SAADI contra Italiei - Riscul supunerii la rele-tratamente în cazul deportării în Tunisia a unui terorist judecat în absenţă: încălcare în situaţia deportării.
| Comentarii |
|
Cauza SAADI împotriva Italiei (nr. 37201/06), hotărârea din 28 februarie 2008
În fapt
Reclamantul este un cetăţean tunisian. în 2001, acesta a obţinut un permis de rezidenţă în Italia. în anul următor a fost arestat şi plasat într-un centru provizoriu de detenţie sub suspiciunea de terorism internaţional. In 2005 a fost condamnat de o instanţă din Italia la închisoare pentru conspiraţie, fals şi tăinuirea de bunuri furate. La data la care hotărârea Marii Camere a fost adoptată, apelul său se afla pe rolul instanţelor italiene, în acelaşi an, o instanţă militară din Tunisia l-a condamnat în absenţă pe reclamant la 20 ani închisoare pentru participarea la o organizaţie teroristă ce acţiona în străinătate şi pentru instigare la terorism. în august 2006 a fost eliberat din închisoare, executându-şi pedeapsa în Italia. Totuşi, ministerul de interne a ordonat deportarea sa în Tunisia în temeiul legislaţiei pentru combaterea terorismului internaţional. Cererea reclamantului pentru acordarea azilului politic a fost respinsă. în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii, Curtea a cerut guvernului italian să oprească expulzarea sa până la noi dispoziţii.
În drept
Curtea nu a putut subestima pericolul terorismului şi dificultăţile considerabile cu care statele se confruntau în protejarea comunităţilor lor împotriva violenţelor teroriste. Totuşi, nu a putut să pună în balanţă, pe de o parte, riscul supunerii unei persoane la rele tratamente, iar pe de altă parte, pericolul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate netrimiterea lui în ţara de origine. Perspectiva că el ar putea reprezenta o serioasă ameninţare la adresa comunităţii nu diminuează în nici un fel riscul de a fi supus la rele-tratamente dacă ar fi deportat. Din acest motiv ar fi incorect să se solicite un standard ridicat în dovedirea faptului că o persoană a fost considerată ca reprezentând un pericol serios pentru comunitate sau chiar o ameninţare la adresa securităţii naţionale, de vreme ce o astfel de abordare este incompatibilă cu natura art. 3. Această abordare are semnificaţia că, în absenţa unor probe care să corespundă unui standard ridicat, protecţia securităţii naţionale justifica mai degrabă acceptarea riscului de rele-tratamente pentru o persoană.
Curtea a reafirmat că pentru ca o expulzare forţată să încalce Convenţia era necesar - şi suficient - să se arate că exista un risc ca reclamantul să fie supus la rele-tratamente în ţara de origine. Curtea a făcut referire la raporturile întocmite de Amnesty International şi Human Rights Watch care descriau o situaţie îngrijorătoare în Tunisia şi care au fost confirmate de un raport al Departamentului de Stat al SUA. Aceste rapoarte menţionau numeroase cazuri de tortură cu privire la persoane acuzate de terorism. Practicile raportate - despre care adesea s-a spus că erau aplicate persoanelor aflate în custodia poliţiei - includeau
atârnarea de tavan, ameninţări de viol, administrarea de şocuri electrice, imersiunea capului în apă, bătăi şi arsuri cu ţigara. S-a mai raportat că acuzaţiile de tortură şi rele-tratamente nu au fost investigate de autorităţile tunisiene competente şi că acestea din urmă foloseau în mod obişnuit mărturii obţinute prin constrângere pentru obţinerea condamnărilor.
Curtea nu a avut nici o îndoială privind temeinicia acelor rapoarte şi a notat că guvernul italian nu a adus nici o dovadă de natură a răsturna astfel de aserţiuni. Dată fiind condamnarea reclamantului pentru terorism cu privire la fapte săvârşite în Tunisia, au existat temeiuri substanţiale pentru a crede că exista un risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3 dacă ar fi fost deportat în Tunisia. în plus, autorităţile tunisiene nu au furnizat garanţiile diplomatice solicitate de guvernul italian. Existenţa unei legi interne privind drepturile deţinuţilor şi aprobarea tratatelor internaţionale pertinente la care s-a făcut referire în „notele verbale" ale ministrului tunisian al afacerilor externe nu au fost suficiente pentru a asigura protecţia adecvată împotriva riscului de rele-tratamente asupra cărora, ca în cazul reclamantului, surse de încredere au arătat practici vădit contrare principiilor înscriseîn Convenţie. Mai mult, chiar dacă autorităţile tunisiene ar fi dat asigurările diplomatice cerute, acestea nu ar fi absolvit Curtea de obligaţia de a examina dacă astfel de asigurări constituiau o garanţie suficientă că reclamantul ar fi fost protejat împotriva riscului unui astfel de tratament. Concluzie: încălcare, dacă decizia de deportare a reclamantului în Tunisia ar fi executată (unanimitate).
Art. 41: Constatarea încălcării constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral invocat.
| ← KAFKARIS contra Cipru - Condamnare la închisoare pe viaţă... | RAVON contra Franţei - Litigiu cu privire la legalitatea... → |
|---|
