SC Concept Ltd Srl si Manole contra Romaniei - Termen rezonabil Nerespectare Durata excesiva a proceselor
| Comentarii |
|
SC Concept Ltd Srl si Manole c. Romaniei - Termen rezonabil Nerespectare Durata excesiva a proceselor
HOTĂRÂREA
din 22 noiembrie 2007
în Cauza SC Concept Ltd SRT şi Manole împotriva României
(Cererea nr. 42907/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 07.07.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza SC Concept Ltd SRL şi Manole împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B. M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefèvre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 42907/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, SC Concept Ltd SRL şi domnul Gheorghe Eduard Manole (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 2 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de A. M. Nistor şi A. Gindac, avocaţi la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna B. Ramaşcanu, apoi de domnul R. H. Radu, agent guvernamental de la Ministerul Afacerilor Externe care a înlocuit-o în funcţie.
3. La 8 noiembrie 2005 Curtea a hotărât să comunice plângerea întemeiată pe durata procedurii Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. La 6 septembrie 2007 Curtea, în temeiul art. 59 alin. 3 din regulamentul său, a respins cererea reclamanţilor de a ţine o şedinţă în cadrul cauzei.
ÎN FAPT
5. Prima reclamantă, SC Concept Ltd SRL (reclamanta) este o societate cu răspundere limitată având sediul la Bucureşti. Al doilea reclamant, domnul Gheorghe Eduard Manole (reclamantul), cetăţean român, născut în 1964 şi domiciliat la Bucureşti, este asociatul unic şi preşedintele societăţii reclamante.
I. Acţiune împotriva societăţii S.
6. Prin încheierea din 18 iunie 1998 Tribunalul Timiş a plasat societatea S., societate comercială al cărei acţionar majoritar era statul, sub incidenţa Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64).
7. La 27 august 1998 reclamanta şi-a declarat creanţa în cadrul acestui proces.
8. În această cauză au avut loc circa patruzeci de şedinţe, au fost efectuate numeroase expertize, planurile de redresare au fost dezbătute şi supuse spre aprobare creditorilor. Tribunalul a desemnat un administrator şi a stabilit termene. În timpul procesului, i-a aplicat o amendă pentru neîndeplinirea obligaţiilor şi în final l-a înlocuit.
9. La 7 februarie 2002, tabelul creditorilor societăţii S. devenind definitiv, adunarea creditorilor a votat planul de redresare al debitoarei.
10. Prin încheierea din 20 februarie 2002, la cererea reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie i-a admis cererea întemeiată pe o suspiciune legitimă împotriva Tribunalului Timiş şi a trimis cauza la Tribunalul Alba.
11. La 7 martie 2002 dosarul a fost înscris pe rolul acestui Tribunal.
12. La 26 aprilie 2002, în temeiul art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), instituţie publică subordonată direct Guvernului, a cerut Tribunalului să suspende acţiunea pentru a-i permite să privatizeze societatea debitoare.
13. La 20 mai 2002, Tribunalul a admis această cerere şi a dispus suspendarea timp de un an, subliniind că mai multe societăţi comerciale îşi arătaseră interesul faţă de privatizarea debitoarei şi că creditorii nu se opuneau posibilităţii de a-şi recupera creanţele pe această cale.
14. Prin ordinul din 13 martie 2003 APAPS a instituit, în temeiul Legii nr. 137/2002, o procedură de administrare specială şi de supraveghere financiară a societăţii S. pe durata privatizării sale.
15. La o dată neprecizată, APAPS a cerut Tribunalului să prelungească cu un an suspendarea dispusă la 20 mai 2002. Reclamanta s-a opus, considerând că APAPS nu făcuse niciun demers concret în vederea privatizării societăţii debitoare. Cu toate acestea, prin încheierea din 26 iunie 2003, Tribunalul Alba a constatat că procesul era suspendat de drept, în temeiul art. 129 din Legea nr. 64, în timpul procedurii speciale instituită la 13 martie 2003.
16. La 10 octombrie 2003, în urma recursului reclamantei şi a altor creditori, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus reluarea procesului de redresare.
17. La 15 martie 2004, Tribunalul Alba a respins o nouă cerere a APAPS de suspendare a examinării cauzei şi a deschis procedura de faliment împotriva debitoarei.
18. Prin Hotărârea Guvernului nr. 620 din 21 aprilie 2004, debitoarea a făcut obiectul unei proceduri speciale de supraveghere financiară, în temeiul art. 129 din Legea nr. 64. La 20 mai 2004, procedura privind falimentul a fost suspendată pe o perioadă de trei ani.
