MOISEYEV / MOISSEÎEV contra Rusiei - Inechitatea procedurii şi lipsa mijloacelor adecvate necesare pregătirii apărării în procesul penal: încălcare.
| Comentarii |
|
Cauza MOISEYEV/MOISSEÎEV împotriva Rusiei (nr. 62936/00), hotărârea din 9 octombrie 2008 [Secţia I]
În fapt
Reclamantul, care la acel moment era adjunctul şef al Departamentului pentru Asia al Ministerului de Afaceri Externe, a fost arestat în 1998 şi acuzat de înaltă trădare prin spionaj, pentru că ar fi divulgat informaţii clasificate unei agenţii secrete străine. în 2001 a fost găsit vinovat şi condamnat iar hotărârea a fost menţinută de Curtea Supremă.
El s-a plâns, între altele, de condiţiile de detenţie din arest şi de transport către şi de la instanţă (art. 3), de durata arestării [art. 5 alin. (3)] şi de restricţii nejustificate aduse dreptului la corespondenţă şi la vizitele familiei (art. 8). în privinţa procesului şi condamnării sale, a invocat faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, că au avut loc schimbări continue, inexplicabile, în compunerea completului, că nu a avut posibilitatea de a-şi pregăti apărarea (art. 6) şi că hotărârea de condamnare s-a întemeiat pe aplicarea retrospectivă şi imprevizibilă a legii (art. 7).
În drept
Art. 3 - Efectul cumulativ al condiţiilor din penitenciar a fost acela că reclamantul a fost afectat de anumite lipsuri într-o intensitate ce depăşea pragul de suferinţă inerent detenţiei. El a fost ţinut în celule slab luminate şi insuficient ventilate pentru aproape patru ani, fără nicio posibilitate de a ieşi în exterior pentru efectuarea de exerciţii fizice şi a trebuit să îndure condiţiile insalubre, înghesuiala şi o lipsă totală de intimitate atunci când folosea grupul sanitar. Reclamantul a fost transportat la instanţă de mai mult de 150 de ori în dube ale penitenciarului care erau uneori încărcate peste capacitatea maximă. Rămânerea sa într-un astfel de spaţiu închis, izolat, timp de ore întregi, i-a cauzat intense suferinţe fizice care au fost agravate de lipsa ventilaţiei adecvate şi a luminii, precum şi a încălzirii constante, în final, reclamantul a fost deţinut în mai mult de 150 de ocazii în celulele instanţei. Acestea erau strâmte şi special proiectate pentru perioade de detenţie limitate, însă reclamantul a fost deseori ţinut acolo, timp de ore întregi, fără ventilaţie, hrană, apă sau acces liber la toaletă. Deşi o astfel de detenţie nu era continuă, ea alterna cu deţinerea sa în penitenciar şi cu transportul în condiţii pe care Curtea le-a reţinut deja ca fiind inumane sau degradante.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 5 alin. (3) - Arestarea provizorie a reclamantului a durat peste doi ani şi şase luni. Legea rusă în vigoare la acel moment permitea ca suspecţii să fie ţinuţi în arest doar pentru motivul acuzării lor de o infracţiune gravă iar instanţele interne au prelungit arestarea reclamantului pe acest temei, menţionând ocazional alte motive, cum ar fi riscul de a fugi sau de a împiedica înfăptuirea justiţiei. Curtea a reiterat că, deşi severitatea pedepsei era relevantă pentru evaluarea riscului de fugă, nevoia de a menţine privarea de libertate nu putea fi evaluată dintr-un punct abstract de vedere, luând în considerare doar gravitatea faptei. în cazul reclamantului, instanţele interne nu au menţionat niciun element de natură a susţine existenţa riscului de fugă sau de împiedicare a justiţiei. Argumentele reclamantului referitoare la împrejurări care reduceau riscul fugii, cum ar fi faptul că avea o locuinţă permanentă, relaţii de familie stabile şi legături sociale puternice, că fusese deposedat de actele sale de identitate, de documentele de călătorie şi de economiile sale, nu au fost analizate de către instanţe. Eşuând în analizarea factorilor relevanţi şi întemeindu-se doar pe gravitatea acuzaţiilor, autorităţile au prelungit astfel detenţia reclamantului doar pe temeiuri care nu pot fi privite ca „suficiente".
