SAADI contra Marii Britanii - Împiedicarea intrării neautorizate în ţară. Detenţia pentru o perioadă de şapte zile într-un centru de tranzit pentru solicitanţii de azil
| Comentarii |
|
Cauza SAADI împotriva Marii Britanii (nr. 13229/03), hotărârea din 28 ianuarie 2008
În fapt
Reclamantul, un kurd irakian, a fugit din ţara natală şi a ajuns pe aeroportul Heathrow din Londra pe 30 decembrie 2000. A solicitat imediat drept de azil şi i s-a aprobat „intrarea temporară". Raportat autorităţilor de imigrare pe 2 ianuarie 2001, a fost reţinut şi transferat la centrul de primire Oakington, folosit pentru solicitanţii de azil cu privire la care se considera că ar fi puţin probabil să fugă şi ale căror cereri puteau fi tratate în procedură de urgenţă. Reclamantului i s-a înmânat
un formular standard care pretindea că explică motivele detenţiei şi drepturile sale, dar nu preciza că era deţinut în cadrul procedurii de urgenţă. Pe 5 ianuarie 2001, reprezentantul reclamantului a fost informat prin telefon de către un ofiţer de la Biroul Imigrări că reclamantul era deţinut datorită faptului că era irakian şi îndeplinea cerinţele pentru admiterea în centrul de tranzit. Cererea reclamantului de azil a fost iniţial respinsă pe 8 ianuarie 2001, fiindu-i refuzată în mod oficial intrarea pe teritoriul Marii Britanii. în ziua următoare a fost eliberat iar ulterior i s-a acordat dreptul de azil, după ce a apelat cu succes refuzul de a i se permite intrarea în ţară. Reclamantul a contestat în instanţă decizia de deţinere. Contestaţia a fost în cele din urmă respinsă de Camera Lorzilor, care a constatat că măsura detenţiei în centrul din Oakington a fost proporţionată şi rezonabilă. Printr-o hotărâre din 11 iulie 2006, o cameră a Curţii Europene a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 5 alin. (1) al Convenţiei, ci o încălcare a art. 5 alin. (2) care impune furnizarea cu promptitudine a motivelor.
În drept
Art. 5 alin. (1) lit. f) - (a) înţelesul expresiei „a împiedica intrarea efectivă şi neautorizată": Permisiunea de a reţine aşa-zişii imigranţi care au solicitat dreptul de intrare pe calea azilului sau în alt mod era un corolar necesar al dreptului statului de a controla intrarea şi rezidenţa străinilor. Până a fi „autorizată", orice intrare era „neautorizată" iar detenţia unei persoane care dorea să intre în ţară şi care avea nevoie, dar nu avea încă permisiunea să o facă, putea să „prevină în mod efectiv o intrare neautorizată". Curtea nu a acceptat că, predându-se autorităţilor, un solicitant de azil încerca să realizeze o „intrare autorizată". Art. 5 alin. (1) lit. 0 nu permitea detenţia decât în cazul unei persoane care încerca să încalce restricţiile de intrare. O astfel de interpretare ar fi prea limitată şi nu a fost în concordanţă cu indicaţiile şi recomandările Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei.
(b) Arbitrariul: Principiul potrivit căruia detenţia nu ar trebui să fie arbitrară se aplică detenţiei prevăzute de prima teză a art. 5 alin. (1) lit. f) (intrare neautorizată) în aceeaşi manieră în care se aplică detenţiei prevăzută de cea de a doua teză (deportarea sau extrădarea). Astfel, nu a existat cerinţa ca detenţia să fie necesară în mod rezonabil iar principiul proporţionalităţii cerea doar ca detenţia să nu continue pentru o perioadă nerezonabilă de timp. Prin urmare, detenţia prevăzută de prima teză a art. 5 alin. (1) lit. f) nu putea fi arbitrară dacă satisfăcea patru condiţii: era luată cu bună-credinţă; era strâns legată de scopul de a împiedica intrarea neautorizată pe teritoriul ţării; locul şi condiţiile de detenţie erau adecvate, luând în considerare faptul că deţinutul fugise din ţara sa de teama morţii; durata detenţiei nu depăşea cerinţa rezonabilă privind scopul urmărit.
în cauză a fost acceptat faptul că scopul regimului de detenţie din Oakington era acela de a asigura luarea unor hotărâri rapide asupra 13.000 din aproximativ 84.000 de cereri de azil făcute anual în Marea Britanie în acel moment. în atingerea acelui obiectiv, era necesar să se programeze până la 1 50 de interviuri pe zi şi chiar unele mici întârzieri puteau afecta întregul program. Reclamantul a fost selectat în centru întrucât situaţia sa putea fi tratată în procedură de urgenţă. Autorităţile naţionale au acţionat astfel cu bună-credinţă în deţinerea reclamantului. într-adevăr, politica ce a stat la baza creării regimului din Oakington a adus în general un beneficiu solicitanţilor de azil prin soluţionarea rapidă a cererilor lor. Detenţia era strâns legată de scopul împiedicării intrării neautorizate, de vreme ce a fost introdusă pentru a ajuta autorităţile să soluţioneze cererile de azil rapid şi eficient. în ceea ce priveşte locul şi condiţiile de detenţie, centrul a fost în mod special adaptat pentru a primi solicitanţii de azil şi oferea multiple facilităţi pentru recreere, respectarea religiei, ajutor medical şi, mai important, asistenţă legală. Reclamantul nu s-a plâns de condiţiile de deţinere. în sfârşit, nu se poate spune că detenţia sa pentru o perioadă de şapte zile-eliberarea safăcându-se în ziua următoare celei în care cererea de azil a fost refuzată în primă instanţă - a depăşit perioada rezonabilă cerută pentru ca cererea sa de azil să poată fi procesată cu rapiditate. Curtea a reţinut de asemenea că asigurarea unui sistem mai eficient pentru rezolvarea numărului mare de cereri de azil face inutilă recurgerea la puteri de deţinere sporite.
Concluzie: neîncălcare (11 voturi contra 6).
Art. 5 alin. (2) - Marea Cameră a fost de acord cu Camera în ceea ce priveşte faptul că declaraţiile generale - cum sunt avizele parlamentului - nu pot înlocui nevoia persoanelor de a fi informate asupra motivelor de arest sau detenţie. Primul aspect cunoscut de reclamant referitor la motivul real al detenţiei sale a fost aflat prin intermediul reprezentantului său la 5 ianuarie 2001, dată la care era deja deţinut de 76 ore. Presupunând că motivarea făcută oral reprezentantului reclamantului întruneşte cerinţele art. 5 alin. (2), o întârziere de asemenea durată nu a fost compatibilă cu cerinţa motivării cu promptitudine. Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: Constatarea încălcării constituie o satisfacţie justă suficientă.
| ← ALEKSANYAN contra Rusiei - Lipsa de asistenţă medicală pentru... | RYAKIB BIRYUKOV contra Rusiei - Necomunicarea publică a... → |
|---|