19. La 28 aprilie 2005 Tribunalul a respins cererea reclamantei de punere în executare a hotărârii judecătoreşti definitive din 8 aprilie 1999 prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus ca APAPS să vândă reclamantei pachetul majoritar de acţiuni al debitoarei. Tribunalul a reţinut că Legea nr. 64 nu permitea o asemenea acţiune câtă vreme procedura de faliment era în curs.
20. Au avut loc mai multe şedinţe asupra modalităţilor de vânzare a activelor debitoarei şi în vederea soluţionării contestaţiilor creditorilor privind vânzarea întregului patrimoniu al debitoarei. Această vânzare a fost aprobată de Tribunal prin hotărârea judecătorească din 27 octombrie 2005.
Această hotărâre judecătorească a fost infirmată prin decizia definitivă din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava.
21. Din actele prezentate reiese că procesul iniţiat la 18 iunie 1998 este în continuare în curs şi că reclamanta încă nu şi-a recuperat creanţele.
II. Acţiune împotriva societăţii C.
22. La 25 iunie 1998, reclamanta a chemat în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti societatea C., pentru nerespectarea obligaţiilor reieşite din contractele comerciale încheiate între cele două societăţi.
Au avut loc şaisprezece şedinţe, cea mai mare parte vizând expertiza contabilă dispusă în speţă şi răspunsul expertului la obiecţiile părţilor.
23. La 20 aprilie 2000, Tribunalul a admis cererea reclamantei şi a dispus ca pârâta să predea reclamantei produsele prevăzute de contracte sau, în caz de nepredare, să-i plătească preţul produselor contractate.
24. La 9 octombrie 2000, în urma apelului părţilor, Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârea judecătorească şi a trimis cauza la acelaşi Tribunal spre rejudecare pe fond, reţinând că Tribunalul nu examinase toate cererile reclamantei.
25. Această soluţie a fost confirmată, în urma recursului reclamantei, prin decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 29 iunie 2001.
26. La 21 noiembrie 2001 Tribunalul a reînscris cauza pe rol. La 11 decembrie 2001, la cererea reclamantei, Tribunalul s-a desesizat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 privind modificarea competenţei instanţelor.
Din cinci şedinţe ce au avut loc patru au fost amânate în special pentru a permite calculul şi plata taxei de timbru.
27. Printr-o decizie din 1 octombrie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, considerând că din probele administrate la dosar reieşea că neexecutarea de către societatea C. a obligaţiilor sale contractuale era atribuibilă societăţii reclamante. Aceasta din urmă a înaintat recurs împotriva deciziei.
28. Curtea Supremă de Justiţie a examinat ex officio problema descoperirii dacă instanţele îşi stabiliseră bine competenţa în cazul în speţă. A constatat astfel că la data desesizării Tribunalului în favoarea Curţii de Apel, examinarea cauzei de către instanţa menţionată începuse deja şi a amintit că, într-o asemenea situaţie, schimbarea competenţei printr-o nouă lege nu mai afecta cauza respectivă. Prin urmare, instanţa nu putea trimite cauza în faţa Curţii de Apel şi avea obligaţia de a judeca potrivit vechii legi privind competenţa instanţelor.
29. În consecinţă, printr-o decizie din 10 februarie 2004, Curtea Supremă a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti care a ţinut patru şedinţe şi apoi a pronunţat decizia sa la 29 noiembrie 2004, admiţând parţial cererea reclamantei.
30. Societatea C. a apelat această decizie. După cinci amânări, la 11 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a suspendat examinarea acţiunii, dat fiind că procedura prevăzută de Legea nr. 64 fusese iniţiată împotriva societăţii C.
31. La 22 noiembrie 2005 instanţa a respins planul de redresare propus de societatea C. şi a deschis procedura de faliment împotriva sa. Reclamanta şi-a declarat creanţa la 20 iunie 2005.
Această procedură continuă să fie în curs, reclamanta nerecuperându-şi încă suma datorată.
III. Acţiune împotriva FPS.
32. La 8 august 1997 Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) a respins oferta societăţii reclamante de a participa la privatizarea societăţii P.
33. În aceeaşi zi, reclamanta a contestat această decizie la FPS, În timpul zilei reclamanta a fost informată asupra respingerii contestaţiei sale, prin intermediul unei scrisori care nu era nici înregistrată nici ştampilată de expeditor.
