţiilor şi persoana autorizată pentru efectuarea acesteia, în ciuda prevederilor legale exprese privind indicarea unor astfel de detalii. Mai mult, percheziţiile efectuate în baza unor autorizări ale percheziţiei formulate vag şi fără luarea unor măsuri speciale pentru asigurarea confidenţialităţii dosarelor din biroul avocatului, a rezultat în mod inevitabil în ingerinţa disproporţională în drepturile reclamantului. În special, el s-a referit la deschiderea, de către organul de urmărire penală, a safeului său şi a tuturor dosarelor sale din biroul său, ceea ce a subminat privilegiul său de a păstra confidenţialitatea informaţiei primite de la clienţi.
38. Guvernul a recunoscut că a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 8 al Convenţiei, însă a considerat că ingerinţa a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim şi a fost „necesară într-o societate democratică”. Mai multe articole din CPP prevăd în termeni clari posibilitatea efectuării percheziţiei şi modul de autorizare şi efectuare a acesteia. Percheziţiile erau necesare pentru a contribui la efectuarea urmăririi penale care era în derulare şi se bazau pe informaţii din dosar care permiteau a ajunge la o presupunere rezonabilă că obiecte sau documente importante pentru urmărirea penală puteau fi găsite în biroul sau la domiciliul reclamantului. Reclamantul şi avocatul său nu au formulat vreo obiecţie în privinţa modului în care a fost efectuată percheziţia, notând doar că percheziţia era ilegală. Percheziţia a fost scurtă şi niciun obiect nu a fost ridicat din birou, cu excepţia unui telefon mobil care a fost ridicat din apartament.
B. Aprecierea Curţii
1. Dacă a avut loc o ingerinţă
39. Curtea observă că percheziţia şi ridicarea de obiecte în această cauză a vizat apartamentul şi biroul reclamantului, în care el păstra dosarele clienţilor săi. Curtea reiterează că percheziţia biroului avocatului a fost privită ca o ingerinţă în „viaţa privată” şi „corespondenţă” şi, potenţial, în dreptul său la respectarea domiciliului, în sensul mai larg prevăzut de varianta franceză a Convenţiei, care foloseşte termenul „domicile” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, §§ 29-33, Seria A nr. 251-B, şi Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002-VIII; a se vedea de asemenea Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă că percheziţia biroului avocatului mai reprezintă şi o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea „domiciliului”, şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr. 74336/01, § 43, ECHR 2007-...).
Curtea este de acord cu părţile în această cauză că percheziţionarea biroului şi apartamentului reclamantului a constituit o ingerinţă în drepturile acestuia garantate de articolul 8 al Convenţiei.
2. Dacă ingerinţa a fost justificată
40. Curtea urmează să stabilească dacă ingerinţa a fost justificată prin prisma paragrafului 2 al articolului 8 al Convenţiei, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime indicate în acest paragraf şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau aceste scopuri.
a. Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”
41. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”, deoarece încheierea de autorizare a percheziţiei nu includea detalii suficiente, ceea ce contravine cerinţelor legale.
42. Curtea a observat că mai multe prevederi ale CPP descriu aspecte variate ale obţinerii şi executării autorizărilor de percheziţie, cum ar fi obligarea judecătorului de instrucţie de a motiva autorizarea percheziţiei şi de a indica informaţii precum sunt scopul percheziţiei, persoana autorizată pentru efectuarea acesteia sau termenul pentru efectuarea percheziţiei. Obligarea judecătorului de instrucţie de a indica astfel de detalii constituie o garanţie importantă împotriva abuzurilor. Curtea este satisfăcută că, la prima vedere, cadrul legal privind autorizarea percheziţiilor corespunde exigenţelor articolului 8 al Convenţiei.
43. Curtea notează că obiecţiile reclamantului s-au referit, în primul rând, la modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea faptului că ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8. Totuşi, în această cauză, ea constată că chestiunea respectării în practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, având în vedere, în special, relevanţa principiului confidenţialităţii relaţiilor avocat-client pentru faptele examinate. Prin urmare, ea va examina această chestiune mai jos.
b. Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim
44. Părţile au fost de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de apărare a ordinii şi prevenire a faptelor penale. Curtea este de acord cu această poziţie.
c. Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”
45. În ceea ce priveşte, în special, percheziţionarea încăperilor şi ridicarea de obiecte, Curtea a constatat în mod constant că statele contractante ar putea considera necesar să recurgă la asemenea măsuri pentru a obţine probe materiale ale unor abateri. Curtea urmează să examineze dacă motivele aduse pentru justificarea unor astfel de măsuri au fost „relevante” şi „suficiente” şi dacă a fost respectat principiul proporţionalităţii. În ceea ce priveşte ultima chestiune, Curtea trebuie, în primul rând, să se asigure că legislaţia şi practica oferă persoanelor fizice garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea urmează să examineze circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte pentru a stabili dacă, în acea cauză concretă, ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit. Criteriile pe care Curtea le-a luat în consideraţie la examinarea ultimei chestiuni au fost, printre altele, circumstanţele eliberării autorizării pentru efectuarea percheziţiei, în special probele disponibile la acel moment, conţinutul şi scopul autorizării, modul în care percheziţia a fost efectuată, inclusiv prezenţa unor observatori independenţi în timpul percheziţiei, şi posibilele repercusiuni asupra reputaţiei şi lucrului persoanei afectate de percheziţie (a se vedea Buck v. Germany, nr. 41604/98, § 45, ECHR 2005-IV; Chappell v. the United Kingdom, 30 martie 1989, § 60, Seria A nr. 152-A; Camenzind v. Switzerland, 16 decembrie 1997, § 46, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII; Funke v. France, 25 februarie 1993, § 57, Seria A nr. 256-A; Niemietz, citată mai sus, § 37; şi Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44, 7 iunie 2007, ECHR 2007-...).
