CEDO, secţia III,, decizia Wittek c. Germania, 12 decembrie 2002, 37290/97
Pierderea unui bun, în schimbul unei sume de bani rezonabile, nu poate conduce, decât în situaţii excepţionale la constarea unei violări a dreptului de proprietate.
În 1986, reclamanţii au cumpărat o casă situată în fostul RDG, ce se afla pe un teren al statului asupra căruia au obţinut un drept de uzufruct. În octombrie 1989, reclamanţii au cerut să fie autorizaţi să părăsească RDG-ul, însă pentru a li aproba cererea trebuiau să îşi înstrăineze bunurile imobile. La 8 decembrie 1989, după deschiderea frontierei dintre cele două Germanii, dar înainte de reunificarea acestora, reclamanţii au donat bunurile, primind de la donatari suma de 55 000 mărci. După reunificare, reclamanţii au încercat să îşi recupereze casa şi uzufructul asupra terenului. Curtea federală de justiţie a considerat că, atât donaţia, cât şi vânzarea sunt nule, dar s-a considerat incompetentă material să tranşeze litigiul întrucât competenţa aparţinea unei instanţe administrative. Curtea a considerat că reclamanţii au simulat donaţia, cu scopul de frauda legea privind patrimoniul, iar interpretarea acesteia este de competenţa instanţelor administrative. Instanţa administrativă sesizată a considerat că reclamanţii nu au dreptul de a li se restitui bunul, din cauza fraudării legii. Instanţa a relevat că, de la 9 noiembrie 1989, orice cetăţean est-german putea părăsi liber ţara, fără a mai fi obligat să îşi înstrăineze bunurile, iar reclamanţii au simulat o donaţie la 8 decembrie 1989.
Art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanţii au avut un drept de proprietate asupra casei, iar Curtea federală de justiţie a declarat că înstrăinarea acesteia este nulă, însă ea nu poate ordona restituirea casei, astfel încât Curtea a considerat că reclamanţii au avut un bun actual în sensul Convenţiei, atunci când instanţele administrative au refuzat să dispună restituirea imobilului. Curtea a constatat că baza legală a acestei ingerinţe a fost legea patrimoniului, accesibilă şi previzibilă. Legea aveau un scop legitim, având ca obiect reglarea conflictelor patrimoniale apărute după reunificarea germană, încercând să conducă la un echilibru social acceptabil între interese contrare, astfel încât viza un scop legitim. Cu privire la proporţionalitatea măsurii, analiza instanţei administrative nu este arbitrară, chiar dacă perioada în care reclamanţii şi-au înstrăinat bunul era dominată de incertitudine şi confuză. Pe de altă parte, Curtea a constatat că reclamanţii au primit o sumă în schimbul acelei case, la care donatarii au adăugat ulterior alte sume, astfel încât s-a ajuns la o valoare apropiată de cea de piaţă a locuinţei în cauză. De aceea, Curtea a considerat că reclamanţii nu au suferit nici o sarcină disproporţionată şi că, ţinând cont de circumstanţele speciale ale situaţiei rezultate după reunificarea germană, s-a păstrat un just echilibru între interesele divergente, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost violat.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Wittek contra Germaniei - Simulare în contractul de vânzare.
