Pretinsa incalcare a articolului 6 - Matei şi Tutunaru contra Moldovei - Durata excesivă procedurilor judiciare
| Index |
|---|
| Matei şi Tutunaru contra Moldovei - Durata excesivă procedurilor judiciare |
| Pretinsa incalcare a articolului 6 |
Pagina 2 din 2
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
A. Comentariile părţilor
53. Reclamanţii s-au plîns că întinderea procesului a fost excesivă, acesta durînd din 1993 pînă în prezent, luînd în consideraţie că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost executată pînă în prezent. Perioada în cauză se calculează începînd cu 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenţie. Ei consideră că această cauză nu a fost prea complexă şi a implicat doar două părţi (reclamanţii, pe de o parte, şi salariaţii, pe de altă parte), iar nu cinci părţi, după cum susţine Guvernul. Reclamanţii au menţionat că ei au acţionat cu diligenţă şi nu au cauzat tergiversări neîntemeiate. În acelaşi timp, instanţele de judecată timp îndelungat au fost pasive, deşi cazul dat era foarte important pentru sursa de existenţă a reclamanţilor. De exemplu, în 1999 a avut loc doar o singură şedinţă de judecată, în 2000 – doar trei. În cele din urmă, refuzul lor de a primi o parte din bunurile societăţii «Victoria» a fost cauzat de faptul că acestea includeau echipamente masive de producţie cu greutatea de pînă la patru tone, care aveau nevoie de spaţiu pentru a fi depozitate. În plus, hotărîrea cu privire la clădire nu a fost executată şi, respectiv, reclamanţii nu au avut loc unde să depoziteze această producţie.
54. Guvernul a fost de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe de la 12 septembrie 1997. Guvernul menţionează că aceasta a fost una dintre cele mai complexe cauze examinate de către instanţele naţionale, implicînd patru reclamanţi şi trei pîrîţi. Au fost audiaţi trei martori şi s-au efectuat numeroase expertize. Dosarul conţinea aproximativ o mie de pagini. Mai mult, reclamanţii erau responsabili pentru unele amînări ale procesului, solicitînd cu mai multe ocazii amînarea şedinţei de judecată. Mai mult, refuzul reclamanţilor de a accepta condiţiile propuse de către executorul judecătoresc privind executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a contribuit la tergiversarea procesului. În cele din urmă, autorităţile naţionale au întreprins toate acţiunile rezonabile pentru a asigura examinarea în termen util a cauzei.
B. Aprecierea Curţii
55. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie să fie determinat în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor relevante, precum şi natura interesului reclamanţilor în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Frydlender c. Franţa [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, şi Cravcenco c. Moldovei, nr. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008).
56. Curtea este de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe la 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenţie. Cît priveşte încheierea acestei perioade, urmează să se stabilească. Procesul în prezenta cauză s-a încheiat la 12 septembrie 2002, conform hotărîrii din 27 noiembrie 2001 (a se vedea punctul 14 citat supra). Cu toate acestea, hotărîrea definitivă, prin care reclamanţilor li s-a atribuit, inter alia, o parte din clădirea societăţii «Victoria», nu a fost executată niciodată. La un moment dat, instanţele judecătoreşti au constatat că această parte a hotărîrii nu a fost executată, deoarece S. era proprietarul înregistrat al clădirii (a se vedea punctul 33 supra). Cu toate acestea, a fost nevoie de şase ani şi două luni de la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti definitive, pentru a ajunge la această concluzie, în pofida obligaţiei de a verifica temeiul legal de atribuire a drepturilor de proprietate în cadrul procesului iniţial. În acest sens, Curtea se referă la constatarea Curţii Supreme de Justiţie că existenţa unui bun imobiliar poate fi demonstrată doar printr-un înscris din registrul bunurilor imobile (a se vedea punctul 33 citat supra). Rezultă că, în cadrul procesului care s-a încheiat la 12 septembrie 2002, instanţele judecătoreşti au omis să verifice dacă părţile aveau vreun drept legal în virtutea căruia să pretindă că «Victoria» le aparţine.
57. Curtea constată că hotărîrea definitivă din 10 septembrie 1998, adoptată în favoarea reclamanţilor, nu prevedea executarea, din considerentele că au fost respinse pretenţiile celeilalte părţi împotriva reclamanţilor. Astfel, niciun proces judiciar nu a avut loc între data mai sus menţionată şi 26 ianuarie 2000, atunci cînd Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărîrea definitivă şi a dispus rejudecarea cauzei (a se vedea punctul 12 citat supra). Prin urmare, această perioadă de aproximativ şaisprezece luni nu va fi inclusă în durata totală a procesului.
