DE WILDE, OOMS ŞI VERSYP contra BELGIEI — Internare de vagabonzi Dreptul de a introduce un recurs (articolul 5 § 4)
| Comentarii |
|
226. — Dl Jacques De Wilde, născut în Belgia în 1928, şi-a petreut o nuire parte din copilărie în orfelinate. La vârsta majoratului, el se angajează în Franţa în Legiunea străină, unde serveşte timp de şapte ani şi jumătate. Titular al unui livret de pensie de invaliditate de război de 50 % şi a unui livret de pensie militară de retragere, el primeşte de la autorităţile franceze o sumă care se ridica în 1966 la peste 3.000 FB pe trimestru. Ocazional, el exercită meseria de muncitor agricol. La 18 aprilie 1966, se prezintă la Comisariatul de poliţie din Charleroi unde declară că a căutat în zadar de muncă şi că nu are nici casă, nici bani, consulatul Franţei nefiind de acord să-i remită un avans din viitoarea tranşă a pensiei sale. Poliţia îl deferă ofiţerului ministerului public şi cere un buletin de informaţii care arată că, în perioada aprilie 1951 - noiembrie 1965, dl De Wilde a suferit treisprezece condamnări corecţionale sau de competenţa poliţiei şi a fost de cinci ori pus la dispoziţia guvernului pentru vagabondaj. A doua zi, Tribunalul de poliţie din Charleroi îl pune la dispoziţia guvernului pentru a fi închis într-o închisoare de cerşetori timp de doi ani. J. De Wilde îşi recapătă libertatea la 16 noiembrie 1966, în baza deciziei ministrului justiţiei. Detenţia sa a durat aproape şapte luni, din care trei luni reprezentând închisoare corecţională pentru furt simplu.
Dl Franz Ooms, născut în 1934, se duce la 21 decembrie 1965 la comisariatul de poliţie din Namur pentru a fi plasat ca vagabond, dacă un serviciu social nu-i găseşte o ocupaţie, să poată fi hrănit şi găzduit în aşteptarea unui serviciu permanent: el precizează că şi-a pierdut serviciul de montor de şarpante şi că mama sa nu-l mai poate întreţine. în aceeaşi zi, Tribunalul de poliţie din Namur îl pune la dispoziţia guvernului pentru a fi internat într-o casă de refugiu. El este pus în libertate din oficiu la exact un an de la această decizie.
în ceea ce-l priveşte pe dl Edgard Versyp, el s-a născut în 1911 şi exercită, cel puţin din când în când, meseria de desenator. La 3 noiembrie 1965, se prezintă la poliţia din Bruxelles şi, declarându-se fără domiciliu, serviciu şi venituri, el cere cu insistenţă trimiterea într-o casă de refugiu. A doua zi, oficiul de readaptare socială îl preia în sarcină şi atestă că nimic nu se opune ca Versyp să fie deferit parchetului: bine cunoscut de oficiu prin apatia, trândăvia şi înclinaţia sa pentru băutură, E. Versyp determinase eşecul eforturilor desfăşurate altădată pentru a-l reclasa. Câteva ore mai târziu, tribunalul de poliţie din Bruxelles îl pune la dispoziţia guvernului pentru a fi închis într-o închisoare de cerşetori timp de doi ani. La 10 august 1967, după mai bine de un an şi nouă luni de internare, E. Versyp îşi recapătă libertatea în virtutea unei decizii ministeriale. Cu câteva zile mai înainte, directorul instituţiei exprimase o opinie favorabilă la o cerere de liberare a celui în cauză.
227. — De la intrarea în vigore a legii din 27 noiembrie 1891 pentru reprimarea vagabondajului şi a cerşetoriei, vagabondajul nu mai constituie prin el însuşi o infracţiune penală. Orice individ găsit în această situaţie este arestat şi tradus în faţa tribunalului de poliţie, compus dintr-un judecător unic, judecătorul de pace. înfăţişarea la judecată are loc în următoarele douăzeci şi patru de ore, dar dacă persoana respectivă o cere, îi este acordat un termen de trei zile pentru a-şi pregăti apărarea. Nici De Wilde, nici Ooms, nici Versyp nu au uzat de acest drept.