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 6 alin. (1) - în cauză s-au succedat patru preşedinţi de complet şi de fiecare dată înlocuirea lor a fost urmată de înlocuirea celorlalţi doi judecători. în total, 11 judecători au fost înlocuiţi în timpul procesului, procedurile fiind reluate de fiecare dată când un membru nou se alătura completului. O chestiune de maximă îngrijorare nu numai că existau înlocuiri frecvente a judecătorilor în cauza reclamantului, ci şi că motivele unor astfel de înlocuiri au fost făcute publice doar în două ocazii. îndepărtarea unui judecător fără motivarea acestei măsuri nu poate fi descrisă decât ca arbitrară. Puterea de a repartiza o cauză penală aflată pe rolul unui complet la un alt complet era exercitată în mod obişnuit de către preşedinte. De vreme ce legea nu determina în niciun fel circumstanţele în care putea apărea această situaţie, preşedinţilor de complet din cauza reclamantului li s-au acordat efectiv puteri nelimitate fără nicio garanţie procedurală, cum ar fi cerinţa de a informa părţile asupra motivelor sau de a le da posibilitatea de a-şi exprima părerea sau de a solicita reexaminarea de către o instanţă superioară. îndoielile reclamantului asupra independenţei şi imparţialităţii instanţei puteau fi deci apreciate ca fiind justificate în mod obiectiv.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 6 alin. (3) - Curtea a constatat o încălcare a acestor dispoziţii datorită combinării factorilor care, luaţi ca întreg, au adus în aşa măsură restrângeri dreptului la apărare încât principiul procesului echitabil a fost înfrânt. Pentru a ajunge la această concluzie, a avut în vedere următoarele:
a) Restricţii aduse asistenţei juridice: Avocatul reclamantului trebuia să obţină un permis special pentru vizitarea şi consultarea cu reclamantul. Nu numai că acest lucru a dus la considerabile dificultăţi practice, dar a pus apărarea într-o poziţie de dependenţă şi de subordonare faţă de acuzare, distrugând în acest fel aparenţa de egalitate a armelor. în câteva ocazii, acuzarea a abuzat în fapt de poziţia sa dominantă, refuzând să accepte cererea avocatei reclamantului de obţinere a unui permis fără restricţii şi ameninţând-o cu urmărirea sa penală, în condiţiile în care solicitarea permisiunii de vizitare era lipsită de o bază legală şi prin urmare arbitrară.
b) Lecturarea documentelor apărării: Legea internă prevede cenzurarea întregii corespondenţe în termeni generali, fără nicio excepţie pentru corespondenţa privilegiată. De vreme ce centrul de detenţie era administrat de aceeaşi autoritate care îndeplinea rolul acuzării, rutina citirii tuturor documentelor schimbate între reclamant şi echipa avocatului său a avut efectul oferirii acuzării avantajului cunoaşterii strategiei sale de apărare, dezavantajându-l astfel pe reclamant. Această încălcare flagrantă a confidenţialităţii relaţiei client-avocat nu putea decât să afecteze negativ dreptul reclamantului la apărare şi să facă ineficientă asistenţa judiciară primită. Nu s-a susţinut că aplicarea unei astfel de măsuri de-a lungul întregii perioade în care s-au desfăşurat procedurile penale era justificată de vreo circumstanţă excepţională sau de folosirea anterioară în mod abuziv a acestui privilegiu. în consecinţă, a fost a încălcat dreptul la apărare într-un mod excesiv şi arbitrar.
c) Restricţii aduse accesului la documente al apărării: Actul de acuzare, celelalte înscrisuri ale cauzei, însemnările făcute de reclamant şi de echipa apărării erau accesibile doar în departamente speciale ale centrului de detenţie şi ale instanţei. în timp ce considerente de securitate naţională puteau impune, în anumite circumstanţe, restricţii de procedură în cauze implicând secrete de stat, conceptele de legalitate şi de supremaţie a legii impuneau ca măsurile ce afectează drepturile fundamentale ale omului, cum este dreptul la un proces corect, să aibă o bază legală şi să fie potrivite realizării funcţiei lor protective. Guvernul nu a invocat nicio prevedere din legea internă referitoare la modul de funcţionare a departamentelor speciale din centrul de detenţie sau instanţe şi nu a avansat nicio justificare pentru generalizarea restricţiilor aduse
accesului reclamantului la materialele cauzei deşi, de exemplu, informaţiile clasificate puteau fi ţinute separat. Faptul că echipa apărării s-a aflat în imposibilitate de a păstra propriile însemnări i-a împiedicat să folosească informaţiile conţinute în notele respective, fiind nevoiţi să se bazeze exclusiv pe informaţiile memorate. Accesul nerestricţionat la dosarul cauzei, folosirea nerestricţionată a notelor, însemnărilor şi, la nevoie, posibilitatea obţinerii de copii ale documentelor relevante erau garanţii importante ale unui proces echitabil.
