Art. 11 Termenul de introducere a acţiunii Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ
Art. 11
Termenul de introducere a acţiunii
(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
(21) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2).
(3) În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).
(4) Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.
Legea 554/2004 a contenciosului administrativ actualizată prin:
Legea 262/2007 - pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 din 19 iulie 2007, Monitorul Oficial 510/2007;
| ← Art. 10 Instanţa competentă Procedura de soluţionare a... | Art. 12 Documentele necesare Procedura de soluţionare a... → |
|---|
1. Termen de decădere. Excepţie de la termenul de prescripţie. Termenul de decădere pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, prevăzut de art. 11 alin. (2) LCA, reprezintă excepţia de la regula instituită prin alin. (1) al aceluiaşi articol, potrivit căreia acţiunea se introduce în termenul de 6 luni (termen de prescripţie), calculat conform ipotezelor prevăzute la lit. a)-e). în raport cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă ", curgerea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) LCA nu se
Citește mai mult
întrerupe în situaţia în care reclamantul a introdus acţiunea la instanţa competentă şi ulterior a renunţat la judecata cererii (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3045 din 13 iunie 2007, în Jurisprudenţă 20071, p. 74).2. Acţiune introdusă cu nerespec-tarea termenului de decădere
► a) Este tardivă acţiunea introdusă la data de 26 mai 2005, prin care se contestă o hotărâre a Guvernului -act administrativ unilateral cu caracter individual - emisă în 1990 şi publicată la data de 18 iunie 1992, întrucât a fost formulată cu nerespectarea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) şi (5) teza a Il-a LCA. în ipoteza extremă în care s-ar admite că persoana care se consideră vătămată nu a manifestat pasivitate, ci s-a adresat pe diverse căi unor instanţe şi autorităţi publice şi că aceste demersuri ar complini obligaţia de a parcurge procedura prealabilă, excepţia tardivităţii formulării acţiunii trebuia admisă faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1), (2) şi (5) LCA în raport cu data emiterii actului atacat şi data sesizării instanţei (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4443 din 8 decembrie 2006, nepublicată).
► b) Argumentele invocate de persoana vătămată referitoare la încrederea în autorităţile statului şi la demersurile pe care le-a efectuat pe lângă acestea în vederea soluţionării cererii sale nu pot constitui temei legal pentru repunerea în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) LCA pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât termenul prevăzut de acest text de lege este un termen de decădere, iar nu un termen de prescripţie (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 913 din 13 februarie 2007, în Jurisprudenţă 20071, p. 292-294).
3. Acţiune în anularea actelor administrative cu caracter normativ. Imprescriptibilitate. în raport cu prevederile art. 11 alin. (4) LCA, este imprescriptibil dreptul de a introduce acţiune în contencios administrativ prin care se solicită anularea actelor administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale, întrucât acestea pot fi contestate oricând, independent de termenele prevăzute de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4453 din 8 decembrie 2006, nepublicată).
4. Acţiune formulată în temeiul art. 1 alin. (6) Legea Contenciosului Administrativ. Termen de introducere. Practica unitară a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că termenele prevăzute de art. 11 este necesar a fi respectate inclusiv în privinţa acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. I alin. (6) Legea Contenciosului Administrativ, prin care o autoritate publică poate solicita instanţei constatarea nulităţii unui act administrativ
nelegal pe care l-a emis, în situaţia în care acest act nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. în dreptul administrativ nu se face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actului, iar acceptarea tezei imprescriptibilităţii dreptului la acţiune în temeiul art. 1 alin. (6) Legea Contenciosului Administrativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice, ar fi de natură să creeze o
situaţie de favoare a autorităţii publice şi o situaţie de discriminare faţă de ceilalţi subiecţi de drept şi ar reprezenta o încăLegea Contenciosului Administrativre a principiului încrederii legitime a beneficiarului actului care a crezut în aparenţa de legalitate a acestuia (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3591 din 25 octombrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 28-33; dec. nr. 3064 din 26 septembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 25-28; dec. nr. 3070 din 26 septembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 33-35; dec. nr. 3727 din 1 noiembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 16-20). & Articolul 1 alin. (6) Legea Contenciosului Administrativ a fost modificat prin Legea nr. 272/2007 în sensul practicii judecătoreşti.