Dacă, după ce a verificat identitatea, vârsta, starea fizică şi mentală şi genul de viaţă ale persoanei aduse în faţa lui, judecătorul de pace apreciază că este vorba de un vagabond, sunt aplicate dispoziţiile art. 13 sau 16 din legea din 1891.
Primul articol priveşte cerşetorii de profesie şi indivizii care trăiesc în stare de vagabondaj din trândăvie, beţie sau din cauza dereglării moravurilor. Judecătorul îi pune la dispoziţia guvernului pentru a fi închişi într-o închisoare de cerşetori, cum a fost cazul petiţionarilor Jacques de Wilde şi Edgard Versyp, timp de cel puţin doi ani şi cel mult şapte ani. Internarea figurează în cazierul judiciar şi antrenează anumite incapacităţi electorale.
Cel de-al doilea articol — care a fost aplicat dlui Ooms — vizează indivizii găsiţi în stare de vagabondaj sau cerşind fără nici una din circumstanţele menţionate la art. 13. Internarea are loc într-o casă de refugiu pentru o durată nedeterminată, dar care, în nici un caz, nu trebuie să depăşească un an.
Deciziile adoptate de judecătorul de pace pe baza acestor două articole sunt considerate ca acte administrative şi nu ca judecăţi. Ele nu sunt susceptibile nici de contestaţie, nici de apel şi — exceptând excesul de putere — nici de recurs în casare.
Constrânşi să muncească, internaţii au dreptul la un salariu zilnic din care sunt operate reţineri cu titlu de „cheltuieli de gestiune“ şi pentru a forma suma de ieşire (2.000 FB la data respectivă).
228. — Cei trei vagabonzi sesizează Comisia în 1966, respectiv la 17 iunie, 20 mai şi 16 august. El invocă art. 4, 5 §§ 1, 3 şi art. 4, 6 §§1 şi 3 b) şi c), art. 7, 8 şi 13 din Convenţie; De Wilde şi Versyp reclamă, de asemenea, nerespectarea art. 3.1
• Hotărârea din 18 noiembrie 1970 (plenul Curţii) — Chestiune de procedură (seria A nr. 12)
229. — La audierea din 17 noiembrie 1970, delegatul principal al Comisiei informează Curtea că delegaţii au intenţia de a fi asistaţi de către avocatul Magnee, de la Baroul din Bruxelles, care va furniza Curţii explicaţii complementare asupra unor aspecte ale cauzei.
Agentul guvernului belgian se d^une acestei iniţiative dintr-o dublă raţiune: trebuie să existe prezumţia conform căreia Comisia este suficient de clarificată asupra aspectelor în chestiune, deoarece aceasta a adoptat raportul său final. Avocatul Magnee exprimându-se deja în faţa Comisiei, ca avocat pentru cei trei petiţionari, el nu poate pleda fără să nesocotească prevederile art. 44 din Convenţie, potrivit căruia numai statele contractante şi Comisia au calitatea de a se prezenta în faţa Curţii.2
Respingând aceste obiecţii, Curtea dă permisiunea delegaţilor privind intenţia acestora de a da posibilitatea avocatului Magnee să-i asiste la audieri (16 voturi pentru, 1 împotrivă). într-adevăr, art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii autorizează delegaţii, dacă aceştia o doresc, să fie asistaţi de „orice persoană aleasă de ei“, care poate fi chemată să ia cuvântul.
• Hotărârea din 18 iunie 1971 (plenul Curţii) (seria A nr. 12)
230. — înaintea oricărui examen pe fond, Curtea decide asupra mai multor chestiuni de competenţă şi admisibilitate.
Prima chestiune: are Curtea competenţa de a examina argumentele de neepuizare a căilor de recurs intern şi de tardivitate opuse de guvernul belgian cererilor reţinute de Comisie? Da, răspunde Curtea (12 voturi pentru, 4 împotrivă), întemeindu-se pe prevederile art. 45 din Convenţie care determină competenţa sa ratione inateriae şi are o deschidere cu totul generală. Desigur, Curtea trebuie mai întâi să se asigure de respectarea condiţiilor definite în art. 47 şi 48, dar, o dată legal sesizată, ea se bucură de jurisdicţie deplină şi poate deci să judece toate chestiunile de drept şi de fapt care se vor pune în timpul examinării cazului. Aşadar, nu se vede cum ar scăpa competenţei sale problemele de interpretare şi aplicare a art. 26 ridicate în faţa ei.