34. La 25 septembrie 1997, întemeindu-se pe articolul 1 din Legea nr. 29/1990, reclamanta a sesizat secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti cu o acţiune împotriva FPS, în vederea obţinerii anulării hotărârii judecătoreşti din 8 august 1997.
35. După douăzeci şi două de şedinţe, în timpul cărora au fost administrate probele şi părţile au dispus de timpul necesar pentru a lua cunoştinţă de documentele prezentate de cealaltă parte, printr-o decizie din 12 octombrie 1999 Curtea de Apel a admis parţial cererile reclamantei.
36. La 17 octombrie 2000, în urma recursului FPS-ului, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la secţia comercială a aceleaşi Curţi de Apel pe care a declarat-o competentă să examineze cauza.
37. La 4 mai 2001, Curtea Supremă a respins contestaţia în anulare introdusă de reclamantă, la 7 noiembrie 2000, împotriva hotărârii judecătoreşti din 17 octombrie 2000. Dosarul a fost trimis apoi la secţia comercială a Curţii de Apel care a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, pe care l-a declarat competent să examineze cauza.
38. La 27 septembrie 2001, la cererea reclamantei, Tribunalul a trimis din nou cauza în faţa Curţii de Apel, în baza noii legi asupra competenţei instanţelor.
39. Din cele şase şedinţe ce au avut loc, două au fost amânate pentru a permite reclamantei să plătească taxa de timbru. Printr-o hotărâre judecătorească din 20 iunie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, după ce a examinat mijloacele de probă administrate la dosar, a respins acţiunea reclamantei în lipsa motivelor care să poată anula decizia din 8 august 1997.
40. Reclamanta a înaintat recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiţie. La 11 septembrie 2002 Curtea Supremă a cerut reclamantei plata taxei de timbru în sumă de 1.662.642.500 lei vechi româneşti (ROL). Reclamanta a contestat suma la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti de la Ministerul Finanţelor care, printr-o hotărâre administrativă din 18 decembrie 2002, a respins contestaţia. Reclamanta a citat Direcţia la Tribunalul Bucureşti care, printr-o hotărâre judecătorească din 6 iunie 2003, confirmată printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 6 noiembrie 2003, a stabilit suma taxei de timbru la 206.213.750 ROL.
La 19 ianuarie 2004 reclamanta a plătit această sumă.
41. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) nu a luat în considerare evaluarea taxei de timbru făcută de hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 pe motiv că Curtea Constituţională, în decizia sa nr. 127 din 27 martie 2003, a considerat neconstituţională intervenţia Ministerului Finanţelor în activitatea instanţelor. Prin urmre, Înalta Curte a făcut o nouă verificare a taxei de timbru potrivit legii şi a estimat că suma aceasta fusese stabilită corect la 11 septembrie 2002. Reclamanta a refuzat să o achite, deşi a fost din nou informată asupra obligaţiei sale. În consecinţă, printr-o decizie definitivă din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte a anulat acţiunea iniţială pentru neplata taxei de timbru.
42. O contestaţie în anulare introdusă de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă ca inadmisibilă de Înalta Curte, printr-o decizie definitivă din 16 decembrie 2004.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
A. Durata proceselor
43. Reclamanţii se plâng că acţiunile introduse în faţa instanţelor interne nu au fost judecate într-un « termen rezonabil » aşa cum dispune art. 6 alin. 1 din Convenţie, care predeve următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ într-un termen rezonabil, de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
44. Guvernul se opune acestei susţineri. În opinia sa, procesele au o anumită complexitate, fiind vorba despre litigii comerciale. În plus, procedura falimentului societăţii S. a fost mai greoaie dat fiind numărul mare de creditori, dificultăţile legate de lichidarea patrimoniului debitoarei, aspectele administrative şi juridice colaterale pe care instanţa a trebuit să le cunoască.
El consideră că autorităţile au dat dovadă de promptitudine în condiţiile în care reclamanta s-a folosit de numeroase recursuri şi cereri de amânare de-a lungul proceselor, nu a sesizat instanţele competente (procesul împotriva societăţii C.) şi nu a plătit imediat taxa de timbru (litigiu împotriva societăţii P.).
1. Asupra admisibilităţii
45. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
2. Perioada de luat în considerare
a) Acţiune împotriva societăţii S.