5. Termen de decădere. Nerespec-tare. Principiul liberului acces la justiţie. Proces echitabil. Este tardivă acţiunea în anularea unui act administrativ individual introdusă cu nerespectarea prevederilor art. 11 alin. (2) cu referire la alin. (5) Legea Contenciosului Administrativ. Impunerea termenului de decădere nu reprezintă o atingere adusă dreptului privind accesul liber la justiţie, consfinţit de art. 21 din Constituţie, republicată, sau dreptului la un proces
echitabil, consacrat ele art. 6 § 1 clin Convenţia europeană a drepturilor omului. în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea condiţiilor procedurale ale acţiunii în justiţie prin stabilirea unor termene - cum este termenul de decădere pentru introducerea acţiunii în anularea unui act administrativ - nu poate fi considerată o limitare a dreptului la un proces echitabil (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3886 din 9 noiembrie 2006, în jurisprudenţa 2006 II, p. 111-113).
6. Hotărâre a Guvernului. Nepubli-care în Monitorul Oficial. în privinţa anexelor la hotărârile Guvernului de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public, termenul de prescripţie şi termenul de decădere pentru introducerea
acţiunii în contencios administrativ se calculează de la data publicării lor, respectiv de la data la care persoanei vătămate i-au fost comunicate ori aceasta a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul lor, iar nu de la data publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii Guvernului conţinând menţiunea „Anexele se publică ulterior" (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3723 din 4 octombrie 2007, în Jurisprudenţă 2007II, p. 153).
7. Termene pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ. Regulă şi excepţie. Din economia dispoziţiilor art. 11 Legea Contenciosului Administrativ se desprinde concluzia că termenul de 6 luni este stabilit în regulă generală, termen de care beneficiază toate subiectele de drept, fără nicio condiţionare. Termenul mai mare de un an de zile apare ca o excepţie, fiind la latitudinea instanţei, care va aprecia dacă motivele invocate sunt, în mod real, motive temeinice sau nu (C.A. Cluj, s. com., cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1757 din 9 noiembrie 2006, în R.D.C. nr. 7-8/2007, p. 195).
1. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) LCA, în forma modificată prin Legea nr. 262/2007, sunt constituţionale şi nu îngrădesc liberul acces la justiţie. în forma actuală, modificată prin Legea nr. 26272007, textul art. 11 alin. (2) oferă şi terţilor interesaţi posibilitatea de a contesta legalitatea actului, într-un termen care are o
dată de la care începe să curgă ce poate fi stabilită cu certitudine. în prezent, terţii nu mai pot susţine că nu au exercitat în termenul legal acţiunea în anularea actului din cauză că nu au ştiut de existenta
Citește mai mult
actului vătămător, întrucât termenul în care poate fi introdusă această acţiune este de cel mult un an şi se calculează nu numai de la data comunicării actului către persoanele interesate, dar şi de la data de la care terţii au luat la cunoştinţă, prin orice mijloace, de emiterea actului administrativ individual pe care au interesul să îl conteste (dec. nr. 316 din 13 martie 2008, în M. Of. nr. 303 din 17 aprilie 2008).2. Curtea Constituţională a constatat, ca o consecinţă a aprecierii caracterului constituţional al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) Legea Contenciosului Administrativ, că şi prevederile art. 11 alin. (3) din aceeaşi lege, care conţin dispoziţii de ordin procedural aflate într-o strânsă corelare cu art. 1 alin. (3), sunt constituţionale şi nu încalcă prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie }) (dec. nr. 507 din 17 noiembrie 2004, în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).
La Decizia Curţii Constituţionale nr. 507/2004, a fost exprimată o opinie separată în care s-a argumentat teza neconstituţionali-tăţii prevederilor art. 1 alin. (3), art. 7 alin. (5), art. 11 alin. (3), art. 13 alin. (2) şi art. 28 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din Legea fundamentală.