231. — A doua chestiune: nu trebuie oare guvernul belgian declarat ca fiind decăzut din drept? în această privinţă, Curtea stabileşte o distincţie. Guvernul nu este decăzut din dreptul de a se prevala de regula epuizării în ce priveşte ordonanţele judecătorilor de pace din Charleroi, Namur şi Bruxelles (unanimitate). La două luni după decizia Comisiei asupra admisibilităţii, Consiliul de Stat adoptase o hotărâre răstumând jurisprudenţa sa şi declarând admisibil şi justificat un recurs în anulare împotriva unei ordonanţe de internare pentru vagabondaj. Atunci, guvernul invitase, în zadar, Comisia să dea o a doua decizie asupra admisibilităţii pentru a constata că petiţionarii aveau la dispoziţia lor o cale de recurs pe cate ei nu au utilizat-o. In schimb, guvernul este decăzut din dreptul de a se prevala de tardivitatea plângerii dlui Versyp (unanimitate) şi de regula epuizării în ceea ce priveşte deciziile ministrului justiţiei de respingere a cererilor de punere în libertate ale celor trei petiţionari (unanimitate). în faţa Comisiei, guvernul nu a invocat niciodată art. 26 asupra acestor două aspecte.
232. — A treia chestiune: este fondat argumentul de neepuizare a căilor de recurs intern opus de guvern plângerilor în legătură cu ordonanţele de internare? Nu, apreciază Curtea (unanimitate). Ea respinge argumentul obţinut din răsturnarea jurisprudenţei Consiliului de Stat în ceea ce priveşte admisibilitatea recursurilor contra ordonanţelor menţionate. Nu se poate reproşa petiţionarilor de a fi adoptat o conduită conformă opiniei pe care guvernul o exprima la Strasbourg înainte de schimbarea jurisprudenţei în chestiune şi care prevala la data respectivă în Belgia. în afară de aceasta, o dată cunoscută decizia Consiliului de Stat, petiţionarii nu au avut ocazia de a profita de posibilitatea de recurs care părea că se deschide, deoarece termenul legal de şaizeci de zile expirase de mult timp.
233. — Pe fond şi în loc de preambul, Curtea înlătură argumentaţia guvernului belgian potrivit căreia petiţionarii se prezentaseră de bunăvoie la poliţie, iar internarea lor rezultase dintr-o cerere explicită pentru Ooms şi Versyp şi implicită pentru De Wilde, în aşa fel încât ea nu putea trece drept o privare de libertate. De ce? Faptul de a se prezenta la poliţie în vederea unei internări poate fi inspirat de disperare sau de o sărăcie trecătoare şi nu implică în mod necesar că solicitantul se găseşte în stare de vagabondaj. Apoi, îndeosebi, dreptul la libertate îmbracă o prea mare importanţă într-o „societate democratică11 pentru ca o persoană să piardă beneficiul acesteia prin simplul fapt că se constituie prizonieră. O detenţie ar putea încălca art. 5 chiar când individul însuşi ar fi acceptat-o.
234. — Studiind cazul în lumina art. 5 § 1, Curtea constată că De Wilde, Ooms şi Versyp aveau calitatea de vagabond şi puteau face obiectul unei detenţii, cu condiţia ca ea să fi fost ordonată de către autorităţile competente şi conform procedurii legale belgiene. Ea nu dovedeşte nici ilegalitate nici arbitrar în cazul punerii celor trei petiţionari la dispoziţia guvernului şi nu există nici o raţiune de a considera detenţia rezultată ca incompatibilă cu art. 5 § le) (unanimitate).
235. — Curtea pune apoi concluzia privind inaplicabilitatea art. 5 § 3, vagabondajul în dreptul belgian neconstituind o infracţiune (unanimitate).