46. În ceea ce priveşte garanţiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, Curtea observă că percheziţionarea biroului şi domiciliului reclamantului a fost autorizată de către un judecător de instrucţie. Competenţele ofiţerului de urmărire penală de a efectua o percheziţie au fost, prin urmare, limitate doar la acţiunile autorizate de către un judecător independent, procedură care a fost respectată în această cauză.
47. Curtea notează că autorizarea percheziţiei eliberată de către judecătorul de instrucţie, care a reprodus aproape în întregime ordonanţa ofiţerului de urmărire penală (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus), nu a indicat vreun detaliu referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziţiei. Mai mult, autorizarea a fost formulată în termeni extrem de generali, pur şi simplu autorizând „percheziţia oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la [adresa]”.
48. Curtea este frapată de această formulare generală, care a acordat ofiţerului de urmărire penală o discreţie nelimitată de a căuta orice dorea el atât la biroul, cât şi la domiciliul reclamantului. Autorizarea nu conţinea nicio informaţie despre motivele pentru care se credea că în urma percheziţiei apartamentului reclamantului şi a biroului acestuia s-ar fi obţinut probe cu privire la vreo abatere (a se compara cu hotărârea în cauza Niemietz, citată mai sus, § 37; Ernst and Others v. Belgium, nr. 33400/96, § 116, 15 iulie 2003; şi Smirnov, citată mai sus, § 47). Doar după ce poliţia a intrat în apartamentul reclamantului, acestuia i s-a cerut să predea „telefonul mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd” (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
49. Curtea mai observă că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unor infracţiuni sau activităţi ilegale. Pe de altă parte, în biroul său se aflau dosarele clienţilor săi. Luând în consideraţie faptul că percheziţia a avut loc la biroul în care reclamantul activa ca avocat, fapt care ar fi putut avea implicaţii asupra principiului confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea se aştepta ca judecătorul de instrucţie să fi dat motive convingătoare şi detaliate pentru autorizarea acestei măsuri, precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor ocrotite de secretul profesional. Mai mult, înainte de a fi înlăturat din dosar de către ofiţerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o parte în dosarul penal în legătură cu care a fost autorizată percheziţia. Astfel, percheziţia ar fi putut duce la găsirea obiectelor şi documentelor obţinute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant al persoanei acuzate, ceea ce, în mod evident, ar fi putut avea repercusiuni serioase asupra drepturilor persoanei acuzate garantate de articolul 6 al Convenţiei. Din acest motiv, înainte ca percheziţia la biroul şi domiciliul reclamantului să fie autorizată, trebuia să fie luate măsuri şi mai riguroase de precauţie. Totuşi, judecătorul de instrucţie nu a analizat vreunul dintre aceste aspecte în încheierile sale din 26 mai 2004.
50. În aceste circumstanţe, şi în special având în vedere formularea în termeni generali a autorizărilor pentru efectuarea percheziţiilor şi a lipsei vreunei măsuri speciale de protecţie a confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au adus motive „relevante şi suficiente” pentru autorizarea percheziţiilor. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei.
51. Având în vedere constatările sale privind incompatibilitatea cu standardele consfinţite prin Convenţie a percheziţionării biroului şi a domiciliului reclamantului, Curtea nu consideră necesar de a verifica dacă modul în care percheziţiile au fost efectuate satisface exigenţele articolului 8 al Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
52. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
53. Reclamantul a pretins 5,000 euro (EUR) în calitate de compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat lui. El s-a referit la faptul că atât biroul, cât şi apartamentul său au fost percheziţionate, că un telefon mobil care aparţinea soţiei sale şi care conţinea informaţii foarte personale a fost ridicat şi că nu au fost aduse scuze la întoarcerea acestuia, şi că el s-a simţit afectat de percheziţia efectuată în spaţiile intime ale apartamentului său.
544. Guvernul a considerat că reclamantului nu i-a fost cauzat vreun prejudiciu şi că el nu a prezentat vreo probă în această privinţă. El a considerat că, în orice caz, constatarea unei violări a articolului 8 al Convenţiei ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
55. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi nelinişte ca rezultat al percheziţiilor efectuate în biroul şi apartamentul său, având în vedere faptul că el nu era bănuit de comiterea vreunei acţiuni ilegale. Aparent, percheziţionarea biroului său mai putea afecta şi relaţiile sale cu clienţii săi şi chiar imaginea sa profesională. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 2,500 cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
56. Reclamantul a mai pretins EUR 1,990 cu titlu de costuri de reprezentare şi EUR 35 cu titlu de cheltuieli de traducere şi a prezentat un contract încheiat cu avocatul său, o listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei, precum şi chitanţele care confirmau că sumele de mai sus au fost plătite integral. Onorariul perceput pentru o oră a fost în conformitate cu recomandarea Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie 2005, privind nivelul de remunerare a avocaţilor care reprezintă reclamanţi în tribunalele internaţionale.
57. Guvernul a declarat că decizia Baroului Avocaţilor din Republica Moldova avea doar valoare de recomandare şi nu era obligatorie. Mai mult, suma plătită reclamantului era exagerată în comparaţie cu salariul mediu lunar în Republica Moldova. Numărul de ore lucrate asupra cauzei (paisprezece ore) era de asemenea exagerat, având în vedere retragerea câtorva pretenţii de către reclamant.
58. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea chestiunilor abordate în pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,535 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
59. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,535 (o mie cinci sute treizeci şi cinci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 octombrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte
| ← Istrate (nr. 2) contra Moldovei - Limitarea accesului la... | Holomiov contra Moldovei - Arestare preventivă nejustificată.... → |
|---|