3. Prevederile art. 11 alin. (2) LCA sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. în considerentele deciziei, Curtea Constituţională a retinut, în esenţă, că instituirea termenului de decădere de cel mult un an în care terţii se pot adresa instanţei pentru anularea actului administrativ nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie şi la un proces echitabil. Totodată, s-a reţinut că „legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale". Sub acest aspect, a fost avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia „instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încăLegea Contenciosului Administrativ art. 6 § 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atâta timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa (Stubbings şi alţii c. Regatului Unit, 1996)". Cu referire la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională a reţinut şi că aspectele reţinute în cauza Airey c. Irlandei, 1979, nu au relevanţă, „întrucât acea cauză se referea la limitarea accesului la un tribunal datorită costurilor mari ale procedurii". Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că „dispoziţiile art. 11 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ nu instituie un termen de natură a afecta însăşi esenţa dreptului de acces liber la justiţie. Legiuitorul, instituind un astfel de termen, a avut în vedere securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice, şi nicidecum îngrădirea accesului liber la justiţie" (dec. nr. 123 din 16 februarie 2006, în M. Of. nr. 257 din 22 martie 2006). în acelaşi sens, dec. nr. 534 din 27 iunie 2006, în M. Of. nr. 666 din 2 august 2006, dec. nr. 382 din 17 aprilie 2007, în M. Of. nr. 340 din 18 mai 2007, dec. nr. 531 din 31 mai 2007, în M. Of. nr. 409 din 19 iunie 2007, dec. nr. 10 din 15 ianuarie 2008, în M. Of. nr. 92 din 6 februarie 2008, dec. nr. 229 din 4 martie 2008, în M. Of. nr. 298 din 16 aprilie 2008.
4. Dispoziţiile art. 11 alin. (4) teza a Il-a Legea Contenciosului Administrativ, care instituie regula generală a imprescriptibilităţii acţiunii în contencios administrativ care vizează anularea actelor administrative cu caracter normativ, sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât textul de lege permite tuturor persoanelor să se prevaleze de posibilitatea de a contesta, pe calea contenciosului administrativ, legalitatea actelor administrative cu caracter normativ, fără să impună restricţii sau să condiţioneze în vreun fel exerciţiul acestui drept şi fără să instituie un tratament juridic diferit în ceea ce priveşte situaţia părţilor din proces. Prin dispoziţiile respective este respectat şi dreptul la un proces echitabil, statuat atât de art. 21 din Constituţie, cât şi de art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât părţile pot beneficia de toate drepturile şi garanţiile procesuale care caracterizează procesul echitabil într-o societate democratică. în ceea ce priveşte problema imprescrip-tibilităţii reglementată de art. 11 alin. (4) teza a 11-a LCA, este atributul suveran al legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a institui regulile speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, câtă vreme respectă exigenţele constituţionale. De altfel, este firesc ca legalitatea actelor la care se referă art. 11 alin. (4) teza a Il-a LCA să poată fi contestată nelimitat în timp, întrucât, fiind acte normative, verificarea legalităţii acestora slujeşte unui interes public, acela de asanare a sistemului normativ şi de asigurare a funcţionării eficiente a acestuia (dec. nr. 947din 30 octombrie 2007, în M. Of. nr. 782 din 7 9 noiembrie 2007).
Citește mai mult
fapt pe care l-am recunoscut în scrisoarea de răspuns către Preşedintele Curţii, D-na judecător Cornelia Gheorghe Sorescu.Astfel, s-a revenit la concepţia „tradiţională a unui termen unic şi a unui termen mare, cu precizarea că termenul mic a fost prelungit la 6 luni.
Pentru a elimina posibilitatea unor interpretări contradictorii asupra naturii juridice a celor două termene în alin. 5, s-au făcut precizările de rigoare, termenul mic de 6 luni este termen de prescripţie cu toate consecinţele care decurg dintr-o atare calificare, iar termenul mare de un an este termen de decădere.
Actuala lege a contenciosului administrativ tranşează şi o altă problemă, cea a termenelor în cazul actelor normative, arătându-se în alin. 4 că acţiunile de acest gen sunt imprescriptibile. Este pentru prima dată în legislaţia română când se consacră o asemenea soluţie, este, suntem siguri, o depăşire a paradigmei clasice, şi discuţiile nu vor înceta să apară. Soluţia însă este, înainte de toate, determinată de filozofia Constituţiei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, care este imprescriptibilă.
Excepţia de neconstituţionalitate priveşte, cum se menţionează în art. 146 lit. d) din Constituţie, şi ordonanţele, iar art. 126 alin. 6, teza II, cum s-a arătat, a fundamentat acţiunile de contencios administrativ şi împotriva ordonanţelor declarate neconstituţionale. De vreme ce neconstituţionalitatea ordonanţei poate fi constatată oricând, este de la sine înţeles că şi acţiunile în contenciosul administrativ, la care se referă art. 126 alin. 6, teza II, pot fi introduse oricând. Această concluzie se impune cu atât mai mult dacă avem în vedere şi faptul că în textul constituţional la care ne referim nu se face trimitere „la limite şi condiţii prevăzute de lege.