d) Efectul condiţiilor de transport şi de detenţie: Suferinţa şi frustrarea pe care reclamantul trebuie să le fi resimţit ca urmare a condiţiilor de transport şi de detenţie au afectat capacitatea sa de concentrare în intervalul de timp imediat anterior înfăţişărilor în instanţă, în condiţiile în care posibilitatea de a se consulta efectiv cu avocatul şi de a-i da instrucţiuni era de o importanţă crucială. Efectul cumulativ al acestor condiţii şi caracterul neadecvat al mijloacelor disponibile a făcut imposibilă pentru reclamant pregătirea apărării, în special deoarece nu a putut consulta dosarul sau propriile sale însemnări în celula sa.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 7 - Reclamantul s-a plâns, în primul rând, că art. 257 al Codului penal al Federaţiei Ruse s-a aplicat retroactiv în cauza sa, precum şi de faptul că potenţiala durată a închisorii prevăzută de dispoziţiile legale respective era mai mare decât cea cuprinsă în prevederile legale corespondente din Codul penal al RSFSR. Asupra acestui aspect, Curtea a notat că în Codul penal al Federaţiei Ruse se prevedea în mod explicit aplicarea sa retroactivă pentru faptele comise anterior intrării sale în vigoare dacă dispoziţiile relevante stabileau o pedeapsă mai uşoară decât cea reglementată de vechiul cod penal. De vreme ce pedeapsa pentru înaltă trădare era mai uşoară în Codul penal al Federaţiei Ruse decât în vechiul cod, acest cod era cel aplicabil iar plângerea reclamantului privind aplicarea retroactivă a legii penale în dezavantajul său era nefondată. Reclamantul s-a plâns de asemenea că în absenţa unei prevederi clare care să reglementeze ce informaţii constituiau secrete de stat în perioada respectivă, nu a putut prevedea în mod rezonabil faptul că divulgarea anumitor informaţii l-ar fi expus răspunderii penale sau că ar putea fi atrasă răspunderea penală pentru comunicarea de informaţii sensibile care ulterior erau constatate ca fiind secret de stat. Curtea a notat că atât vechiul cod cât şi Codul Penal al Federaţiei Ruse defineau conceptul de „spionaj" în termeni similari şi se refereau explicit la colectarea de „alte informaţii" (adică informaţii ce nu constituiau secret de stat) la cererea unei agenţii secrete străine. Consecinţele încălcării acestor legi erau previzibile în mod rezonabil şi nu doar cu ajutorul unui avocat, iar interpretarea scopului acelei incriminări era în acord cu esenţa acelei infracţiuni. Chestiunea finală ridicată de reclamant nu era necesar să fie analizată de Curte, întrucât aceasta a constatat deja că respectiva condamnare pentru dezvăluirea de informaţii clasificate nu încălca art. 7 alin. (1).
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
Art. 8 - Reclamantului nu i s-a permis sa fie vizitat de către familie în anumite perioade în cursul detenţiei sale. în restul perioadelor, vizitele familiei au fost limitate la două întâlniri de una-două ore pe lună, în timpul cărora reclamantul era separat de familia sa prin bare şi geam. Curtea a constatat că refuzul vizitelor nu putea fi privit ca fiind „prevăzut de lege" deoarece legislaţia relevantă, care conferea o putere nelimitată anchetatorului în chestiuni de vizite familiale, dar nu definea circumstanţele în care ele puteau fi refuzate, nu a respectat cerinţa previzibilităţii. în ce priveşte restricţiile vizitelor, era o chestiune de îngrijorare faptul că legislaţia limita numărul vizitelor la două pe lună de o manieră generală, fără a acorda vreun grad de flexibilitate în determinarea faptului dacă asemenea limitări erau adecvate sau într-adevăr necesare în fiecare caz în parte. Curtea nu a putut accepta necesitatea unor astfel de limitări ale frecvenţei şi duratei vizitelor familiei în cazul reclamantului, deoarece soţia sa nu era nici martor, nici coacuzat în procedurile penale iar fiica sa era încă minoră. Consideraţiile de securitate privind legăturile infracţionale familiale care au fost constatate ca fiind justificate în cauzele italiene privind mafia organizată erau în mod evident absente în cauza reclamantului. Prin urmare măsura a trecut dincolo de ceea ce era necesar într-o societate democratică „pentru a preveni dezordinea şi infracţiunile". în fine, instalarea acelui geam nu era „prevăzută de lege" şi în orice caz impunerea unei astfel de măsuri pentru mai mult de trei ani şi jumătate fără a se stabili vreun risc privind securitatea era disproporţionată.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Curtea a constatat de asemenea încălcarea art. 5 alin. (4) în ceea ce priveşte neexaminarea sau examinarea cu întârziere de către Curtea Supremă a recursurilor formulate de reclamant împotriva deciziilor de respingere a cererilor de eliberare, a art. 6 alin. (1) în ceea ce priveşte durata procedurilor penale şi a art. 8 în ceea ce priveşte restrângerile nejustificate aduse dreptului la corespondenţă a reclamantului.
Art. 41 - 25.000 euro daune morale ca urmare a cumulării gravelor încălcări aduse drepturilor fundamentale ale reclamantului.
| ← MONEDERO ANGORA contra Spaniei - Aplicabilitatea art. 6 în... | BOGUMIL contra Portugaliei - Apărare prin asistarea de către... → |
|---|