46. Curtea constată că pentru procesul împotriva societăţii S. perioada de luat în calcul a început la 27 august 1998, când reclamanta şi-a declarat creanţa şi încă nu s-a încheiat. Acesta continuă deci de peste nouă ani pentru o instanţă.
b) Acţiune împotriva societăţii C.
47. În privinţa litigiului dintre societatea reclamantă şi societatea C., Curtea consideră că cele două procese în chestiune, şi anume litigiul comercial iniţial şi procesul deschis în temeiul Legii nr. 64, trebuie examinate împreună, în măsura în care privesc acelaşi drept cu caracter civil al reclamanţilor şi în care procedura de faliment este în prezent singura modalitate pentru societatea reclamantă de a-şi recupera creanţa (a se vedea, mutatis mutandis, Svetlana Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 41984/98, paragraful 74, 9 noiembrie 2004).
Perioada de luat în calcul a început deci la 25 iunie 1998 şi încă nu s-a încheiat, cauza fiind în curs de judecată în faţa primei instanţe, care analizează procedura falimentului.
Curtea constată că în primii şapte ani litigiul comercial a fost examinat de opt instanţe în trei grade de jurisdicţie, cauza fiind amânată o dată deoarece instanţa nu examinase toate cererile reclamantei, apoi de mai multe ori din motive de competenţă a instanţelor, astfel încât prima hotărâre judecătorească valabilă pe fondul cauzei nu a fost pronunţată decât la 29 noiembrie 2004, adică după peste şase ani de la începerea procesului. După deschiderea procedurii de faliment, executarea acestei hotărâri judecătoreşti nu va fi posibilă decât în cadrul acestei proceduri, care durează deja de peste doi ani pentru o instanţă, ceea ce face ca societatea reclamantă să aştepte deja de nouă ani plata creanţei sale.
c) Acţiune împotriva FPS-ului
48. În fine, în privinţa litigiului dintre reclamantă şi FPS, perioada de luat în calcul a început mai târziu, la 25 septembrie 1997 şi s-a încheiat la 20 ianuarie 2004. La fel ca Guvernul, Curtea consideră că perioada scursă pentru examinarea contestării în anulare introdusă de reclamantă împotriva deciziei definitive nu ar putea fi luată în calcul, nefiind vorba despre un recurs efectiv în înţelesul art. 35 alin. 1 din Convenţie.
Acest proces a durat deci peste şase ani pentru două grade de jurisdicţie şi şase instanţe, cauza fiind amânată de mai multe ori din motive legate de competenţa instanţelor.
3. Asupra fondului
49. Curtea aminteşte că respectivul caracter rezonabil al duratei unui proces se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza criteriilor consacrate de jurisprudenţă, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente precum şi miza controversei pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, paragraful 43, CEDH 2000-VII).
50. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce ridică probleme similare celei din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Frydlender citat anterior). După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Cutea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent.
51. În plus, ea consideră că complexitatea unei proceduri de faliment nu justifică în sine termenele importante în examinarea cauzei (a se vedea, printre altele, Michele Tedesco împotriva Italiei, nr. 44425/98, 27 februarie 2001, Zanasi împotriva Italiei, nr. 44462/98, 1 martie 2001, Meneghini împotriva Italiei, nr. 51677/99, 11 decembrie 2001). Ea aminteşte apoi că potrivit jurisprudenţei sale constante, nu i s-ar putea reproşa unui reclamant că a profitat din plin de căile de atac pe care i le deschidea dreptul intern (Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, pag. 63, paragraful 68). Curtea constată în final că procesele împotriva societăţii C. şi FPS au necesitat mai multe amânări pentru chestiunile legate de competenţa instanţelor. Or, nu este iraţional să crezi că aceste casări şi amânări succesive au provocat întârzieri ce nu ar putea fi atribuite reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, paragraful 46, 25 noiembrie 2003 şi Nicolau împotriva României, nr. 1295/02, paragraful 38, 12 ianuarie 2006).
52. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie şi de cele de mai sus, Curtea estimează că în cazul în speţă durata fiecăruia din procesele în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».
Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 alin. 1.
B. Asupra altor pretinse încălcări ale articolului 6 alin. 1
53. Reclamanţii consideră că judecătorii care le-au examinat cauzele au fost influenţaţi de puterile politice ale vremii, astfel încât nu au fost independenţi şi imparţiali.