Ordonanţele sunt şi rămân acte normative de sorginte guvernamentală, fiind acte administrative, care, prin voinţa legiuitorului constituant, produc efecte juridice la fel ca legile (delegarea legislativă). Efecte juridice similare, adică faţă de toţi (erga omnes), adevărat cu o forţă juridică inferioară, produc şi hotărârile de Guvern, care, potrivit art. 108 alin. 2 din Constituţie, se emit pentru organizarea executării Legii. Practic, suntem în prezenţa aceluiaşi gen de acte juridice cu caracter normativ, cele de sorginte guvernamentală, ceea ce impune, logic, acelaşi tratament juridic. Nu s-ar putea concepe ca acţiunile în contenciosul administrativ împotriva ordonanţelor declarate neconstituţionale, din coroborarea art. 126 alin. 6 teza II cu art. 146 lit. d) din Constituţie, să fie introduse oricând, iar acţiunile împotriva hotărârilor de Guvern, cu caracter normativ, numai în anumite termene.
Apoi, de vreme ce Guvernul, potrivit art. 102 alin.l din Constituţie, realizează conducerea generală a administraţiei publice, tragem concluzia că ceea ce se impune pentru hotărârea de Guvern trebuie să se impună şi pentru actele administrative cu caracter normativ ale celorlalte organe ale administraţiei publice.
De altfel, la această soluţie ne obligă şi exigenţele principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. 5 coroborat cu art. 16 alin. 2 din Constituţie.
Se deduce din cele de mai sus că nu împărtăşim teza mai veche a Prof. Tudor Drăganu, reluată în studiul introductiv, la această lucrare, în sensul că acţiunile împotriva actelor administrative normative sunt inadmisibile.
înainte de toate, legiuitorul constituant, în art. 48 devenit art. 52, nu face nuanţări, se vorbeşte generic despre actele administrative, ceea ce înseamnă că în cazul actelor administrative unilaterale intră în discuţie atât actele individuale, cât şi cele normative. Apoi, teza Prof. Tudor Drăganu apare cu atât mai greu de susţinut faţă de art. 126 alin. 6 teza I, din Constituţie, introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei, unde sunt exceptate expres numai două categorii de acte, nefiind vorba de actele administrative normative, cum s-a arătat.
Rămâne, în altă ordine de idei, de discutat dacă actele administrative nu afectează direct drepturi subiective, este o discuţie pe un plan mai larg, cel al izvorului raporturilor juridice, fiind cunoscută teza raporturilor juridice de conformare, care rezultă direct din norma juridică, dar nu se poate contesta că
un act administrativ normativ poate afecta un interes legitim, mai ales un interes legitim public.
2. Regimul termenelor. Termenul de 6 luni este regula, de acest termen beneficiază toate subiectele de drept, fără nici o condiţionare. în timp ce termenul mai mare, de un an de zile, ne apare ca o excepţie, el rămâne la latitudinea instanţei, care va aprecia dacă motivele invocate sunt, în mod real, motive temeinice sau nu. Am înţeles să dăm curs sugestiei Curţii de Apel Piteşti, dar nu ne-am putut îndepărta definitiv de concepţia iniţială. Termenul de un an de zile apare ca o excepţie de la regulă şi, ca orice excepţie, trebuie justificată în fiecare caz în parte.
Se înţelege că în ipoteza în care instanţa de fond apreciază că motivele invocate nu sunt temeinice va respinge acţiunea pentru tardivitate, urmând ca asupra acestor aspecte să se pronunţe şi instanţa de recurs. Dacă instanţa de recurs va aprecia, dimpotrivă, motivele invocate ca fiind temeinice, soluţia va fi casarea cu trimitere pentru judecarea pe fond a litigiului.
Se impune a observa că necesitatea motivării depăşirii termenului de 6 luni este reţinută şi pentru acţiunile care vor fi introduse de Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de către prefect, cum rezultă din coroborarea alin. 2 cu alin. 3 ale articolului la care ne referim.
Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni, alin.l are în vedere ipotezele reglementate de art. 8, adică acţiunile care vizează actul administrativ tipic, actul administrativ atipic şi, respectiv, actul administrativ asimilat.
Mai exact, legea marchează momentul la care începe să curgă termenul de 6 luni de sesizare a instanţei, după cum s-a primit sau nu răspuns, respectiv după cum a expirat sau nu termenul legal de soluţionare a cererii, în cazul actelor administrative unilaterale.
