SC Magna Holding SRL contra Romaniei
| Comentarii |
|
SC Magna Holding SRL contra Romaniei - Refuzul de a incuviinta executarea silita Neexecutarea hotararilor judecatoresti
(Cererea nr. 10055/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
Traducere de BEATRICE NITA - ERDELY
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta retuşuri de formă.
În afacerea SC Magna Holding SRL contra România,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secţia 3), reunită în camera formată din:
Dnii: B. M. Zupancic,preşedinte,
J. Hedigan,
C. Birsan,
V. Zagrebelsky,
Dna A. Gyulumyan
David Thor Bjorgvinsson,
Dna I. Ziemele,judecători,
Şi Dl. V. Berger,grefier de secţie
După ce au deliberat în camera de consiliu din data de 22 iunie 2006,
Dau hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA:
1. La originea cazului se află o cerere (nr. 10055/03) îndreptată contra României de către SC Magna Holding SRL („reclamanta”), societate comercială având sediul la Bucureşti, care a sesizat Curtea la data de 7 martie 2003, în virtutea art. 34 din Convenţia de salvgardare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Bogdan Aurescu, agent al Guvernului, apoi de dna Roxana Rizoiu, şi, în sfârşit, de dna Beatrice Ramaşcanu.
2. La data de 5 ianuarie 2004, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3, ea a decis ca să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
3. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secţiei a treia, astfel remaniate. (art. 52 § 1).
ÎN FAPT:
I CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta, SC Magna Holding SRL, este o societate română, creată în anul 1992 şi având sediul social la Ploieşti, şi este reprezentată de dl Adrian Şuliakov, asociat unic.
5. Prin hotărârea din 27 iulie 2001, Tribunalul judeţean Prahova a admis acţiunea reclamantei şi a condamnat societatea M („societatea”) la evaluarea unui imobil aparţinând acesteia din urmă şi la semnarea, împreună cu reclamanta, a unui contract de vânzare - cumpărare a acestui imobil, la un preţ care să ţină cont de lucrările de renovare efectuate de către reclamantă. Tribunalul a ordonat, de asemenea, debitoarei să verse suma de 50.000.000 lei româneşti (ROL) pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care hotărârea va deveni definitivă, până la semnarea contractului. În sfârşit, tribunalul a condamnat societatea la plata, către reclamantă, a cheltuielilor judiciare.
6. Această hotărâre a fost confirmată, în recursul societăţii, printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Ploieşti, din data de 23 octombrie 2001. Debitoarea a fost, de asemenea, condamnată să verse reclamantei, cheltuielile judiciare.
7. La o dată neprecizată, hotărârea din 27 iulie 2001 a fost investită cu formula executorie.
1. Demersurile în vederea semnării contractului de vânzare
8. În urma hotărârii din 27 iulie şi după evaluarea imobilului de către societatea debitoare, aceasta şi reclamanta au început negocierile pentru a încheia contractul de vânzare al imobilului.
9. Societatea a făcut o propunere de vânzare, la data de 4 februarie 2002, respinsă de către reclamantă pe motivul că oferta nu respecta condiţiile hotărârii în cauză în ceea ce priveşte preţul imobilului. La data de 15 februarie 2002, o nouă întâlnire între cele două părţi nu a ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte semnarea contractului, pentru că reprezentanţii societăţii nu erau abilitaţi să negocieze preţul. Debitoarea a informat reclamanta că ea îşi va menţine oferta din 4 februarie 2002 până la sfârşitul lunii februarie 2002. La data de 27 februarie 2002, reclamanta a trimis societăţii propunerea sa de preţ.
10. Totuşi, la data de 8 martie 2002, societatea a informat reclamanta că ea considera că s-a conformat deja hotărârii din data de 27 iulie 2001.
Ca răspuns, prin scrisorile din datele de 11 martie şi 11 aprilie, reclamanta a informat societatea că ea era în continuare disponibilă pentru negocierea condiţiilor din contract, în conformitate cu hotărârea din data de 27 iulie 2001 şi că ea va renunţa, îndată ce contractul va fi semnat, la cererile sale silite de plată pentru zilele de întârziere.
