Art. 57 Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii

1. Nulitatea unei anumite societăţi comerciale înmatriculate în registrul comerţului, în concepţia legiuitorului român, este o sancţiune civil - comercială cu caracter excepţional şi chiar subsidiar, ideea principală şi prioritară, care domină această reglementare a Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fiind aceea de asanare a nulităţii, de înlăturare a cauzelor acesteia, de salvare a fiinţei juridice a acestui tip de persoane morale.

De aceea, nulitatea va fi declarată numai dacă asociaţii societăţii comerciale nu vor fi în măsură să înlăture motivele de nulitate, înainte de a se

Citește mai mult

pune concluzii în fond în faţa tribunalului competent să o declare.

2. Aşa după cum rezultă din prevederile art. 57 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, declararea nulităţii societăţii comerciale poate fi cerută, în mod direct, pe calea unei cereri de anulare, instrument juridic prin care, în mod tradiţional, se urmăreşte sancţionarea nulităţii relative; de altfel, în drept, în raport de calificarea nulităţii societăţii comerciale ca fiind o nulitate absolută sau relativă, acţiunile care stau la îndemâna celor îndreptăţiţi cu scopul desfiinţării actului juridic sunt (a) acţiunea în constatarea nulităţii (deşi intervenţia instanţei este necesară doar pentru a constata nulitatea absolută, această acţiune a fost calificată ca fiind o acţiune în realizare, diferită de acţiunea în constatare reglementată de art. 111 C. proc. civ.) şi, respectiv, acţiunea în declararea nulităţii (acţiunea în anulare), aceasta din urmă specifică nulităţii relative.

(1) Nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terţilor. în sistemul nostru de drept, nulităţile absolute nu operează fără intervenţia justiţiei, astfel că trebuie constatate de instanţă, dar acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic nu poate fi privită ca o acţiune în constatare în înţelesul art. 111 C. proc. civ.; ea este o acţiune în realizare, efectul ei fiind desfiinţarea actului juridic, deci schimbarea unei situaţii juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 414/2000); (2) Faţă de obiectul raportului juridic litigios, în mod corect tribunalul a apreciat că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui contract este, din punct de vedere procedural, o acţiune în realizarea dreptului, potrivit art. 109

Nu putem, deci, să nu observăm că, deşi ne aflăm în prezenţa unei nulităţi calificate ca fiind absolute, legiuitorul utilizează o terminologie juridică specifică sancţionării sau asanării nulităţii relative (cerere în anulare - art. 57 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, declararea nulităţii -art. 56, art. 57, art. 58 şi art. 59 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale), ca şi cum ar fi în prezenţa unei nulităţi relative speciale. Deşi inspirat de reglementarea corespunzătoare din Prima Directivă (care, utilizând o formulă „neutră", face referire doar la „pronunţarea nulităţii"), legiuitorul român pare a se fi rătăcit printre meandrele terminologice care separă, şi ele, cele două categorii de nulităţi.

Fiind incidente cauze de nulitate absolută, cererea de anulare4® va putea fi introdusă de către orice persoană interesată, dreptul la acţiune nefiind prescriptibil. Desigur, în condiţiile prevederilor Codului de procedură civilă, nulitatea unei societăţi comerciale, poate fi invocată şi pe calea unei excepţii de fond şi de ordine publică, în orice fază a unei judecăţi (fond, apel, recurs); excepţia nulităţii societăţii poate fi ridicată chiar şi într-un litigiu având un alt obiect decât anularea societăţii.

Admiţând excepţia, instanţa în faţa căreia aceasta s-a ridicat nu va fi în drept însă să pronunţe şi dizolvarea respectivei societăţi şi să dispună lichidarea patrimoniului, nefiind sesizată cu o cerere în acest sens, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-ar putea ca acea instanţă să nu fie nici măcar competentă să pronunţe pe cale directă nulitatea, prin raportare la prevederile art. 56 (care atribuie această competenţă exclusiv tribunalului de la sediul societăţii), coroborat cu prevederile art. 63, ambele Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

II. Acţiunea în regularizare

3. Cu toate că, şi cea mai mare parte din cauzele de nulitate a societăţii reglementate de art. 56 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale sunt instituite pentru ocrotirea şi promovarea unor interese publice, fiind cauze de nulitate absolută42), textul art. 57, îngăduie, în mod expres, remedierea (asanarea) cauzelor de nulitate, dacă acest lucru se va realiza de către cei în drept, înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.

în legătură cu această posibilitate, derogatorie de la regimul de drept comun al nulităţilor absolute, de asanare a cauzelor de nulitate, cel puţin în plan teoretic, se poate naşte următoarea întrebare: există un termen în cadrul căruia asociaţii societăţii afectată de nulitate vor avea dreptul să acţioneze în sensul înlăturării cauzelor acesteia, aşa cum îngăduie art. 57 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale?

Această întrebare nu este una pur retorică, având în vedere împrejurarea că, art. 48 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, reglementând chestiunea neregularităţilor constatate după înmatriculare, statuează, prin textul alin. (3) că „dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societăţii." Pe de altă parte, literatura de specialitate s-a exprimat în sensul că „în caz de concurs între acţiunea în regularizare şi cea de nulitate, are prioritate acţiunea în regularizare. Posibilitatea de înlăturare a cauzei nulităţii reprezintă un caz de regularizare in extremis a societăţii"

în economia art. 48 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, acţiunea în regularizare este concepută ca un instrument procedural - pus la îndemâna oricărei persoane interesate, inclusiv a oricăruia dintre asociaţi - prin care societatea neregulat constituită poate fi obligată, printr-o hotărâre judecătorească, să ia măsurile legale de înlăturare a neregularităţilor constatate, în scopul ocrotirii/valorificării propriului interes al celui ce utilizează acest tip de acţiune. Aşa fiind, ni se pare firesc ca un astfel de drept, vizând un interes privat, să fie prescriptibil într-un termen de doar un an, astfel cum prevede alin. (3) al art. 48 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

4. De această sancţiune nu vor fi afectaţi însă asociaţii care, confruntaţi cu o cerere de anulare a societăţii neregulat constituită de ei, vor putea să ia măsurile care le sunt îngăduite de lege, pentru înlăturarea cauzelor de nulitate, chiar dacă respectiva cerere de anulare se va fi introdus după expirarea termenului de un an de la înmatricularea societăţii a cărei nulitate se cere.

O asemenea soluţie şi interpretare se justifică prin prisma interesului public pentru salvarea acelei societăţi, ca persoană morală intrată în circuitul juridic cu concursul autorităţilor însărcinate de lege cu verificarea cerinţelor de legalitate, precum şi faţă de interesul de salvgardare a drepturilor terţilor dobândite în raport cu societatea. Numai într-o astfel de interpretare este de luat în seamă, credem noi, opinia prevalenţei acţiunii în regularizare fată de o cerere de anulare, sub rezerva însă ca acţiunea în regularizare să fi fost introdusă înăuntrul termenului special de prescripţie şi ca ambele acţiuni să se afle pe rolul aceluiaşi tribunal.