Aşa după cum s-a arătat la un comentariu anterior soluţia de la alin. 1 lit. a) vizează două situaţii: pe de o parte situaţia răspunsului la plângerea prealabilă, ceea ce înseamnă că există un act administrativ împotriva căruia reclamantul doreşte să facă o acţiune în justiţie, iar pe de altă parte situaţia refuzului considerat nejustificat de soluţionare a cererii, ceea ce înseamnă că nu există un act administrativ, acest refuz este înţeles în sensul prezentei legi ca fiind actul administrativ ce constituie temeiul acţiunii injustiţie.
Se subînţelege că în prima situaţie răspunsul este considerat nesatisfăcător de către petiţionar, pentru că numai într-o asemenea ipoteză există interesul acestuia de a promova acţiunea în contenciosul administrativ.
Data primirii acestui răspuns la plângerea prealabilă, fiind vorba de data poştei, evident, marchează momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni de sesizare a instanţei.
Pentru cea de a doua situaţie, cea a refuzului nejustificat, fiind vorba de momentul când începe să curgă termenul acesta, îl reprezintă data comunicării refuzului autorităţii publice sesizate de a soluţiona respectiva cerere. Spre pildă, refuzul de a soluţiona o cerere privind eliberarea unei autorizaţii de port-armă.
Şi în această situaţie este vorba de estimarea petentului asupra caracterului nejustificat al refuzului, pentru că numai instanţa va decide dacă acest refuz a fost sau nu justificat, dar acest aspect ţine de soluţionarea litigiului pe fond.
Pentru a fi îndeplinită condiţia procedurală, reclamantul este suficient să facă dovada introducerii cererii la autoritatea pârâtă şi, respectiv, dovada refuzului acesteia de a o soluţiona.
In mod similar ca mai sus se raţionează şi pentru ipoteza prevăzută de lit.b) când reclamantul este ţinut să facă dovada introducerii cererii la organul administrativ, precizând că termenul de 30 de zile, sau termenul prevăzut în legea specială de soluţionare a petiţiei, a expirat.
Litera b) trebuie înţeleasă însă ca fiind operabilă şi pentru situaţia în care autoritatea publică tace în ceea ce priveşte plângerea prealabilă, sintagma „soluţionare a cererii“ evocând atât cererea propriu-zisă, cât şi plângerea prealabilă.
Este de observat că legiuitorul a înţeles să vină cu un criteriu de natură a obliga subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în instanţa de contencios administrativ pe ideea că s-a primit un răspuns scris de la autoritatea publică sesizată şi s-a aşteptat primirea acestuia.
Legiuitorul arată, astfel, că perioada de aşteptare a răspunsului la cereri sau, după caz, la plângeri prealabile, nu poate depăşi termenul de un an de zile de la data emiterii actului, când există, respectiv de la data introducerii cererii, când nu există act administrativ. Se deduce că în cazul actului normativ, „data emiterii" are semnificaţia „datei publicării", iar în cazul actului individual, „data comunicării"
Litera c) a alin. 1 al art. 1 la care ne referim precizează că data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii în cazul contractelor administrative reprezintă data de la care începe să curgă termenul de 6 luni de sesizare a instanţei.
Aşa după cum s-a arătat la un comentariu anterior, Legea contenciosului administrativ trimite la regulile concilierii în materie comercială, iar art. 720' din Cod de procedură civilă în alin.4 dispune: „Rezultatul concilierii se va
consemna într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei părţi".
Acest înscris, generic definit în Codul de procedură civilă, în Legea contenciosului administrativ a fost definit proces-verbal, fiind vorba de o noţiune des întâlnită în procedurile contencioase în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice.
Se subînţelege că este vorba de un document care face dovada de finalizare a procedurii, cum se şi menţionează în mod expres, ceea ce nu înseamnă că trebuie să facă şi dovada rezolvării litigiului prin conciliere.
Dacă ar fi vorba de conciliere, în sensul de rezolvare a litigiului pe cale amiabilă, nu s-ar mai ajunge în faţa instanţei de judecată. Or, de vreme ce se sesizează instanţa de contencios administrativ, este de presupus că între părţi există elemente neconciliante, care sunt menţionate în cuprinsul procesului-verbal respectiv.
Cât priveşte termenul mare de un an de zile, legea se referă la o situaţie tipică precizând că acesta începe să curgă de la „data emiterii actului.
Prin analogie însă, aşa cum am precizat, sintagma „data emiterii actului evocă şi ipoteza datei introducerii cererii, fiind concluzia care rezultă din coroborarea prevederilor alin. 1 lit. b) cu prevederile alin. 2 al articolului la care ne referim.