VAN DROOGENBROECK contra BELGIEI - Internarea unui recidivist
| Comentarii |
|
265. — Dl Valery Van Droogenbroeck, născut în 1940 şi de naţionalitate belgiană, nu exercită nici o profesie permanentă. în iulie 1970, Tribunalul corecţional din Bruges îi aplică doi ani de închisoare pentru furt şi tentativă de furt prin efracţie cu folosirea de chei false. Constatând că este vorba de un recidivist manifestând o tendinţă persistentă către delincvenţă, el îl condamnă între altele şi la zece ani de „punere la dispoziţia guvernului", în aplicarea legii „de apărare socială" din 1 iulie 1964. Cel interesat sesizează în zadar Curtea de apel în Gand, care confirmă decizia în octombrie 1970, apoi Curtea de casaţie, care respinge recursul în ianuarie 1971. La expirarea pedepsei sale principale în iunie 1972, Van Droogenbroeck beneficiază mai întâi de un regim de semiliber-tate destinat să-i asigure reintegrarea în societate, însă noi urmăriri penale antrenează încarcerarea sa în mai multe rânduri, apoi, de patru ori, internarea în baza deciziei din 1970. El rămâne, îndeosebi, internat din 21 decembrie 1977 la 18 martie 1980, dată la care Curtea de apel din Gand ridică efectele acestei decizii.
266. — Potrivit jurisprudenţei belgiene, punerea la dispoziţia guvernului a recidiviştilor şi delincvenţilor, de obicei, se analizează ca o pedeapsă şi nu ca o măsură de siguranţă. Ea se adaugă la o pedeapsă principală privativă de libertate, aplicată în acelaşi timp cu aceasta, şi începe să fie executată după îndeplinirea aceleia. Ea este valabilă pentru o perioadă determinată de lege: douăzeci de ani, zece ani sau de la cinci la zece ani, după caz. Judecătorul trebuie să o dispună dacă există recidivă de infracţiuni’dar este vorba de o simplă posibilitate în celelalte cazuri, ca cel în care se afla petiţionarul. Legea lasă guvernului — în cazul de faţă, ministrul justiţiei — o largă putere discreţionară în ce priveşte modalităţile de executare: internare, semilibertate, libertate sub tutelă sau probaţiune.
267. — în faţa Comisiei, pe care o sesisează la 16 aprilie 1977, Van Droogenbroeck pretinde că se află în stare de servitute şi constrâns la muncă, încălcându-se art. 4 § § 1 şi 2 din Convenţie. El susţine, în afară de aceasta, că privarea sa de libertate, decisă, după el, de către ministrul justiţiei şi nu de către un tribunal, încalcă paragraful 1 din art. 5 şi că nu a beneficiat de un control judiciar al legalităţii internărilor sale, aşa cum ar fi cerut prevederile paragrafului 4 din acelaşi articol.
• Hotărârea din 24 iunie 1982 (plenul Curţii) (seria A nr. 50)
268. — A încălcat Belgia art . 5 §1? Alineatul a) din acest paragraf fiind singurul avut în vedere, Curtea cercetează dacă internarea suferită de Van Droogenbroeck a avut loc „după condamnarea" de către Curtea de apel din Gand, termenul „după" având un sens cauzal şi cronologic. Ea constată că între decizia judiciară şi privarea de libertate există o legătură suficientă, deoarece puterea de apreciere încredinţată ministrului justiţiei se exercită în interiorul unui cadru trasat atât prin lege, cât şi prin condamnarea propriu-zisă.
într-adevăr, pentru a alege forma pe care o va îmbrăca executarea măsurii de punere la dispoziţia guvernului, ministrul nu se bucură de o libertate absolută: el trebuie să evalueze gradul de „periculozitate" al persoanei în cauză, ca şi perspectivele acesteia de a fi reintegrată în societate pe termen scurt sau mediu. Cu ajutorul serviciilor sale, el poate urmări îndeaproape şi la intervale apropiate evoluţia celui în cauză, dar prin aceasta chiar legătura dintre deciziile sale de menţinere a privării de libertate sau de reintemare şi decizia sau hotărârea iniţială slăbeşte puţin câte puţin, o dată cu trecerea timpului. Această legătură ar risca să se rupă în timp, dacă deciziile menţionate ar ajunge să se fondeze pe motive străine obiectivelor legiuitorului şi judecătorului (protejarea societăţii şi sancţionarea recidivistului) sau să se bazeze pe o apreciere neraţională în lumina acestor obiective.