58. Curtea consideră că, în cazul în care dreptul de proprietate a lui S. nu este valabil, atunci reiese că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost deocamdată executată. În cazul în care se demonstrează că dreptul de proprietate al lui S. este valabil, aceasta de asemenea va presupune că repartizarea iniţială a bunurilor societăţii «Victoria», dispusă la 27 noiembrie 2001, este incorectă faţă de reclamanţi, care au primit mai puţine bunuri din contul părţii din clădirea societăţii «Victoria», care le-a fost atribuită. Rezultă că pînă la determinarea finală a modului în care urmează a fi repartizate bunurile, luînd în considerare rezultatele oricărei verificări a validităţii dreptului de proprietate deţinut de către S., procesul de bază, iniţiat împotriva reclamanţilor în 1993, trebuie considerat ca fiind încă unul pendint.
59. Astfel, Curtea concluzionează că perioada care urmează a fi luată în calcul, în scopul verificării conformităţii cu Articolul 6 din Convenţie, a durat începînd cu 12 septembrie 1997 pînă în prezent. După excluderea celor şaisprezece luni, după cum s-a menţionat la punctul 57 supra, perioada respectivă este egală aproximativ cu zece ani şi opt luni.
1. Complexitatea cauzei
60. Curtea constată că instanţele naţionale au considerat necesar să dispună efectuarea mai multor expertize, pentru a stabili dreptul de proprietate asupra părţii disputate din clădire şi că experţii au fost în imposibilitate să efectueze o astfel de expertiză, din cauza absenţei documentelor relevante. Astfel, cazul poate fi considerat complex întrucîtva. Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu poate justifica în sine durata totală a procesului, în special, în lumina faptului că experţii au avut nevoie de un an şi jumătate ca să anunţe instanţa despre imposibilitatea efectuării unei astfel de expertize (a se vedea punctele 29 şi 30 citate mai sus). După ce instanţa de judecată a respins acest motiv şi a dispus să se efectueze o nouă expertiză, expertul a avut nevoie de încă zece luni pînă la momentul în care să raporteze că efectuarea expertizei este imposibilă (a se vedea punctul 31 citat supra). În acest sens, Curtea constată că responsabilitatea principală pentru tergiversarea procesului, datorată faptului că s-a aşteptat opinia experţilor, îi revine în cele din urmă Statului (a se vedea Capuano c. Italiei, 25 iunie 1987, § 32, seria A, nr. 119).
2. Comportamentul reclamanţilor
61. Curtea constată că Guvernul, în observaţiile sale, susţine că reclamanţii au fost responsabili pentru unele tergiversări ale procesului (a se vedea punctul 54 supra). Guvernul a prezentat drept probe trei cereri ale reclamanţilor prin care aceştia solicitau amînarea şedinţei. În toate cele trei cereri reclamanţii solicitau instanţelor să amîne şedinţa, deoarece erau bolnavi, după cum se adeverea prin certificatele medicale. Curtea consideră că aceste amînări au fost prea puţine şi prea scurte pentru a justifica durata totală a procesului.
62. Guvernul, de asemenea, consideră că, prin faptul de a refuza achiziţionarea bunurilor repartizate de către executorul judecătoresc în 2003 (a se vedea punctele 15 şi 17 citate supra), reclamanţii au contribuit la tergiversarea procesului. Curtea constată că reclamanţii şi-au concentrat atenţia asupra a ceea ce au înţeles ei ca fiind distribuţia bunului imobil aflat în litigiu în conformitate cu prevederile hotărîrii judecătoreşti definitive. Acordul sau dezacordul reclamanţilor de a primi restul bunurilor de la asociaţia «Victoria» nu a schimbat faptul că problema principală a litigiului – cea cu privire la clădire – a continuat să se examineze ani de-a rîndul. Rezultă că refuzul de a primi bunurile, din cauza lipsei spaţiului în care să fie depozitate, nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procesului.
3. Comportamentul autorităţilor
63. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor judiciare, Curtea reiterează că este de competenţa statelor contractante de a organiza sistemele lor judiciare în aşa fel încît instanţele judecătoreşti să poată garanta fiecărui individ dreptul la o hotărîre definitivă într-un termen rezonabil, prin care se va decide în privinţa drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (a se vedea Frydlender, citată anterior, § 45). Statul urmează să stabilească mecanisme pentru a se conforma acestei cerinţe – fie prin mărirea numărului de judecători, fie prin fixarea unor termene-limită şi direcţii, fie prin alte metode. Dacă un stat permite ca procesul judiciar să continue în afara unui „termen rezonabil”, prevăzut de Articolul 6 din Convenţie, fără ca să întreprindă nimic în acest sens, el va fi responsabil pentru tergiversare (a se vedea Price şi Lowe c. Regatului Unit, nr. 43185/98 şi 43186/98, § 23, 29 iulie 2003).
64. Curtea constată că, în prezenta cauză, au existat perioade foarte lungi de inactivitate inexplicabilă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, de exemplu, punctele 26 şi 29-31 citate mai sus).