2. Cerere în vederea executării silite a hotărârii din data de 27 iulie 2001.
11. Considerând că hotărârea din data de 27 iulie 2001 rămânea în continuare neexecutată în ceea ce privea obligaţia de a semna contractul de vânzare, reclamanta a cerut, prin mijlocirea unui executor judecătoresc, vărsarea sumelor cheltuite în justiţie, şi, în plus, suma de 13.000.000 lei (ROL), reprezentând penalităţile pentru zilele de întârziere, prin sechestrul asupra conturilor debitoarei.
a) Dreptul la plata penalităţilor de întârziere
12. Printr-o hotărâre provizorie din data de 11 aprilie 2002, tribunalul de primă instanţă din Ploieşti a admis cererea reclamantei şi a ordonat sechestrul conturilor societăţii debitoare. Aceasta a înaintat apel în justiţie.
În faţa jurisdicţiei de apel, reclamanta şi-a menţinut cererile formulate în faţa tribunalului de primă instanţă, amintind că după mai mult de 5 luni după ce a devenit definitivă, hotărârea din 27 iulie 2001, tot nu era executată. Ea considera că neexecutarea era imputabilă debitoarei, care refuza să se conformeze obligaţiilor impuse de către instanţe.
13. La data de 18 iunie 2002, tribunalul judeţean Prahova a admis apelul societăţii şi a infirmat hotărârea din data de 11 aprilie 2002. Ea a amintit că penalităţile reprezentau o sancţiune civilă şi erau, totodată, un mijloc de constrângere al debitoarei pentru a executa obligaţia sa şi un mod de a asigura executarea acestei obligaţii. El a considerat totuşi că o decizie care să ordone plata penalităţilor pentru întârziere este, totuşi, în speţă, hotărârea din data de 27 iulie 2001, care nu constituia totuşi un titlu valabil pentru vărsarea daunelor-interese, în măsura în care conform legii române, penalităţile pentru întârziere aveau un caracter provizoriu. Această măsură nu era deci susceptibilă de executare în absenţa unei noi decizii judiciare, prin care plata penalităţilor ar fi fost transformată în daune-interese compensatorii, corespunzând prejudiciului efectiv suportat de către creditor din cauza executării tardive sau a neexecutării obligaţiei iniţiale. Tribunalul reţine de asemenea, că executorul judecătoresc nu era competent pentru a calcula cuantumul penalităţilor pentru întârziere, doar în baza hotărârii din 27 iulie 2001 şi că, în consecinţă, articolul 3712§ 2 din codul de procedură civilă nu era aplicabil în speţă.
14. Această soluţie a fost confirmată, la data de 20 septembrie 2002, printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Ploieşti. Curtea a reţinut că, faţă de refuzul societăţii de a executa hotărârea din 27 iulie 2001, soluţia pe care trebuia să o aleagă reclamanta, era aceea de a formula o nouă acţiune în vederea transformării obligaţiei de a semna contractul de vânzare într-o obligaţie de plată a daunelor-interese compensatorii, aşa cum este prevăzut în codul de procedură civilă.
15. Curtea a scos apoi în evidenţă faptul că societatea a plătit reclamantei cheltuielile judiciare ordonate prin hotărârea din 27 iulie 2001.
b) Contestarea executării silite
16. În paralel, societatea a înaintat o acţiune în contestare a executării silite ordonate de către tribunal, la data de 11 aprilie 2002.
17. Prin hotărârea amintită de admisibilitate din data de 27 mai 2002, tribunalul de primă instanţă din Ploieşti a suspendat executarea silită din hotărârea din 27 iulie 2001. Apoi, la data de 17 decembrie 2002, tribunalul a admis această contestaţie, sprijinindu-se pe aceleaşi argumente pe care s-au sprijinit tribunalele care au hotărât asupra cererii de plată a penalităţilor de întârziere, ca şi asupra faptului că sechestrarea conturilor bancare ale societăţii fusese anulată prin hotărârea definitivă din data de 20 septembrie 2002.