în concepţia Curţii, în cazul în speţă nu s-a produs o asemenea ruptură, iar internarea lui Van Droogenbroeck nu s-a transformat într-o privare de libertate arbitrară: autorităţile belgiene au dat dovadă de răbdare şi încredere faţă de petiţionar, respectând exigenţele Convenţiei care se potrivesc cu o relativă indeterminare a sentinţei şi nu constrâng statele contractante să încredinţeze judecătorilor un control general al aplicării pedepselor. Aşadar, nu s-au violat prevederile art. 5 § 1 (unanimitate).
269. — în ceea ce priveşte art. 5 § 4, guvernul belgian apăra două teze, una principală, cealaltă subsidiară.
Guvernul a pledat, în principal, că procedura urmată în 1970 şi 1971 în faţa Tribunalului corecţional din Bruges, apoi la Curtea de apel din Gand şi la Curtea de casaţie, „încorpora" controlul cerut de art. 5 § 4 şi că ar fi fost suficientă deci scopurilor acestui text. El susţinea că punerea la dispoziţia guvernului a recidiviştilor şi delincvenţilor depinde de obicei, pentru valabilitatea acestei măsuri, de condiţiile obiective nesusceptibile de a se modifica de-a lungul timpului.
Curtea respinge această teză. Ea începe prin a nota că decizia judiciară iniţială deschide ministrului justiţiei un credit de privare de libertate a cărei durată efectivă variază, în principiu, potrivit nevoilor tratamentului şi imperativelor apărării sociale. Libertatea de alegere lăsată ministrului face ca, în timpul aplicării măsurii, acesta să se întrebe asupra necesităţii de a lipsi de libertate sau de a continua să-l lipsească de libertate pe cel în cauză sau asupra absenţei sau dispariţiei unei asemenea necesităţi. într-adevăr, „tendinţa persistentă la delincvenţă", despre care vorbeşte legea din 1964, este o noţiune contingenţă prin esenţa acesteia, care conduce la urmărirea condamnatului în evoluţia personalităţii şi comportamentului său, în scopul adaptării statutului său la schimbarea împrejurărilor. Logica însăşi a sistemului belgian pare deci că reclamă un control judiciar ulterior al justificării privării de libertate, în afară de aceasta, legalitatea unei detenţii se apreciază nu numai prin prisma dreptului intern, ci şi prin prisma Convenţiei care interzice arbitrarul. Internarea unui recidivist sau delincvent din obişnuinţă nu s-ar mai potrivi cu prevederile Convenţiei, dacă aceasta ar înceta să se fondeze pe motive plauzibile şi conforme finalităţilor legii de apărare socială. De aceea, recidivistul trebuie să poată sesiza un tribunal competent pentru a statua asupra legalităţii privării sale de libertate atât în timpul detenţiei — după un anumit timp de la începerea acesteia, apoi la intervale rezonabile —, ca şi în momentul unei eventuale reintemări dacă cel în cauză se afla în libertate.
270. — Cu titlu subsidiar, guvernul susţinea că existau mai multe căi de recurs conform prescripţiilor art. 5 § 4.
în primul rând, petiţionarul putea să provoace sau să angajeze urmăriri pentru sechestrare arbitrară. Curtea îndepărtează această cale de recurs care tinde la constatarea unei infracţiuni imputabile unui funcţionar, nu permite unui tribunal, sesizat eventual să dispună el însuşi punerea în libertate a victimei, şi riscă să rămână inoperantă dacă deţinutul îşi caută apărarea în spatele ordinului autorităţii legitime.
în al doilea rând, petiţionarul putea să sesizeze Curtea de apel din Gand cu orice litigiu născut între el şi ministerul public în ceea ce priveşte executarea hotărârii din 20 octombrie 1970. Curtea notează că deciziile din 1897 şi 1914 mergeau în acest sens, dar că acestea nu au fost confirmate de jurisprudenţa ulterioară.
în al treilea rând, petiţionarul putea invita Curtea de apel din Gand să ridice efectele măsurii care îl afectau (art. 26 al legii din 1964). Dacă o asemenea acţiune se desfăşoară în faţa unui tribunal şi se înconjoară de garanţiile unei proceduri judiciare, ea vizează suprimarea integrală a punerii la dispoziţia guvernului, chiar atunci când cel interesat se află în libertate. Controlul nu se limitează numai la internare şi priveşte mai puţin „legalitatea" acesteia din urmă, cât oportunitatea stingerii anticipate a pedepsei. în afară de aceasta, intervalele de trei sau chiar cinci ani, care trebuie să despartă două sesizări ale autorităţii, se dovedesc prea mari pentru a fi în acord cu „termenul scurt".