65. De asemenea, Curtea a constatat că acest caz a fost iniţial soluţionat printr-o hotărîre judecătorească definitivă adoptată la 10 septembrie 1998. Ulterior, procesul a fost reluat printr-o procedură extraordinară care, în sine, este contrară Articolului 6 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, § 65, CEDO 1999-VII, şi Roşca c. Moldovei, nr. 6267/02, § 29, 22 martie 2005). Reclamanţii au depus o plîngere, în acest sens, în afara termenului de şase luni, stabilit în Articolul 35 din Convenţie. Cu toate acestea, este adevărat că în urma rejudecării unei hotărîri definitive, era necesar ca instanţele judecătoreşti să manifeste o grijă specială pentru asigurarea unei concluzii grăbite de a relua procesul. Curtea deduce că, dat fiind faptul că o hotărîre definitivă a fost adoptată în acest caz, problemele de fapt şi de drept au fost soluţionate în mare parte. Pînă în momentul în care nu au fost descoperite circumstanţe noi şi importante pentru rejudecare, instanţele de judecată nu au de examinat probleme dificile în oricare proces rejudecat. Cu toate acestea, în cazul dat majoritatea amînărilor au avut loc după anularea hotărîrii judecătoreşti definitive.
4. Importanţa obiectului litigiului pentru reclamanţi
66. Curtea constată că atunci cînd a fost iniţiat procesul, societatea «Victoria» constituia activitatea de bază a reclamanţilor. Fiind împiedicaţi să-şi continue activitatea, aceştia au fost, prin urmare, privaţi de venitul lor. Astfel, procesul a constituit pentru reclamanţi o problemă importantă.
5. Concluzie
67. Curtea consideră că prezenta cauză a fost într-un fel complexă, dar aceasta nu justifică în sine durata totală a procesului care se întinde mai mult de 10 ani. Reclamanţilor nu li se poate reproşa nicio amînare serioasă, în timp ce autorităţile şi instanţele de judecată au admis tergiversarea procesului prin pasivitatea lor. Mai mult, după ce cazul a fost soluţionat printr-o hotărîre definitivă, rejudecarea lui a invocat mai degrabă o determinare rapidă a problemelor nesoluţionate, decît o nouă examinare de lungă durată. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea conchide că exigenţa cu privire la „termenul rezonabil”, prevăzută de Articolul 6 § 1 din Convenţie, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
68. Articolul 41 din Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciul material
69. Reclamanţii pretind returnarea clădirii în litigiu, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001.
70. Curtea menţionează că plîngerea cu privire la obţinerea dreptului de proprietate asupra clădirii în litigiu a fost inadmisibilă, fiind apreciată drept prematură (a se vedea punctul 49 supra). Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamanţilor cu privire la înapoierea clădirii în litigiu.
B. Prejudiciul moral
71. Reclamanţii pretind fiecare cîte 10.000 EUR în vederea compensării prejudiciului moral cauzat. Ei au menţionat că au suferit din cauza duratei excesive a procesului în timpul căreia societatea lor a fost împiedicată să activeze.
72. Guvernul susţine că reclamanţii nu pot pretinde vreo despăgubire din cauza absenţei oricărei încălcări a drepturilor lor din Convenţie. În tot cazul, suma solicitată este neîntemeiată şi excesivă în comparaţie cu cazurile similare.
73. Curtea consideră că reclamanţilor trebuie să le fi fost cauzat un anumit nivel de stres şi frustrare, datorită duratei excesive a procesului. Luînd în considerare durata totală a procesului, Curtea acordă fiecărui reclamant cîte 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
74. Reclamanţii au pretins în comun 556 EUR, cu titlu de costuri şi cheltuieli, inclusiv 450 EUR pentru cheltuielile de judecată.
75. Guvernul consideră că suma solicitată pentru cheltuielile de judecată este excesivă.
76. Prin prisma datelor din dosar, Curtea satisface pretenţiile reclamanţilor pe deplin.
D. Penalităţi
77. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente..
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară admisibilă plîngerea reclamanţilor, în temeiul articolului 6 §1 din Convenţie cu privire la durata excesivă a procesului, iar restul cererii – inadmisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare articolului 6 §1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor în comun, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării;
(i) cîte 2.000 EUR (două mii de euro) fiecăruia dintre reclamanţi, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă;
(ii) 556 EUR (cinci sute cincizeci şi şase euro) în comun, cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă
(b) din momentul expirării termenului sus-menţionat de trei luni, pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente.
4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor privind satisfacţia echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 27 octombrie 2009, potrivit Articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş Arac Nicolas Bratza Grefier adjunct Preşedinte
| ← Lupăcescu şi alţii contra Moldovei - Executarea tardivă a... | Melnic contra Moldovei - Securitatea raporturilor juridice → |
|---|
