Art. 21 Codul muncii Încheierea contractului individual de muncă
| Comentarii |
|
Încheierea contractului individual de muncă
Art. 21
(1) La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.
(2) Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
(3) Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
(4) Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii.
| ← Art. 20 Codul muncii Încheierea contractului individual de muncă | Art. 22 Codul muncii Încheierea contractului individual de muncă → |
|---|
Se consideră că obligaţia de neconcurenţă face parte din conţinutul obligaţiei generale de fidelitate a salariatului faţă de angajatorul său, prevăzută de art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, obligaţie „care poate fi privită ca fiind îndatorirea salariatului de a urmări, în executarea muncii sale, interesele legitime ale patronului şi de a se abţine de Ia orice acţiune având ca
Citește mai mult
scop sau ca efect afectarea acestor interese". Chiar şi salariatul „care nu este legat printr-o clauză de necon-curenţă are obligaţia generală de a nu afecta, prin actele sale, interesele legitime ale angajatorului".De aceea, modificarea Codului muncii în ceea ce priveşte această clauză prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 a fost radicală1. Ea nu mai vizează şi perioada în care contractul individual de muncă este în fiinţă, ci exclusiv perioada de după încetarea acestuia, adică etapa postcontractuală2.
Esenţial este ca această clauză să fie prevăzută expres în contract, înscrisă fie iniţial cu ocazia încheierii lui, fie ulterior pe parcursul executării sale; în niciun caz ea nu poate fi subînţeleasă sau dedusă3.
în cuprinsul contractului trebuie prevăzute:
- în mod concret, activităţile ce sunt interzise salariatului (mai precis fostului salariat), la data încetării contractului;
- cuantumul indemnizaţiei lunare plătite de către angajator celui în cauză, ce se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului;
- perioada pentru care clauza de neconcurenţă îşi produce efectele;
- terţii, fireşte în special comercianţii, în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii;
- aria geografică (localitatea, judeţul etc.) unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
De precizat este că indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, deductibilă la calculul profitului impozabil, şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, adică la fostul salariat.
Având în vedere că această indemnizaţie nu are caracterul unui venit salarial4, beneficiarul ei nu datorează pentru sumele încasate astfel contribuţiile de asigurări sociale (prevăzute de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Legea nr. 95/2006 a reformei în domeniul sănătăţii).
Este o soluţie pe deplin logică şi normală de vreme ce salariatul nu are nicio culpă în încetarea raportului de muncă.
Sigur că în oricare din ipotezele menţionate nici angajatorul nu datorează indemnizaţia prevăzută în contract.