X contra REGATUL UNIT — Internarea unui delincvent alienat
| Comentarii |
|
256. — Cetăţean britanic, X — a cărui identitate nu a fost.divulgată, contrar practicii obişnuite şi ca urmare a unei dorinţe exprimate de familia petiţionarului suferă tulburări mintale. în 1965 şi 1966, el suportă un tratament psihiatric pentru halucinaţii. Diagnosticul atribuit: psihoză para-noidă. în 1968, Curtea cu juraţi din Sheffield îl declară vinovat de a fi provocat unui coleg „răni care vizau cauzarea unor leziuni corporale grave“ şi, în virtutea legii din 1959 asupra sănătăţii mintale, dispune internarea sa la spitalul din Broadmoor, instituţie specială de securitate pentru delincvenţii alienaţi.
X beneficiază de o liberare condiţionată în mai 1971 şi revine să trăiască împreună cu soţia sa. La 5 aprilie 1974, aceasta din urmă denunţând, fără să-şi dea seanut, comportamentul soţului său în faţa agentului de probaţiune şi manifestându-şi şi intenţia de a-l părăsi pe X, l-a determinat pe agent să alerteze medicul curant din Broadmoor, care îl sesizează pe ministrul de interne, în baza mandatului ministrului, X este arestat în aceeaşi seară de către poliţie, în momentul când se întorcea de la serviciu, şi reinternat a doua zi în spital. După legea din 1959 asupra sănătăţii mintale, ministrul de interne poate „în orice moment “ să provoace reinternarea unui pacient pus în libertate condiţionat. Examinându-l pe petiţionar, după readmiterea sa la Broadmoor, medicul responsabil estimează că acesta ar trebui să rămână aici pentru tratament. X cere, fără succes, un mandat de habeas corpus. Răspunzărulu-le solici-tors ai petiţionarului care cereau să fie încunoştinţaţi asupra raţiunilor reintegrării sale, ministrul de interne declară, fără alte precizări, că potrivit agentului deprobaţiune a lui X, starea acestuia din urmă „ar inspira îngrijorare".
în februarie 1976, X pleacă din spital în concediu; el beneficiază de o nouă liberare condiţionată în iulie 1976 şi moare în ianuarie 1979, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani.
257. — X sesizează Comisia la 14 iulie 1974. El se plânge de a fi trebuit să se întoarcă în spitalul din Broadmoor după trei ani de viaţă normală, fără ca mai întâi să fie compărut în faţa unui organ stabilit de lege şi fără ca, în prealabil, să-i fie atestată de către medic calitatea de alienat. Printre altele, el reproşează procedurii de habeas corpus de a nu fi asigurat controlul integral al temeiniciei deciziei de reinternare şi că acesta ar fi vizat numai compatibilitatea sa cu puterile largi atribuite ministrului de interne în virtutea legii din 1959. El invocă art. 5 §§1, 2 şi 4 ale Convenţiei.
După decesul lui X, rudele acestuia au arătat că doresc continuarea procedurii în instanţă. Având în vedere această dorinţă, cât şi chestiunile de interes general care se ridicau în speţă, Comisia a decis să nu radieze cauza de pe rol}
• Hotărârea din 5 noiembrie 1981 (Cameră) (seria A nr. 46)
258. — Guvernul britanic pleda că X ar fi fost tot timpul deţinut în mod legal, după’condamnarea sa de către un tribunal competent, în sensul art. 5 § 1 a). Comisia susţinea că, dimpotrivă, numai alin. e) guvernează cazul unui acuzat alienat care este internat în scopuri curative. Curtea apreciază că privarea de libertate a lui X cădea, cel puţin la origine, sub incidenţa fiecăruia din cele două alineate. Constatând că respectarea exigenţelor alin. a) nu ridică nici o problemă, ea întreprinde controlul respectării cerinţelor alin. e) în ceea ce priveşte reintegrarea lui X în spital şi detenţia sa provizorie până în 1976. Referindu-se la hotărârea sa în cazul Winterwerp din 24 octombrie 1979, Curtea aminteşte trei condiţii minimale de îndeplinit pentru ca să existe „detenţia legală a unui alienat": cu excepţia cazului de urgenţă, trebuie ca alienarea celui în cauză să fie stabilită cu probe, adică existenţa unei tulburări mintale reale să fi fost demonstrată în faţa autorităţii competente, prin intermediul unei expertize medicale obiective; tulburarea respectivă trebuie să îmbrace un caracter şi să aibă o amploare care să legitimeze internarea, internare care nu poate să se prelungească valabil fără ca o asemenea tulburare să persiste.