236. — Deşi nu a indicat existenţa vreunei violări a paragrafului 1 din art. 5, Curtea cercetează dacă lucrurile sunt la fel cu privire la paragraful 4 deoarece respectarea acestuia din urmă nu decurge automat din respectarea primului. în această privinţă, petiţionarii se plângeau că nu au dispus de nici un recurs atât împotriva deciziilor care prescriau detenţia, cât şi contra respingerii cererilor de punere în libertate.
în privinţa primului punct — deciziile de internare —, Curtea începe prin a examina condiţiile în care au compărut în faţa judecătorului de pace De Wilde, Ooms şi Versyp. în concepţia sa, art. 5 § 4 se mulţumeşte cu intervenţia unui organ unic, dar cu condiţia ca procedura urmată să aibă un caracter judiciar şi să dea celui interesat garanţii adaptate la natura privării de libertate respective. Or, privarea de libertate de care se plângeau petiţionarii seamănă cu cea aplicată de o jurisdicţie penală. Astfel, procedura aplicabilă nu trebuia să le furnizeze garanţii sensibil inferioare celor existente în materie penală în statele membre ale Consiliului Europei. Procedura prevăzută de legislaţia belgiană, constată Curtea, poartă amprenta caracterului administrativ al deciziei de adoptat şi nu asigură garanţii comparabile celor valabile pentru detenţiile din materie penală. Se înţelege greu că persoanele arestate pentru vagabondaj ar trebui să se mulţumească cu o procedură atât de sumară, în timp ce indivizii pasibili de pedepse mai scurte decât măsurile prevăzute de legea din 1891 beneficiază de largi garanţii ale Codului de procedură penală. Desigur, procedura belgiană prezintă anumite aspecte judiciare, ca publicitatea interogatoriului celui interesat, ca şi a pronunţării deciziei, însă acestea nu sunt suficiente pentru a da judecătorului de pace caracterul unui „tribunal" dacă se ţine seama, cum se cuvine, de gravitatea mizei: o lungă privare de libertate însoţită de diverse consecinţe dezonorante. Pe scurt, ar fi trebuit ca o cale de recurs să se deschidă pentru De Wilde, Ooms şi Versyp. Deci, în cauză s-a violat art. 5 § 4 (9 voturi pentru, 7 împotrivă).
în schimb, asupra celui de-al doilea punct — respingerea cererilor de punere în libertate adresate de petiţionari autorităţilor administrative —, Curtea decide că acest articol nu a fost încălcat (15 voturi pentru, 1 împotrivă). Dacă ministrul justiţiei n-ar fi respectat legea din 1891, respingând cererile de punere în libertate, dnii De Wilde, Ooms şi Versyp ar fi putut sesiza Consiliul de Stat, însă nici unul dintre ei nu pretinde să se fi aflat în unul din cazurile în care legea reclamă ca internarea să ia sfârşit. De asemenea, ei ar fi putut să susţină în faţa Consiliului de Stat că detenţia lor violase art. 5 § 1 care este direct aplicabil în dreptul belgian, îndeosebi pentru că ei pierduseră calitatea de vagabond ca urmare a unor circumstanţe noi.
237. — Constatând o încălcare a art. 5 § 4, Curtea judecă inutil să examineze dacă art. 6 se aplica în speţă şi, în caz afirmativ, dacă el a fost respectat. în ceea ce priveşte art. 7, el nu poate fi luat în considerare pentru că vagabondajul nu constituie o infracţiune, iar petiţionarii nu au fost condamnaţi la nici o pedeapsă.
238. — Contrar Comisiei, Curtea consideră că paragraful 3 a) al art. 4 nu a fost violat (unanimitate). El autorizează munca cerută în mod normal persoanelor private de libertate în v,irtutea art. 5 § 1 e), care nu a fost încălcat în cazul petiţionarilor. în afară de aceasta, obligaţia de a munci impusă acestora din urmă nu a depăşit limitele unei obligaţii „normale41, căci ea urmărea reclasarea lor şi se baza pe un text general al cărui echivalent este prezent în mai multe state membre ale Consiliului Europei.
