Priebke contra Italiei - Independenta si impartialitatea Domeniu de aplicabilitate
| Comentarii |
|
CEDO, secţia II, decizia Priebke c. Italia, 5 aprilie 2001, 48799/99
Garanţiile de independenţă şi imparţialitate enunţate de către Convenţie nu se aplică ministrului de justiţie ori reprezentanţilor parchetului.
Reclamantul, ofiţer nazist, a condus începând cu 1943 poliţia germană din Roma. După ce o acţiune a rezistenţei italiene a provocat decesul a 33 de soldaţi germani, Hitler a ordonat executarea a 10 civili italieni pentru fiecare german mort, iar reclamantul a condus operaţiunea de executare a civililor. După război, reclamantul a reuşit să fugă în Argentina. După ce în 1994, reclamantul a acordat un interviu unui ziar, reclamantul a fost extrădat în Italia pentru a fi judecat. În timpul procedurii, procurorul a susţinut că rezistenţa italiană a acţionat legitim şi eroic, iar ofiţerii nazişti au fost nişte criminali fanatici. Printr-o decizie din 1 august 1996, instanţa militară sesizată a constatat prescrierea faptelor comise de reclamant, pe motiv că infracţiunile contra umanităţii nu au fost introduse în codul penal italian decât în 1967, iar doar acestea sunt imprescriptibile. Hotărârea a provocat manifestaţii de stradă importante, condiţii în care ministrul justiţiei a informat manifestanţii că decizia de punere în libertate nu va fi executată, întrucât există o cerere de extrădare din partea Germaniei pe numele reclamantului. La 3 august 1996, o instanţă a confirmat menţinerea în stare de arest a reclamantului în vederea extrădării sale către Germania. După casarea deciziei de achitare, reclamantul a fost condamnat la 22 iulie 1997 la 15 ani de închisoare, pedeapsă comutată în apel la o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă. Din cauze stării sale de sănătate, s-a dispus executarea pedepsei la domiciliu. Unul dintre judecătorii care a pronunţat pedeapsa a judecat de asemenea o cerere de recuzare a unui magistrat chemat să soluţioneze cauza într-un stadiul anterior al procedurii.
Art. 6. Imparţialitatea instanţei. Cu privire la susţinerile reclamantului vizând lipsa de imparţialitate a Curţii de Casaţie şi a autorităţilor naţionale, determinate de presiunea din presă şi din partea persoanelor care au manifestat, Curtea a constatat că nu există niciun element care să susţină parţialitatea personală a vreunuia dintre judecătorii care au analizat cauza sa. În plus, garanţiile de independenţă şi imparţialitate enunţate de către Convenţie nu se aplică ministrului de justiţie ori reprezentanţilor parchetului, câtă vreme aceştia din urmă sunt părţi ale unei proceduri judiciare. Oricum, procurorul s-a mărginit să îşi exprime opinia privind valorile rezistenţei italiene, iar ministrul, în calitate de membru al executivului, a făcut apel la calm în cursul unei manifestaţii spontane, acte care nu pot fi sancţionate sub aspectul art. 6 din Convenţie.
În raport de percepţia subiectivă a reclamantului privind lipsa de imparţialitate a judecătorului care soluţionase anterior o cerere de recuzare a altui magistrat, Curtea a considerat că nu poate fi justificată din punct de vedere obiectiv. Curtea a considerat că, atunci când a judecat cererea de recuzare, magistratul de la instanţa superioară a verificat dacă există vreo stare de incompatibilitate sau de antepronunţare în cazul judecătorului recuzat, în timp ce, judecând o cale de atac contra hotărârii, magistratul a fost chemat să verifice dacă procedura a fost legală, iar hotărârea pronunţată era legală. De aceea, dubiile reclamantului nu sunt obiectiv justificate, astfel că art. 6 nu a fost violat nici sub acest aspect.
| ← Wettstein contra Elveţia - Magistrat cu normă parţială... | Mantovanelli contra Frantei - Contradictorialitate Procedura... → |
|---|
