Art. 59 Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii

1. Prin excepţie de la regula retroactivităţii consacrată în dreptul comun, dacă nulitatea sau anularea actului constitutiv se produce pentru cauzele enumerate de art. 56 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale [cum ar fi, pentru faptul că toţi fondatorii au fost incapabili, la data constituirii societăţii - art. 56 lit. b) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale] şi dacă, după data constituirii sale, societatea nulă va fi încheiat anumite acte juridice valabile cu terţe persoane, cum ar fi, spre exemplu, acte cu privire la bunurile intrate în proprietatea societăţii după

Citește mai mult

data constituirii acesteia (constituiri de ipoteci, de garanţii reale mobiliare, alte acte de dispoziţie juridică etc), iar acei terţi nu au cunoscut şi nici nu au putut cunoaşte cauzele de nulitate a actului constitutiv, acele acte vor fi păstrate, producându-şi efectele urmărite de părţile contractante, în condiţiile art. 59 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Această notabilă excepţie va funcţiona însă doar în ceea ce priveşte efectele actelor juridice încheiate de societate în nume şi pe socoteala proprie, nu şi în ceea ce priveşte actele juridice încheiate de asociaţi în nume propriu, cum ar fi, spre exemplu, actul constitutiv (contract de societate şi/sau statut, ori numai statut, după caz) şi eventualele acte adiţionale la acestea.

Legiuitorul priveşte societatea comercială atât ca un contract cât şi ca o fiinţă juridică. Pactul societar - actul constitutiv - expresie a naturii convenţionale a societăţii, este supus regimului oricărei convenţii, atât sub aspectul condiţiilor de validitate cât şi în ceea ce priveşte sancţiunile ce pot duce la desfiinţarea sa.

în considerarea importanţei deosebite a actului juridic constitutiv al societăţii comerciale, care dă naştere unei persoane juridice, legiuitorul a înţeles să dea o reglementare specială condiţiilor în care se poate produce nulitatea societăţii.

2. Unul din efectele caracteristice ale declarării nulităţii societăţii este cel potrivit căruia, „declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele sau.

Aşadar, în ipoteza unei societăţi nule, legiuitorul menţine actele juridice încheiate de societate prin organele ei, sustrăgându-le efectelor clasice ale nulităţilor, din considerente de protecţie a intereselor terţilor47* de bună-credinţă, cărora nici societatea ca persoană juridică în curs de lichidare şi nici asociaţii nu le pot opune nulitatea acesteia pentru a se deroba de obligaţiile sociale valabil născute în perioada existenţei precare.

O problemă care se poate ridica în practica juridică în legătură cu buna sau reaua-credinţă a terţilor care pot reclama drepturi asupra unei societăţi comerciale declarate nule, este acea de a şti cum trebuie calificaţi aceştia, în condiţiile în care societatea nulă a fost înmatriculată în registrul comerţului, potrivit Legii nr. 26/1990 şi Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, iar hotărârea judecătorească irevocabilă de declarare a nulităţii şi de dizolvare a fost menţionată în respectivul registru şi apoi publicată în Monitorul Oficial, împrejurare în care terţii puteau şi trebuiau să cunoască conţinutul actelor constitutive şi al hotărârii judecătoreşti, inclusiv cauzele de nulitate ale societăţii.

Problema este cu atât mai complicată cu cât, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, „înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV- a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel". Astfel de prevederi legale ne îndreptăţesc să apreciem că Legea nr. 26/1990, ca lege specială de publicitate aplicabilă anumitor acte ale comercianţilor, a consacrat şi instituit, în principiu, o concepţie obiectivă cu privire la efectele publicităţii legale.

în atare condiţii, se mai poate vorbi de terţi de bună-credinţă care au dobândit drepturi reale sau de creanţă de la o societate declarată nulă, mai ales în situaţia terţilor comercianţi, subiecte de drept care trebuie să manifeste diligenţa unor profesionişti şi care au obligaţii legale speciale de informare prealabilă şi adecvată, prin intermediul sistemelor de publicitate legală, înainte de a încheia anumite acte juridice? Este necesară o cunoaştere efectivă de către terţi a cauzelor de nulitate a societăţii declarate ca atare pentru a putea fi calificaţi ca fiind de rea-credinţă sau este suficientă asigurarea, în fapt, doar a posibilităţii de a le cunoaşte prin măsuri de publicitate legală?

Răspunzând la prima întrebare, dacă admitem că, în toate situaţiile, înregistrările în registrul comerţului şi publicaţiile în Monitorul Oficial fac opozabile, fără excepţie, orice cauze de nulitate de la data la care a fost înmatriculată societatea declarată ulterior nulă, ar însemna că toţi terţii care au contractat cu aceasta ori care au dobândit drepturi extracontractuale, după data înmatriculării, vor fi prezumaţi, iuris et de iure, ca fiind de rea-credinţă, nefiind admisă nicio excepţie; dar astfel de concluzie nu este conformă cu scopul legii şi nu poate fi reţinută.

Dacă admitem însă concepţia subiectivă cu privire la efectele publicităţii legale, ar trebui ca asociaţii ori societatea declarată nulă să facă dovada relei-credinţe a terţilor, adică a împrejurării că ei au cunoscut pe alte căi decât înregistrările şi publicaţiile în Monitorul Oficial şi înainte de efectuarea lor cauzele de nulitate ale societăţii.

Pentru o definiţie simplă şi concisă, dar foarte exactă, se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 14. Potrivit acestui autor, „terţul este o persoană asupra căreia nu se răsfrâng efectele actului juridic dar, uneori, acestea îi sunt opozabile ori îi profită".

Or, la o primă vedere, o astfel de concepţie ar fi contrară atât prevederilor art. 5, alin. (1) cât şi celor ale alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea nr. 26/1990, alineat potrivit căruia, „persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia".

Unei astfel de opinii i s-ar putea opune însă ideea că declararea nulităţii este atributul exclusiv al instanţei de judecată şi că, până la data devenirii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, societatea nu-şi va înceta efectele (şi numai pentru viitor) iar opozabilitatea faţă de terţi a hotărârii de declarare a nulităţii se va produce doar de la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, a acelei hotărâri, aşa cum dispune art. 58 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

încercând să formulăm o propunere de răspuns ambelor întrebări anterior formulate, noi credem că, în deplină concordanţă cu principiul enunţat de prevederile art. 5 din Legea nr. 26/1990, cauzele de nulitate şi nulitatea însăşi a unei societăţi comerciale înmatriculate în registrul comerţului vor deveni opozabile terţilor doar de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii judecătoreşti irevocabile de declarare a nulităţii. Doar de la o astfel de dată, pentru terţii interesaţi, cauzele de nulitate şi efectele acestora cu privire la entitatea juridică vor deveni o certitudine.

Desigur, atât societatea nulă, prin lichidator, cât şi oricare dintre asociaţii fondatori care nu poate fi făcut răspunzător pentru producerea cauzelor respective de nulitate poate face dovada, prin răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă, că un anumit terţ nu a fost de bună-credinţă, întrucât cunoştea cauzele de nulitate înainte de declararea judecătorească a nulităţii societăţii şi, cu toate acestea, a încheiat acte juridice cu acea societate.