239. — în timpul internării, De Wilde, Ooms şi Versyp au suferit un anumit control al corespondenţei lor. Recunoscând că acest control constituia o ingerinţă în exercitarea unui drept garantat de art. 8 § 1, Curtea constată că o asemenea ingerinţă era prevăzută de lege şi că autorităţile belgiene nu au încălcat limitele puterii de apreciere pe care le lasă statelor art. 8 § 2. în plus, nimic nu arată că a existat o discriminare sau o deturnare de putere în detrimentul petiţionarilor. Aşadar, art. 8 nu a fost încălcat (unanimitate).
240. — De asemenea, Curtea nu observă nici un fel de încălcare a art. 3, invocat de dnii De Wilde şi Versyp care se plângeau de sancţiuni disciplinare suferite din cauza refuzului lor de a munci (unanimitate).
241. — în sfârşit, petiţionarii invocau art. 13: ei se plângeau că nu au dispus de un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a obţine protecţia drepturilor garantate de art. 5, 3, 4, 6, 7 şi 8. în măsura în care ea a constatat o încălcare a art. 5 § 4, Curtea nu cercetează dacă situaţia este identică şi în ce priveşte art. 13 (unanimitate). Cât despre celelalte capete de cerere, ea se limitează să arate că art. 3-8 sunt aplicabile în mod direct în dreptul belgian şi că deciziile administrative contestate de către petiţionari ar fi putut fi deferite Consiliului de Stat: deci art. 13 nu a fost încălcat (unanimitate).
242. — Fiind victime ale unei violări a art. 5 § 4, Curtea rezervă petiţionarilor De Wilde, Ooms şi Versyp dreptul de a cere satisfacţie echitabilă.
• Hotărârea din 10 martie 1972 (plenul Curţii) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 14)
243. — Avocatul petiţionarilor ruga Curtea să aloce fiecăruia dintre clienţii săi o indemnizaţie de 300 FB pentru fiecare zi de „detenţie nelegală“. La rândul său, guvernul belgian pretindea că aceste cereri nu erau admisibile, deoarece nu au fost epuizate toate căile de recurs intern. El invoca în acelaşi timp art. 26, valabil şi pentru cererile de indemnizare, şi art. 50, pentru că petiţionarii n-ar fi dovedit modul imperfect în care dreptul belgian ar permite ştergerea violării Convenţiei constatate prin hotărârea din 18 iunie 1971.
244. — Curtea respinge ambele argumente şi declară admisibile cererile de indemnizare (unanimitate). Pe de o parte, acestea din urmă au legătură cu faza ultimă a unei proceduri angajate în faţa Curţii şi nu constituie cereri noi, astfel că art. 26 este inaplicabil. Pe de altă parte, în absenţa unei indicaţii exprese a voinţei redactorilor Convenţiei, art. 50 nu consacră, în substanţă, aceeaşi regulă ca art. 26. în rest, art. 50 acoperă ipoteza în care imposibilitatea de restitutio in integrum rezultă din însăşi natura lezării.
Totuşi Curtea declară că cererile de indemnizare nu sunt întemeiate (14 voturi pentru, 1 împotrivă). Pentru ca ele să poată să fie primite ar fi trebuit ca privarea de libertate a petiţionarilor De Wilde, Ooms şi Versyp să fi decurs din absenţa oricărui drept de a recurge la un tribunal competent pentru a statua asupra legalităţii detenţiei lor. Or, în hotărârea pronunţată asupra fondului, Curtea n-a arătat nici un motiv de a considera punerea celor trei petiţionari la dispoziţia guvernului şi detenţia rezultată din aceasta ca ilegale sau arbitrare. în consecinţă, ea nu vede cum exercitarea unui recurs de pură legalitate, conform exigenţelor art. 5 § 4, le-ar fi permis să obţină mai devreme punerea în libertate. Pe de altă parte, cei interesaţi au beneficiat de asistenţă judiciară gratuită în faţa Comisiei, apoi pe lângă delegaţii acesteia, şi nu au făcut caz de cheltuielile pe care le-ar fi angajat fără să le acopere. în sfârşit, Curtea nu observă în speţă nici un prejudiciu moral care ar fi putut decurge din absenţa unui recurs răspunzând condiţiilor art. 5 § 4.1
| ← TOTH contra AUSTRIEI — Durata unei detenţii provizorii şi... | WINTERWERP contra OLANDEI - Internarea unui alienat → |
|---|