3. Evoluţia ulterioară
18. La o dată neprecizată, imobilul în cauză a fost transferat în patrimoniul societăţii C.G.C.
19. Reiese, din elementele de la dosar, că hotărârea din 27 iulie 2001 rămâne până astăzi neexecutată în ceea ce priveşte obligaţia de a semna contractul de vânzare.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
20. Reglementările interne pertinente, spre ştiinţă extrasele din codurile civil şi de procedură civilă şi din legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti, este descrisă în deciziaRoman şi Hogea contra România(nr. 62959/00, 31 august 2004).
ÎN DREPT:
I DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ LA ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
21. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârii definitive din data de 27 iulie 2001, în ceea ce priveşte semnarea contractului de vânzare, ca şi refuzul tribunalelor de a autoriza executarea silită a hotărârii, a prejudiciat dreptul său de acces la o justiţie care să judece echitabil cauza sa, aşa cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, care este redactat astfel:
„Orice persoană are dreptul ca, cauza sa să fie ascultată în mod echitabil_ de către un tribunal_ care va decide_ asupra contestării drepturilor sale şi a obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”.
A. Despre admisibilitate
22. Guvernul consideră că reclamanta ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte în scopul constrângerii debitoarei la executarea obligaţiei sale, mai ales acţiunea în condamnare a debitoarei la plata unei amenzi civile, în măsura în care nu există mijloace de executare silită a unei obligaţii ca cea despre care este vorba în speţă, care necesită intervenţia personală a debitorului.
23. Reclamanta se opune acestei excepţii şi scoate în evidenţă faptul că ea a folosit cu succes un alt mijloc indirect, mult mai constrângător, contra debitoarei, spre ştiinţă, plata penalităţilor pentru întârziere.
24. Curtea aminteşte faptul că o excepţie similară a Guvernului a fost respinsă în cauzaRoman şi Hogea, citată. Ea nu vede nici un motiv să se îndepărteze, în speţă, de concluzia la care s-a ajuns în cauza citată. Plecând de aici, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
25. Curtea constată că prejudiciul nu este în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 33 § 3 din Convenţie. Ea scoate în evidenţă faptul că, acesta nu se împiedică de nici un alt motiv de neadmisibilitate.
Se cade deci de acord asupra admisibilităţii cauzei.
B. Pe fond
26. Guvernul aminteşte că executarea unei obligaţii care necesită intervenţia personală a debitorului, aşa cum este cazul în speţă, nu impune autorităţilor decât obligaţia de a crea şi de a pune la dispoziţia creditorului un sistem judiciar apt să-l ajute în executarea creanţei sale. Dacă creditorul face apel la puterea publică pentru a obţine executarea, autorităţile trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile care li se pot cere în mod rezonabil. Totuşi, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, Statul nu este obligat să executeex officiodecizia judiciară dată în speţă. De aici rezultă că obligaţiile pozitive care reies din art. 8 al Convenţiei nu se transpun sub unghiul art. 6 al Convenţiei.
27. Trebuie pus în valoare faptul că reclamanta ar fi putut cere executarea obligaţiei prin obţinerea de daune-interese compensatorii în virtutea art. 1075 din codul civil. Jurisdicţiile interne au sugerat şi ele o asemenea soluţie.
28. În plus, Guvernul consideră că reclamanta putea să aleagă să se adreseze tribunalelor pentru a obţine lichidarea penalităţilor de întârziere prin transformarea acestora în daune-interese compensatorii, ţinând cont de prejudiciul efectiv suportat prin neexecutarea obligaţiei iniţiale.
29. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea aminteşte că, prin deciziile lor ulterioare celei date la data de 27 iulie 2001, jurisdicţiile interne au făcut imposibilă executarea hotărârii. Privând reclamanta de mijlocul cel mai constrângător de a convinge debitorul să-şi execute obligaţia, spre ştiinţă plata penalităţilor de întârziere, tribunalele au obligat-o să opteze pentru executarea prin echivalare, cu toate că ea nu a dosit niciodată acest lucru.
30. Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri sau ordonanţe, dată de orice jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 al Convenţiei (Hornsby contra Grecia, hotărâre din data de 19 martie 1997,Culegerede hotărâri şi decizii1997-II, pag. 510-511, § 40, şiImmobiliare Saffi contra Italia[GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
31. Totuşi, dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un Stat să facă să fie executată fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent care ar fi circumstanţele. (Sanglier contra Franţa, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei decizii judiciare şi omit să facă acest lucru, această inerţie angajează răspunderea Statului pe terenul art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo contra Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, pag. 55, § 44).
32. În orice stare a cauzei, Curtea nu este chemată să examinezein abstractodacă ordinea juridică internă a Statului este aptă să garanteze executarea deciziilor pronunţate de către tribunale. Într-adevăr, aparţine fiecărui Stat contractant sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă. Curtea are drept sarcină doar să examineze dacă, în speţ㸠măsurile adoptate de către autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Ruianu contra România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).
33. În cazul în speţă, Curtea ia notă de faptul că hotărârea din 27 iulie 2001 condamna societatea să negocieze şi apoi să încheie un contract cu reclamanta, care nu a ajuns niciodată să fie semnat. Ori, Curtea consideră, împreună cu Guvernul, că fiind vorba despre o obligaţie care necesită intervenţia personală a debitorului, societate privată, Statul, în calitatea sa de depozitar al puterii publice, nu a fost chemat decât pentru a avea un comportament diligent şi pentru a asista creditorul în executare.
În schimb, incumbă reclamantei sarcina de a se servi de mijloacele puse la dispoziţia sa prin legislaţia naţională şi de a face apel, dacă este cazul, la puterea publică pentru a fi asistată în executare (Ciprova contra Republica Cehă, (decembrie), nr. 33273, 22 martie 2005).
34. Curtea nu poate accepta argumentul reclamantei conform căruia jurisdicţiile interne au privat-o de posibilitatea de a obţine vărsarea penalităţilor de întârziere, mijlocul cel mai eficient de a forţa debitoarea să-şi execute obligaţia.
Ea consideră mai întâi că în lumina principiilor care se degajă din afacereaRuianu, citată, nu-i revine sarcina de a se pronunţa asupra punctului de a şti dacă penalităţile de întârziere erau într-adevăr, mijlocul cel mai eficient care trebuia folosit în speţă. În scopul de a verifica respectarea garanţiilor art. 6 § 1 în speţă, ea trebuie să efectueze examinarea de ansamblu a mijloacelor puse la dispoziţia creditorului de către Stat (paragraful 32 de mai sus). În orice stare a cauzei, ea constată că, departe de a fi privat reclamanta de penalităţile de întârziere, tribunalele nu au făcut decât să indice reclamantei procedura de urmat pentru a-şi obţine plata. Ori, Curtea nu are drept sarcină să se substituie jurisdicţiilor naţionale în aprecierea şi interpretarea legislaţiei interne şi a faptelor cauzei (Brualla Gomez de la Torre contra Spania, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2955, § 31, şiGarcia Ruizcontra Spania[GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
35. De altfel, în afară de faptul că au indicat procedura care trebuie urmată pentru conversia penalităţilor de întârziere în daune-interese, tribunalele interne au informat, de asemenea, reclamanta despre posibilitatea de a cere în justiţie transformarea obligaţiei de a semna contractul într-o obligaţie de plată a unei reparaţii, în faţa refuzului debitoarei de a se executa. Ori, dacă un asemenea sfat nu poate fi luat în considerare ca o recunoaştere a unei imposibilităţi obiective a executări a unei hotărâri din 27 iulie 2006 (vezimutatis mutandis, Sabin Popescu contra România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004), nu este mai puţin adevărat că, văzând caracterulintuitu personaeal obligării de a semna contractul, refuzul manifest al debitoarei de a se executa, ar putea fi analizat în speţă ca o imposibilitatede factode a se executa. Ori, în acest caz, refuzul reclamantei de a lua în considerare folosirea mijloacelor de executare prin echivalare nu este imputabil organelor Statului.