în al patrulea rând, petiţionarul putea să se adreseze preşedintelui tribunalului de primă instanţă cu titlu de judecător de urgenţă. Acest magistrat constituie evident un tribunal care se pronunţă în termen scurt, atribuţiile lui fiind definite explicit de către Codul judiciar din 1967; el nu decide decât provizoriu, însă decizia sa este imediat executorie. Curtea recunoaşte marele interes pe care-i prezintă diversele decizii menţionate de către guvern în materie, dar arată că acestea sunt posterioare internării lui Van Droogenbroeck şi nu se sprijină pe legea din 1964. Recursul la judecătorul de urgenţă nu i se pare că răspunde, în speţă, exigenţelor art. 5 § 4. Mai întâi, este vorba de probleme nedecise ale dreptului intern belgian, de o jurisprudenţă foarte recentă pe cale de a se forma şi care se pretează la controverse; de altfel, guvernul a combătut-o în faţa jurisdicţiilor naţionale. Or, o cale de recurs trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, fără de care îi lipseşte accesibilitatea şi efec-tivitatea necesare. Şi apoi, decizia judecătorului de urgenţă nu aduce prejudicii chestiunii principale şi nu îmbracă autoritatea lucrului judecat. în sfârşit, controlul legalităţii operat de acest judecător nu prezintă, cu certitudine, o amploare suficientă.
în al cincilea rând, petiţionarul putea să intenteze o acţiune sprijinindu-se direct pe art. 5 § 4 din Convenţie. Guvernul cita mai multe decizii judiciare belgiene care au admis un recurs întemeiat direct pe art. 5 § 4 pentru a contesta validitatea unei privări de libertate. Subliniind importanţa şi consecinţele încorporării Convenţiei în ordinea juridică internă şi a aplicabilităţii sale directe, Curtea notează totuşi că jurisprudenţa belgiană pare şi aici în mişcare şi că nu se ştie până unde va merge aceasta în afirmarea unei puteri judiciare de control. Nu este exclus ca exercitarea combinată, paralelă sau succesivă a unui recurs la judecătorul de urgenţă şi a unei acţiuni „în principal", pe baza art. 5 § 4, să poată conduce la un rezultat conform prescripţiilor acestui text. Cu toate acestea, un asemenea rezultat nefiind atins în speţă, Curtea trage concluzia că s-a violat art. 5 § 4 (unanimitate).
271. — A fost oare încălcat şi art. 4? Nu, răspunde Curtea (unanimitate). Punerea la dispoziţia guvernului nu l-a plasat pe Van Droogenbroeck într-o stare de „servitute" contrară art. 4 § 1. Cât despre art. 4 § 3 a), acesta autorizează munca pretinsă în mod normal persoanelor a căror privare de libertate, ca în cazul de faţă, nu a încălcat art. 5 § 1. în afară de aceasta, munca cerută petiţionarului nu a depăşit limitele „normale" în materie, îndeosebi pentru că tindea să-l ajute să se reintroducă în societate.
272. — Constatând că problema aplicării art. 50 nu se află în stare de judecată, hotărârea nu se referă la această chestiune, trimiţând-o spre examinare Camerei Curţii, constituită iniţial pentru judecarea cazului şi care se desesizase, în octombrie 1981, în favoarea plenului Curţii (unanimitate).
• Hotărârea din 25 aprilie 1983 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 63)
273. — Van Droogenbroeck reclama câte 6.000 FB pentru fiecare din cele 1.899 zile de detenţie pe care le-ar fi trăit în condiţii contrare art. 5 § 4, cu titlu de reparaţie a prejudiciului său material şi moral, respectiv
11.394.000 FB în total, plus dobânzile aferente. Afirmând, de asemenea, că suferă de o incapacitate de muncă de 20 % imputabilă „leziunilor nervoase" pe care le-ar fi antrenat detenţia sa, el solicită numirea unui medic expert şi remiterea unei sume de 100.000 FB pentru acoperire la bancă, sporită şi aceasta cu dobânzile respective.
Cât despre cheltuielile şi onorariile de avocat cerute în numele său, acestea atingeau valoarea de 381.750 FB, respectiv 186.750 FB pentru cele două acţiuni de ridicare a efectelor măsurii luate împotriva sa şi angajate în Belgia în baza legii de apărare socială şi 195.000 FB pentru procedurile desfăşurate în faţa Comisiei şi Curţii.
274. — Curtea decide că Belgia trebuie să remită petiţionarului suma de
20.000 FB pentru daune morale (hotărârea din 24 iunie 1982 nefiind suficientă pentru a compensa acest prejudiciu suferit de petiţionar) şi respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru sumele cerute în plus (unanimitate)
| ← X contra REGATUL UNIT — Internarea unui delincvent alienat | WEEKS contra REGATULUI UNIT - Reîncarcerarea în Anglia a unui... → |
|---|