54. Ei contestă de asemenea felul în care patrimoniul societăţii S. a fost vândut şi în special refuzul din 28 aprilie 2005 al Tribunalului Alba de a recunoaşte societăţii reclamante dreptul de a cumpăra acţiunile societăţii debitoare, potrivit deciziei definitve din 8 aprilie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
55. În privinţa procedurii de faliment al societăţii C., ei insistă asupra faptului că Legea nr. 64/1995 conferă o putere prea mare statului din cauza valorii creanţei sale şi consideră că nu au nicio şansă să-şi recupereze creanţa. Ei dezaprobă în fine respingerea planului de redresare a societăţii C.
56. În privinţa pretinsei lipse a imparţialităţii şi independenţei judecătorilor în procesele încheiate deja, Curtea constată că autorităţile interne au ştiut să remedieze aceste probleme, aşa cum o arată decizia prin care Curtea Supremă a admis cererea întemeiată pe o suspiciune legitimă a reclamantei împotriva Tribunalului Timiş (a se vedea paragraful 10 de mai sus).
57. În privinţa hotărârii judecătoreşti din 28 aprilie 2005 a Tribunalului Alba, ţinând cont de elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să analizeze invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau Protocoalele sale.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie şi va fi respinsă.
58. Curtea constată în fine că procedura de faliment al societăţii C. este încă în curs şi consideră că plângerile legate de fondul acestui proces sunt premature şi trebuie prin urmare să fie respinse în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra altor pretinse încălcări
59. Al doilea reclamant se consideră victima unei discriminări întemeiată pe opiniile sale politice, cu prilejul examinării acţiunilor descrise mai sus de instanţele interne, contrar art. 14 combinat cu art. 6 alin. 1 din Convenţie. El consideră că respingerea sistematică a tuturor acţiunilor sale a început după participarea sa în calitate de candidat independent la alegerile prezidenţiale din 2000.
Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să analizeze invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a art. 14 combinat cu art. 6 alin. 1 din Convenţie.
60. Reiese că aceste plângeri sunt în mod manifest neîntemeiate şi trebuie respinse în sensulart. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
61. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se pretind victime ale încălcării dreptului lor de proprietate în urma acţiunii introduse împotriva societăţii C.
Curtea constată că procesul în cauză este în continuare în curs de judecată. Această plângere este prin urmare prematură şi trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
62. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
63. Reclamanţii cer sumele următoare cu titlu de prejudiciu material:
- 704.993,94 dolari americani (USD) şi 268.967,09 lei noi româneşti (RON), adică în jur de 600.000 euro, reprezentând creanţa faţă de societatea S., penalităţile şi dobânzile sale ;
- 20.411,082 euro pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 8 aprilie 1999 ;
- 40.289.775.744 lei vechi româneşti (ROL) reprezentând creanţa faţă de societatea C. şi 5.135.328,74 USD penalităţi, adică un total de circa 5.077.735 euro ;
- 10.337.104 USD, adică în jur de 7.700.000 euro pentru pierderea provocată de imposibilitatea de a se prezenta şi de a câştiga licitaţia pentru vânzarea societăţii P.
64. Ei cer de asemenea 7.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
65. Guvernul contestă aceste pretenţii.
66. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte durata proceselor interne. Prin urmare, nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere. În schimb ea consideră că trebuie acordat împreună reclamanţilor 8.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
67. Reclamanţii cer de asemenea 891.091.659 ROL, adică în jur de 30.500 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 12.800 euro pentru cele suportate în faţa Curţii. Ei prezintă în acest scop acte doveditoare pentru sumele plătite avocaţilor pentru reprezentarea în faţa Curţii.
68. Guvernul nu se opune ca cheltuielile necesare şi rezonabile să fie rambursate dar contestă diferitele sume cerute de reclamanţi şi mai ales calculul onorariilor avocaţilor pentru procesul în faţa Curţii.
69. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că procedurile de faliment continuă să fie în curs de soluţionare, societatea reclamantă având deci posibilitatea să-şi recupereze cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne.
70. Dat fiind că Curtea a concluzionat că s-a încălcat un singur capăt de cerere întemeiat pe durata procesului şi ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, ea consideră rezonabil să le acorde împreună reclamanţilor suma de 3.000 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli ale procesului în faţa Curţii.
C. Majorări de întârziere
71. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe durata excesivă a proceselor şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa duratei proceselor interne;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 8.000 euro (opt mii euro) pentru prejudiciul moral şi 3.000 euro (trei mii euro) pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în lei noi româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 22 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← SC Magna Holding SRL contra Romaniei | Triplu-Tudor SRL şi Tudor-Auto SRL contra Moldovei -... → |
|---|