36. Curtea consideră, astfel, că în circumstanţele concrete ale speţei, Statul, pe calea tribunalelor interne, a depus toate eforturile necesare în scopul de a face să fie executată hotărârea favorabilă reclamantei, mai ales în măsura în care numitele tribunale au indicat căile care pot fi urmate de către reclamantă, atât pentru a constrânge debitorul, cât şi pentru a transforma obligaţia iniţială într-o obligaţie de plată de daune-interese.
37. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii, pentru a trage concluzia că autorităţile nu au eludat obligaţia lor de a asigura un acces efectiv la justiţie, nici obligaţia de a judeca cauza reclamantei în mod echitabil, aşa cum spune art. 6 § 1.
De aici, Curtea trage concluzia că în speţă nu a existat o încălcare a art. 6 § 1.
II. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ LA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
38. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de proprietate pe motivul refuzului autorităţilor de a o asista în demersurile sale pentru a obliga societatea să semneze contractul de vânzare aşa cum s-a ordonat prin hotărârea din 27 iulie 2001. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi conform principiilor generale de drept internaţional_ ”.
39. Guvernul contestă această teză, considerând că hotărârea definitivă dată în speţă nu constituie un „bun” în sensul art. 1 citat, nici în raport cu plata penalităţilor de întârziere.
Sprijinindu-se pe hotărâreaMarckx contra Belgia(hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31), Guvernul evaluează că reclamanta nu mai poate pretinde că are un drept garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, de a câştiga imobilul în cauză. El susţine, în sfârşit, că reclamanta nu are speranţa legitimă de aşi vedea plătite penalităţile, hotărârea din 27 iulie 2001 neconstituind în favoarea sa o creanţă sigură, lichidă şi exigibilă.
40. Reclamanta contestă poziţia Guvernului, considerând că nu este vorba, în speţă, de un bun viitor, şi că creanţa sa pentru plata penalităţilor este sigură, lichidă şi exigibilă.
41. Curtea relevă faptul că acest prejudiciu este legat de cel examinat mai sus, şi trebuie deci să fie declarat admisibil.
42. Asupra fondului acestui prejudiciu, Curtea aminteşte că pentru ceea ce înseamnă imobil în litigiu, a constatat deja că hotărârea din 27 iulie 2001, care a condamnat societatea să semneze un contract de vânzare, a rămas neexecutată. Ori, în virtutea acestei hotărâri, reclamanta trebuia să obţină titlul de proprietate asupra imobilului. Este deci, în speţă, o valoare patrimonială în virtutea căreia reclamanta putea pretinde că are o speranţă legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra imobilului. Reclamanta are deci „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre altele,Kopecky contra Slovacia[GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004, şiJasiunienecontra Lituania, nr. 41510/98, § 44, 6 martie 2003). Nu este mai puţin adevărat că, Curtea aminteşte că este vorba despre un litigiu patrimonial între persoane particulare care nu antrenează, în principiu, răspunderea Statului. În orice stare a cauzei, din motive similare celor expuse în ceea ce priveşte în privinţa invocării violării art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră, cu privire la cele expuse, că nu se poate trage concluzia unei încălcări, de către Stat, a drepturilor garantate la art. 1 din Protocolul nr. 1.
43. În plus, pentru ceea ce înseamnă plata penalităţilor de întârziere, nu se poate pretinde că are un bun, ţinând cont mai ales de caracterul provizoriu al penalităţilor, aşa cum au constatat jurisdicţiile interne (paragraful 13 de mai sus).
44. De aici, Curtea trage concluzia că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE,
1.Declarăcererea admisibilă;
2.Pronunţăcă nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie;
3.Pronunţăcă nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Vincent BERGER Bostjan M. ZUPANCIC
Grefier Preşedinte
| ← Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul... | SC Concept Ltd Srl si Manole contra Romaniei - Termen rezonabil... → |
|---|
