Art. 252 Dispoziţii generale

Art. 252

(1) Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:

a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv membrii directoratului, continuă să-şi exercite atribuţiile, cu excepţia celor prevăzute la art. 233;

b) actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite acestora sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior care ar aduce schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile conferite trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

(2) Numai după îndeplinirea formalităţilor de la alin. (1) lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerţului şi vor exercita această funcţie.

(3) În urma efectuării publicării prevăzute la alin. (2), nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.

(4) În afară de dispoziţiile prezentului titlu, se aplică societăţilor în lichidare regulile stabilite prin actul constitutiv şi prin lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea.

(5) Toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.

OUG 82/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente din 28 iunie 2007, Monitorul Oficial 446/2007;

Legea 441/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată din 27 noiembrie 2006, Monitorul Oficial 955/2006;

Art. 252¹

Abrogat.

OUG 82/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente din 28 iunie 2007, Monitorul Oficial 446/2007;

Legea 441/2006 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată din 27 noiembrie 2006, Monitorul Oficial 955/2006;

Comentarii despre Art. 252 Dispoziţii generale

Adina 11.09.2014

I. Consideraţii de ordin general privind lichidarea societăţilor comerciale

1. Acest titlu al Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale este dedicat unei problematici foarte importante şi uneori foarte dificile specifică societăţilor comerciale care, din diverse motive, trebuie să-şi înceteze existenţa.

Capitolul I conţine prevederi normative cu caracter general, comune tuturor formelor de societate reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, unele cu caracter imperativ altele cu caracter dispozitiv-supletiv. în orice caz, trebuie remarcată, de la bun început,

Citește mai mult

preocuparea legiuitorului român de a institui un minimum de reguli care să permită realizarea în condiţii rezonabile, de celeritate, publicitate, transparenţă şi eficienţă, procesului sau mai exact spus, procedurii de lichidare a patrimoniului societăţilor comerciale dizolvate, voluntar sau judiciar.

în concepţia legiuitorului român, lichidarea este o etapă necesară şi obligatorie dizolvării societăţilor comerciale organizate sub diferite forme. Să ne reamintim că, în conformitate cu prevederile art. 233 alin. (1), dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii de lichidare. Prin excepţie, doar în cazul unor măsuri de reorganizare speciale, cum ar fi cele de fuziune ori divizare sau şi în alte situaţii precis şi limitativ prevăzute de lege, dizolvarea nu este urmată de lichidare, pentru că în acele categorii de situaţii se realizează transmisiuni universale de patrimonii de la societăţile dizolvate către cele avute în vedere.

Hotărârea de dizolvare, fie că este luată de asociaţi, în condiţiile legii şi/sau ale actelor constitutive, chiar cu anticipaţie, prin inserarea în aceste acte a unui anumit termen pentru durata societăţii, termen care nu va fi prelungit, fie că este luată de către instanţa de judecată, la cererea sau sesizarea celor interesaţi, trebuie să prevadă în mod obligatoriu, ca o condiţie de legalitate, faptul că societatea în cauză va intra în procedurile de lichidare a patrimoniului.

2. Deşi legea nu defineşte lichidarea, din conţinutul prevederilor capitolului I al acestui titlu credem că se poate desprinde următoarea definiţie: „Lichidarea unei societăţi comerciale constă în ansamblu de acte şi operaţiuni pe care lichidatorul desemnat în condiţiile legii trebuie şi poate să le facă în scopul destructurării patrimoniului şi stingerii drepturilor şi obligaţiilor existente - după momentul dizolvării - în acel patrimoniu, în scopul încetării personalităţii juridice dobândite de societate şi pentru a o putea radia din registrul comerţului în care a fost înmatriculată.

în viziunea unui alt cercetător al domeniului, „lichidarea societăţilor comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a societăţilor comerciale şi cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. în această etapă, societatea comercială continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.

Este util de menţionat şi remarcat faptul că legiuitorul român a conceput lichidarea ca o procedură specială de stingere a drepturilor şi obligaţiilor conţinute în patrimoniul societăţii. Această procedură trebuie să fie, în principiu, una consensuală, nejudiciară şi necontencioasă însă, aşa după cum vom vedea din examinarea şi comentarea articolelor următoare, în anumite situaţii, în lipsa acordului necesar al asociaţilor ori ca urmare a unor opoziţii ale diverselor categorii de persoane, procedura lichidării va putea deveni, chiar şi numai în parte, una judiciară şi contencioasă.

în fine, chiar dacă decizia de dizolvare şi lichidare va fi luată de către o instanţă de judecată ca urmare a neînţelegerilor dintre asociaţi spre exemplu, dar societatea în cauză nu se află în stare de insolvenţă6* procedura lichidării patrimoniului reglementată de Titlul VII al Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale se constituie într-una de drept comun, astfel încât, chiar şi în condiţiile unei proceduri a falimentului, în lipsa unor prevederi speciale derogatorii de la prevederile acestui titlu, prevederi care să fie cuprinse în actele normative care reglementează procedurile de faliment, se vor aplica, cu titlu de drept comun, prevederile Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Nu este mai puţin adevărat că o astfel de procedură de lichidare numită şi voluntară, va înceta de drept, dacă până la finalizarea ei se va deschide, în condiţiile legii, procedura falimentului, în baza Legii nr. 85/2006 ori a unor alte acte normative speciale.

În acest context, avem în vedere doar situaţiile în care societatea dizolvată nu se află în procedură de insolvenţă, caz în care judecătorul-sindic va putea decide dizolvarea şi deschiderea procedurii falimentului, procedură concursuală, egalitară şi colectivă, care urmăreşte şi ea lichidarea patrimoniului falitului dar după reguli specifice, derogatorii în multe privinţe faţă de cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

în concepţia unui ilustru autor, „lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi" {St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 264 ).