Hotărârea subliniază că reacţia autorităţilor în aprilie 1974 trebuie să fie situată în contextul trecutului lui X, marcat îndeosebi printr-un comportament impulsiv şi periculos în caz de tensiune puternică. Curtea menţionează acordul său cu observaţia, exprimată de unul din magistraţii englezi în timpul procedurii de habeas corpus, potrivit căreia unica modalitate de a lăsa un bolnav de genul lui X să-şi regăsească locul în societate constă adesea în a-1 libera condiţionat, sub o supraveghere foarte strânsă şi cu posibilitatea unei reacţii imediate la orice semn nou de pericol. în cazul de faţă, faptele furnizau raţiuni suficiente ministrului de interne de a crede că menţinerea în libertate a lui X ar constitui o ameninţare pentru public, iar rechemarea, deşi neprecedată de un examen medical aprofundat, era justificată cu titlu de urgenţă. în ceea ce priveşte detenţia sa ulterioară la spital, până în februarie 1976, aceasta se întemeia pe probe medicale; Curtea nu are motive să se îndoiască de obiectivitatea şi soliditatea lor. în consecinţă, nu a avut loc o privare de libertate nejustificată (unanimitate).
259. — Condamnarea lui X în 1968 nu înseamnă că el nu avea dreptul să angajeze noi acţiuni care să permită unui tribunal să statueze în termen scurt asupra legalităţii rechemării sale în spital şi a detenţiei lui ulterioare. în virtutea art. 5 § 4, un alienat deţinut într-o instituţie psihiatrică pentru o durată nelimitată sau prelungită are, în principiu, dreptul, cel puţin în absenţa unui control judiciar periodic şi automat, de a introduce, la intervale rezonabile, un recurs în faţa unui tribunal pentru a contesta legalitatea internării sale. Problema se pune deci de a şti dacă procedura de habeas corpus, angajată de X, satisfăcea această exigenţă.
Hotărârea constată limitele în care „legalitatea" unei decizii administrative privative de libertate poate fi contestată, potrivit dreptului englez, într-o procedură de habeas corpus: în ceea ce priveşte termenii unei anumite legi, executivul se bucură de putere de apreciere, controlul judiciar vizând numai conformitatea exercitării acestei puteri cu legea în chestiune. X a avut desigur acces la un tribunal care a judecat detenţia sa ca fiind legală din punctul de vedere al dreptului englez, dar aceasta nu este suficient pentru scopurile art. 5 § 4, deoarece Convenţia subordonează ea însăşi legalitatea detenţiei alienaţilor unor exigenţe care merg dincolo de simpla concordanţă cu dreptul intern. Potrivit art. 5 § 4, controlul legalităţii trebuie să fie, deci, destul de amplu pentru a se extinde la fiecare din aceste condiţii. Un control atât de redus ca acela asigurat de procedura de habeas corpus, dacă este satisfăcător pentru o măsură de urgenţă pentru internarea persoanelor ca alienate, nu este suficient pentru o detenţie prelungită ca aceea suferită de X până în 1976. în alţi termeni, art. 5 § 4 reclama, în cazul de faţă, o procedură potrivită care să permită unei jurisdicţii de a cerceta dacă tulburările mintale ale bolnavului persistau şi dacă ministrul de interne era în drept să creadă că se impunea continuarea internării în interesul securităţii publice. Astfel, Curtea trage concluzia că s-au violat prevederile art. 5 § 4 (unanimitate).
260. — în sfârşit, Curtea apreciază ca fiind inutil să se pronunţe asupra cererii întemeiate pe paragraful 2 din art. 5, deoarece acesta se analizează ca un simplu aspect al celui deja examinat prin prisma paragrafului 4 (6 voturi pentru, 1 împotrivă).
261. — Invocând art. 50, avocaţii lui X au anunţat că vor prezenta o cerere de satisfacţie echitabilă vizând o reformă legislativă şi repararea prejudiciului suferit. Curtea constată însă că această chestiune nu se află în stare de judecată şi o rezervă (unanimitate).
• Hotărârea din 18 octombrie 1982 (Cameră) — Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 55)
262. — Moştenitorii lui X formulau cereri de satisfacţie echitabilă pe trei aspecte: adaptarea dreptului intern la exigenţele Convenţiei, repararea financiară a disperării morale cauzate petiţionarului prin violarea art. 5 § 4 şi rambursarea cheltuielilor necesare.
Potrivit guvernului, ca urmare a hotărârii din 5 noiembrie 1981, au fost introduse mai multe amendamente în proiectul de lege asupra sănătăţii mintale.
263. — Curtea ia act de un acord încheiat între guvern şi moştenitorii lui X referitor la cheltuielile legate de procedurile în faţa organelor de la Strasbourg (după ce la început reclamaseră 4.000 £ în plus, moştenitorii lui X au acceptat o ofertă de 7.000 £, mai puţin suma de 21.160,22 FF primită deja de la Comisie cu titlu de asistenţă judiciară) (unanimitate). în afară de aceasta, Curtea decide că Regatul Unit trebuie să verse succesiunii suma de 324 £ pentru anumite cheltuieli imputabile serviciilor judiciare acordate petiţionarului în Anglia (unanimitate) şi respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru sumele cerute în plus (6 voturi pentru, 1 împotrivă). Curtea apreciază că justiţia nu ar câştiga nimic prin atribuirea unei sume moştenitorilor, cu titlu de reparaţie a disperării morale pe care a putut să o sufere X ca urmare a infracţiunii la art. 5 § 4.1
| ← WINTERWERP contra OLANDEI - Internarea unui alienat | VAN DROOGENBROECK contra BELGIEI - Internarea unui recidivist → |
|---|
