SAYGILI contra Turciei - Condamnare a presei pentru utilizarea de documente oficiale fără efectuarea altor cercetări înainte de prezentarea propunerilor în cuprinsul unor articole: încălcare.
| Comentarii |
|
Cauza SAYGILI si alţii împotriva Turciei (nr. 19353/03), hotărârea din 8 ianuarie 2008 [secţia a ll-a]
În fapt
Reclamantul era proprietarul unei societăţi care asigura publicarea unui cotidian în care au apărut două articole de presă, redactate de d-na Kurtay, referitoare la cauza irfan Bilgin împotriva Turciei (nr. 25659/94, CEDH 2001 -VIII), în care Curtea a hotărât cu privire la încălcarea art. 2, art. 5 şi art. 1 3 din Convenţie, ca urmare a unei dispariţii din timpul reţinerii. Primul articol, „Mărturia dispariţiei din timpul reţinerii", relatează declaraţiile procurorului republicii de la momentul faptelor, audiat în calitate de martor, în faţa unei delegaţii a Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi cele ale avocatului persoanei dispărute; cel de-al doilea articol, „Fals raport al procurorului", relatează mărturia adjunctului procurorului general în faţa delegaţiei Comisiei.
Acesta din urmă a sesizat tribunalul corecţional cu o acţiune în daune, îndreptată împotriva societăţii, a d-lui Bilgiţ (redactor-şef) şi a d-nei Kurtay. El a solicitat repararea prejudiciului moral izvorât din publicarea articolului, susţinând caracterul mincinos şi defăimător al conţinutului acestora. Reclamanţii au negat faptele imputate şi s-au prevalat de libertatea de exprimare. Ei au susţinut că au relatat faptele aşa cum s-au petrecut, în conformitate cu adevărul, transmiţând o informare imparţială. Articolele fuseseră redactate în lumina hotărârii pronunţate de Curte în cauza irfan Bilgin împotriva Turciei. Ei s-au bazat pe concluziile Curţii şi trebuiau să facă o apreciere globală a acestora, iar nu în perspectiva unor fraze scoase din context. Tribunalul corecţional a considerat că societatea, dl. Bilgiţ şi d-na Kurtay erau vinovaţi de atingerea adusă personalităţii reclamantului şi i-a condamnat la plata unei despăgubiri. Tribunalul a apreciat că în dosar sau în hotărârea şi în consideraţiile Curţii nu există nicio probă conform căreia raportul reclamantului ar fi fals, că ar fi fost redactat cu intenţie un asemenea raport şi că nu ar fi acţionat în conformitate cu funcţiunile sale. Reclamanţii au formulat recurs în casare. Ei au subliniat că, prin articolul în cauză, nu ar fi căutat sub niciun chip să aducă atingere personalităţii reclamantului, ci să scoată la iveală modul în care au fost conduse anchetele privitoare la persoanele decedate în perioada reţinerii. Aceştia au reiterat veracitatea informaţiei publicate, actualitatea ei, precum şi interesul prezentat în rândul opiniei publice. în sfârşit, cu privire la condamnarea lor, au susţinut că aceasta constituia o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, în temeiul art. 10 din Convenţie. Curtea de casaţie a menţinut decizia primei instanţe.
în drept
Măsura în litigiu constituia o ingerinţă în libertatea de exprimare. Aceasta era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, adică protejarea reputaţiei sau a drepturilor celuilalt. Vizând necesitatea acesteia într-o societate democratică, articolele incriminate urmăreau teme de interes general şi de actualitate, întrucât făceau referire la cazuri de dispariţie şi la examinarea lor de Curte. Aceste articole l-au vizat direct pe adjunctul procurorului general, în virtutea funcţiei sale de la momentul dispariţiei deţinutului. Or, dacă se dovedeşte adesea necesară protejarea magistraţilor împotriva atacurilor grave şi nefondate, este la fel de adevărat că atitudinea acestora poate constitui o preocupare legitimă a presei, contribuind la dezbateri pe tema funcţionării justiţiei şi a moralităţii celor care îi sunt garanţi.
Astfel, responsabilitatea atât personală cât şi instituţională a adjunctului procurorului general se înscria în întregime în dezbaterea de interes general în cauză, câtă vreme-în calitatea lui de procuror - acesta luase parte la ancheta referitoare la dispariţia deţinutului, redactase un raport cu privire la condiţiile de detenţie de la direcţia de siguranţă unde fusese reţinut acesta din urmă şi făcuse constatări materiale, dar şi deducţii cu privire la valoarea mărturiilor unor persoane care au declarat că l-au văzut în localurile direcţiei. Desigur, încrederea publicului are o importanţă aparte pentru buna îndeplinire a unei asemenea misiuni, precum cea a magistraţilor parchetului. însă responsabilii însărcinaţi cu această misiune trebuie să contribuie ei înşişi la justificarea acestei încrederi, dovedind, de exemplu, diligenţa necesară în desfăşurarea acţiunii penale, în calitate de braţ secular al statului, în scopul prevenirii şi reprimării infracţiunilor, precum şi protejării cetăţenilor. Mai mult, dreptul pertinent nu permitea invocarea excepţiilor verităţii şi cea a protecţiei interesului public. Or, afirmaţiile în litigiu ţineau atât de judecata de valoare, cât şi de imputarea faptelor; deci, reclamanţilor trebuiau să li se ofere această posibilitate dublă. Imposibilitatea de a prezenta exceptio veritatis, adică de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor lor, cu scopul de a fi exoneraţi de răspundere, constituie o măsură excesivă pentru protejarea reputaţiei şi a drepturilor unei persoane. Articolele în cauză critică atitudinea procurorului şi afirmă caracterul mincinos al informaţiilor menţionate în raportul de anchetă efectuat de acesta din urmă. Cu toate acestea, afirmaţiile se fondează pe analizarea hotărârii pronunţată de Curte în cauza respectivă, pe elementele materiale de probă pe care aceasta le-a reţinut, pe susţinerile procurorului amintit şi ale martorilor audiaţi de Comisia europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe declaraţiile avocatului reclamantului din acea cauză - elemente pe care reclamanţii erau îndreptăţiţi să le utilizeze pentru a-şi motiva articolelor lor, dar şi pentru stabilirea bunei lor credinţe, precum şi a temeiniciei aserţiunilor acestora, în procedura din faţa instanţelor interne. Atunci când presa contribuie la dezbaterea publică privitoare la probleme care suscită o preocupare legitimă, ea trebuie - în principiu - să se poată sprijini pe rapoarte oficiale, fără a întreprinde cercetări independente. Aceasta se întâmplă, în mod incontestabil, şi în cazul constatărilor faptice şi juridice la care ajunge Curtea în hotărârile sale. Astfel, nu există motiv de îndoială cu privire la faptul că reclamanţii au acţionat cu bună-credinţă referitor la acest aspect, evidenţiind, interpretând şi calificând contradicţiile dintre concluziile anchetei efectuate în dreptul intern, cu privire la dispariţia deţinutului, şi cele la care a ajuns Curtea.. Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: 2.500 euro despăgubiri materiale şi 1.500 euro daune morale.
| ← KEARNS contra Franţei - Termen de două luni consecutive... | ALBAYRAK contra Turciei - Sancţionarea disciplinară a unui... → |
|---|