3. Cu privire la rolul instanţelor de judecată în cadrul procedurii de lichidare a societăţilor comerciale, în practica judiciară s-a reţinut că, în principiu, „competenţa instanţei de judecată în faza lichidării societăţii cu răspundere limitată este strict reglementată de Legea nr. 31/1990 şi anume în cazul formulării unei cereri pentru numirea lichidatorilor, în situaţia în care nu se poate întruni unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora şi în cazul formulării unei opoziţii de către asociaţi la bilanţul de lichidare întocmit de către lichidatori. Instanţa nu are competenţa de a se subroga în atribuţiile lichidatorilor ci, sesizată fiind, soluţionează opoziţiile formulate de asociaţi sau creditori la bilanţul de lichidare şi propunerile de repartizare a activului între asociaţi".8*

II. Unele reguli cu caracter imperativ privind procedura lichidării

4. Articolul 252, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 441/2006, respectiv prin prevederile punctului 61 al art. I din O.U.G. nr. 82/2007, aprobată prin Legea nr. 88/2009, deşi evocă libertatea asociaţilor tuturor formelor de societate comercială de a conveni prin actele constitutive stabilirea unor reguli după care se va desfăşura lichidarea patrimoniului social în caz de dizolvare, impune observarea şi respectarea unor norme imperative, de ordine publică, care ţin de esenţa şi finalitatea lichidării. Astfel de norme sunt cele enumerate de alin. (1)-(4).

Astfel, o primă regulă este aceea că lichidatorul persoană fizică sau juridică, desemnat de către asociaţi ori de către instanţa de judecată, după caz, nu îşi va putea prelua însărcinarea decât după ce se vor fi îndeplinit formalităţile de publicitate legală impuse de alin. (1) lit. b) [să remarcăm că şi în această materie funcţionează principiul dublei publicităţi impus de prevederile literei b)].

După ce lichidatorul, având în mod obligatoriu calitatea de practician în insolvenţă dobândită în condiţiile O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă, îşi va depune specimenul de semnătură la registrul comerţului va fi în drept să ia locul organelor de gestiune ale societăţii, administratori şi membri ai directoratului, după caz. Până la un astfel de moment, deşi organelor de gestiune menţionate nu le încetează mandatul, nu mai au dreptul, de la data luării hotărârii de dizolvare, să mai efectueze noi operaţiuni comerciale, sub sancţiunile prevăzute de art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Este util de observat şi reţinut ideea că sancţiunea care se va putea aplica unor astfel acte nu este nulitatea lor, ci doar atragerea unei răspunderi personale şi solidare cu societatea a celor care au nesocotit o astfel de interdicţie.

5. Alineatul (4) stabileşte o regulă importantă dar care nouă ni se pare aproape inutilă, ca enunţ, potrivit căreia, asociaţii pot prevedea în actele lor constitutive şi alte reguli privind lichidarea dar nu vor putea deroga de la cele cuprinse în acest articol. Normele acestuia se vor putea completa şi cu cele stabilite prin Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale dar şi prin alte acte normative speciale. Nu trebuie ignorată însă cerinţa ca acele clauze să fie compatibile cu scopul şi regimul juridic general al lichidării. Afirmăm că această regulă este aproape inutilă pentru faptul că, dispoziţiile acestui alineat nu fac altceva decât să enunţe nişte reguli comune care ar putea să fie urmate de către cei interesaţi şi în lipsa unei astfel de reglementări exprese.

6. în fine, prevederile alin. (5) al art. 252 conţin şi ele o regulă imperativă care, în practică, se poate vădi de o deosebită utilitate şi eficienţă, respectiv aceea că lichidatorii au obligaţia să menţioneze în toate înscrisurile pe care le emite o societate în lichidare că ea se află într-o astfel de stare, similar cerinţei pe care o impune Legea nr. 85/2006 pentru societăţile aflate în procedura insolvenţei.

Din păcate, legea nu prevede care ar trebui să fie sancţiunea unei omisiuni de menţionare a stării de lichidare. potrivită ar fi şi o amendă judiciară care ar putea aplicată eventual de către judecătorul-delegat la registrul comerţului sau chiar şi una administrativă care să fie aplicabilă în condiţiile art. 2733 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, astfel cum acesta a fost introdus prin Legea nr. 441/2006. De altfel, acest articol, prin alin. (1), face trimitere la art. 74 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, articol care stabileşte o serie de obligaţii ale reprezentanţilor societăţii, printre altele, şi cu privire la actele emanând de la acestea, fără să aibă în vedere şi obligaţia impusă de prevederile art. 252 alin. (5). Avem de-a face, din nou, cu o inconsecvenţă legislativă şi lipsă de sistematizare a reglementărilor.

Sub aspectul validităţii actelor civil-comerciale, se poate naşte problema de a şti dacă cei care au intrat în raporturi cu o societate comercială aflată în lichidare, acţionând cu bună-credinţă, în condiţiile în care lichidatorul nu va fi îndeplinit obligaţia de a menţiona starea de societate aflată în lichidare, şi au încheiat acte juridice cu o astfel de societate, vor putea invoca nulitatea unor astfel acte pentru unele vicii de consimţământ cum ar fi eroarea ori dolul. Suntem de părere că, în condiţiile în care hotărârea de lichidare a fost înscrisă în registrul comerţului şi lichidatorul şi-a depus specimenul de semnătură, în condiţiile legii, un astfel de motiv nu poate constitui, totuşi, un motiv legitim de anulare, având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din LRC, potrivit cărora, „înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial, partea IV a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune altfel".

Răspunde