Messina contra Italiei - Detinut Raporturi cu familia Reglementarea internă
| Comentarii |
|
CEDO, secţia II, hotărârea Messina versus Italia, 28 septembrie 2000, 25498/94
Statele sunt obligate să asigure existenţa unui cadru legislativ care să asigure o protecţie concretă şi eficace a drepturilor garantate prin prevederile art. 8.
Între 1992 şi 1998, reclamantul a fost acuzat şi condamnat de mai multe ori din cauza implicării sale în activităţi de tip mafiot. În principal, reclamantul a fost condamnat pentru asasinarea unui magistrat la 17 ani de închisoare. În 1993, ministrul de justiţiei a dispus, printr-un decret, ca reclamantul să fie supus timp de un an regimului special de detenţie din cauza legăturilor sale cu mediul mafiot. Aceste regim implica, între altele, limitarea întrevederilor cu familia şi controlul corespondenţei, cu autorizarea prealabile a instanţelor competente. Recursul reclamantului contra decretului a fost respins. Directorul închisorii a obţinut de mai multe ori permisiunea de cenzurare a corespondenţei. Reclamantul a făcut obiectul a opt alte decrete prin care s-a prelungit, din şase în şase luni, regimul special de detenţie. De mai multe ori, instanţele sesizate au ridicat restricţiile privind vizitele familiei, însă acestea au fost reintroduse prin decretele ulterioare. Reclamantul a formulat recursul contra tuturor celor nouă decrete în faţa instanţelor competente. Niciuna dintre deciziile prin care s-au respins recursurile sale nu s-a pronunţat în termenul legal de zece zile. Anumite restricţii, în special cele privind vizitele familiei, au fost ridicate în 1997. aplicarea regimului special de detenţie a luat sfârşit în 1998. O parte din scrisorile pe care reclamantul le-a adresat în acest interval Curţii, au fost primite de serviciul de grefă purtând o viză de cenzură aplicată de autorităţile carcerale.
Art. 8. Viaţa familială. Reclamantul a fost supus unui regim special de detenţie, al cărui caracteristică era limitarea numărului de vizite şi supravegherea acestora, inclusiv cele ale familiei. Astfel de restricţii suplimentare faţă de ceea ce implică în mod obişnuit viaţa în penitenciar sunt ingerinţe în viaţa de familie a reclamantului. Ele au fost prevăzute de lege şi vizau un scop legitim, anume protejarea ordinii şi a securităţii publice, precum şi prevenirea infracţiunilor. Scopul acestor restricţii era împiedicarea oricărui contact între deţinut şi mediul infracţional din care provenea. În fapt, înainte de introducerea acestui regim special, deţinuţii mafioţi îşi menţineau influenţa în cadrul mafiei în ciuda detenţiei. Ţinând cont de specificitatea acestor organizaţii infracţionale şi de importanţa relaţiilor familiale în funcţionarea lor, legiuitorul putea, în mod rezonabil, că a considerat că militarea drastică a contactului cu familia poate asigura atingerea acelor scopuri. Faţă de infracţiunile pentru care fost condamnat reclamantul pare a fi justificat pe toată durata acestuia, iar faptul că, pe anumite perioade, ele au fost ridicate demonstrează proporţionalitatea lor. De aceea art. 8 nu a fost violat sub acest aspect.
Inviolabilitatea corespondenţei. Controlul corespondenţei reclamantului a fost autorizat de către decizii judiciare pe baza unui text legal care nu reglementa nici durata măsurii de control, nici motivele care o pot justifica. Astfel, textul legal era prea vag pentru a putea determina marja de apreciere a autorităţilor, astfel încât era lipsit de previzibilitate. De aceea, un astfel de text nu poate fi considerat lege în sensul Convenţiei, motiv pentru care art. 8 a fost violat sub acest aspect.
Art. 13. Legea interne prevedea că decretele ministrului puteau fi atacate, fără ca aceasta să aibă efect suspensiv, în termen de zece zile de la comunicare în faţa unei instanţe de judecată, care era obligată să se pronunţe în alte zece zile. Curtea a considerat că, dacă legea a impus un termene de zece pentru pronunţarea deciziei, este datorită importanţei impactului regimului special de detenţie asupra drepturilor deţinutului şi a faptului că acele decrete ministeriale erau valabile o perioadă limitată în timp. Or, în speţă, nerespectarea sistematică a termenului de zece zile a redus sensibil, adică aproape a anulat, impactul controlului exercitat de către instanţe asupra decretelor ministrului, întrucât reclamantul a suferit, din cauza acestor întârzieri, restricţii mai lungi decât era necesar. Astfel, recursul în faţa instanţei nu a fost unul efectiv. De aceea, art. 13 a fost violat.
| ← Glaser contra Marea Britanie - Pierderea legăturilor cu un... | Katanic contra Elvetiei - Străin Comitere infracţiunie... → |
|---|
