Wille contra Liechtenstein - Post de televiziune Interviu Sancţionarea jurnalistului
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Wille c. Liechtenstein, 28 octombrie 1999, 28396/95
Discursul politic nu poate restricţionat decât din cauza imperioase.
În 1992, a izbucnit o controversă între Prinţul şi Guvernul din Liechtenstein pe subiectul competenţelor politice în raport de plebiscitul pentru aderarea Liechtenstein la Spaţiul Economic European. La acel moment, reclamantul făcea parte din partidul de guvernământ. În urma unei dezbateri care a opus Prinţul şi membrii ai guvernului în cadrul unei reuniuni din 28 octombrie 1992, problema a fost reglată pe calea unei declaraţii comune a părţilor implicate. În decembrie 1993, reclamantul a fost numit preşedintele Tribunalului administrativ din Liechtenstein pentru o durată determinată.
La 16 februarie 1995, în cadrul unei conferinţe asupra problemelor de competenţă constituţională şi drepturi fundamentale, reclamantul a susţinut un comunicare la un institut de cercetare cu tema „Natura şi funcţiile Curţii Constituţionale din Liechtenstein”. Reclamantul şi-a exprimat opinia după care instanţa constituţională avea competenţa de a se pronunţa asupra interpretării Constituţiei, în caz de dezacord între Prinţ şi Parlament. Presa locală a prezentat această conferinţă şi susţinerile reclamantului. La 27 februarie 1995, Prinţul i-a adresat reclamantului o scrisoare cu privire la comunicarea sa, în care îşi exprima dezacordul cu privire la opiniile reclamantului în problema competenţelor Curţii Constituţionale. Prinţul a mai afirmat în cuprinsul scrisorii că are motive să creadă că reclamantul nu se simte legat de Constituţie şi apără opinii care, în mod vădit, sunt contrare acesteia. De aceea, Prinţul susţinea că reclamantul este inapt să exercite o funcţie publică. În consecinţă, Prinţul l-a avertizat pe reclamant că va refuza să îl mai numească în vreo funcţie publică, dacă va mai fi propus de Parlament. În aprilie 1997, Parlamentul a propus prelungirea mandatului reclamantului, însă Prinţul a refuzat candidatura.
Art. 10. Curtea a considerat că scrisoarea Prinţului din 27 februarie 1995 constituie o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a libertăţii sale de exprimare. Curtea a considerat că accederea la o funcţie publică, drept care nu este garantat de către Convenţie, nu este punctul central al problemei cu care a fost sesizată. E adevărat că Prinţul a ameninţat cu imposibilitatea de numire într-o altă funcţie publică, însă scrisoarea sa exprima o sancţiune pentru opiniile pe care reclamantul le exprimase. Din acest punct de vedere, Curtea a considerat că acea scrisoare a fost expediată în timpul mandatului reclamantului în funcţia de preşedinte al Tribunalului administrativ şi nu era legată de vreo procedură de recrutare pentru o funcţie publică. În consecinţă, ţinând cont şi de faptul că ea nu a constituit o comunicare privată a Prinţului, ci o scrisoare oficială, Curtea a considerat că aceasta reprezintă o ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului.
În raport de justificarea acestei ingerinţei, presupunând că ea era prevăzută de lege şi că viza un scop legitim, Curtea a considerat că ea nu era necesară într-o societate democratică. Pentru a aprecia dacă reacţia Prinţului răspundea unei nevoi sociale imperioase şi era proporţională cu scopul vizat, trebuie subliniată importanţa specială a funcţiei ocupate de către reclamant, circumstanţele în care acesta şi-a exprimat opinia şi reacţia pe care a provocat-o. Curtea a constatat că reclamantul era la acel moment un magistrat de rang înalt. Curtea a constatat însă că opinia sa nu a fost exprimată în cadrul funcţiilor sale judiciare, ci cu ocazia unei serii de conferinţe universitare asupra unor probleme constituţionale, având astfel, în mod inevitabil, şi anumite implicaţii politice, ca orice altă chestiune de natură constituţională. Acest simplu fapt însă nu putea să îl împiedice pe reclamant să îşi exprime opinia de jurist, o opinie împărtăşită de altfel de către doctrina constituţională internă. Astfel, Curtea a constatat că nimic nu permite să se afirme că reclamantul ar fi comentat, în calitate de magistrat, afaceri judiciare în curs sau că ar fi insultat instituţia princiară. De aceea, reacţia Prinţului pare gratuită, astfel încât ea nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. De aceea, art. 10 a fost violat.
| ← Dalban contra României - Presa Publicarea unor informatii din... | Hashman si Harrup contra Marea Britanie, 25 noiembrie 1999,... → |
|---|
