Art. 5 Actele nesupuse controlului şi limitele controlului Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 5
Actele nesupuse controlului şi limitele controlului
(1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:
a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar.
(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
(3) Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.
(4) În litigiile prevăzute la alin. (3) nu sunt aplicabile prevederile art. 14 şi 21.
Legea 554/2004 a contenciosului administrativ actualizată prin:
Decizie Curtea Constituţională - referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 din 9 mai 2011, Monitorul Oficial 316/2011;
| ← Art. 4 Excepţia de nelegalitate Dispoziţii generale | Art. 6 Actele administrativ-jurisdicţionale Dispoziţii generale → |
|---|
1. Acte administrative supuse unei proceduri judiciare speciale. în cazul litigiilor având ca obiect acte administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ, instanţa de contencios administrativ este obligată, conform art. 158 alin. (3) C. proc. civ., să decline cauza, spre soluţionare, instanţei competente ori, dacă este cazul, unui alt organ cu activitate jurisdicţională competent (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 223 din 17
Citește mai mult
ianuarie 2007, în Jurisprudenţă 20071, p. 152-154)2. Expropriere pentru cauză de utilitate publică. Instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul art. 20din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică n, împotriva hotărârii Comisiei de soluţionare a întâmpinărilor, este competentă să se pronunţe numai asupra legalităţii şi temeiniciei propunerii de expropriere, iar nu şi asupra cuantumului despăgubirilor. Competenţa de a se pronunţa cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate revine tribunalului în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor Capitolului III-„Măsuri premergătoare exproprierii", Capitolului IV - „Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor" şi Capitolului V -„Plata despăgubirilor şi punerea în posesie a expropriatorului" din Legea nr. 33/1994 (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3314 din 28 iunie 2007, în Jurisprudenţă 2007II, p. 353).
3. Funcţionar public. Act administrativ prin care se modifică raportul de serviciu. Inaplicabilitatea art. 5 Legea Contenciosului Administrativ. Articolul 5 Legea Contenciosului Administrativ nu exceptează de la controlul instanţei de contencios administrativ actul administrativ prin care se modifică raportul de serviciu al funcţionarului public cu statut special (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 2913 din 15 septembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 246-250).
4. Act jurisdicţional emis de o autoritate a unui cult religios. Exceptare de la controlul instanţei de contencios administrativ. Actele jurisdictionale emise de autorităţile cultelor religioase nu sunt supuse controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice, în condiţiile în care cultele religioase au dreptul de a se organiza potrivit statutelor proprii şi de a fi autonome
fată de stat. întrucât dobândirea calităţii de membru al clerului presupune implicit acceptarea jurisdicţiei autorităţii religioase, exceptarea acestei categorii de acte de la controlul instanţelor judecătoreşti nu constituie o încăLegea Contenciosului Administrativre a principiului accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, republicată, şi nici a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 11 (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3229 din 4 octombrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 ll,p. 310-315).
5. Decizie emisă de comisia judeţeană pentru aplicarea Legii fondului funciar. Procedură judiciară.
în raport cu prevederile art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ, nu poate fi atacată în contencios administrativ decizia emisă de comisia judeţeană pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în condiţiile în care art. 53 şi art. 54 din Legea fondului funciar, republicată * 2), stabileşte competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află terenul (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 3756 din 1 noiembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 351-353).
6. Acte emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001. Competenţa de soluţionare a litigiilor. Competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect deciziile sau dispoziţiile emise în baza art. 20 din Legea nr. 10/2001 3) revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare a imobilului revendicat, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 24 şi art. 31 din legea respectivă, normă derogatorie de la reglementarea cadru în materia contenciosului administrativ - Legea nr. 554/2004 (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 5926 din 13 decembrie 2005, în Jurisprudenţă 2005, p. 332-334).
7. Deţinut. Drept de corespondenţă. Drept de petiţionare. Litigiu. Instanţa competentă. Procedură judiciară. Soluţia instanţei de contencios administrativ. Litigiile având ca obiect încăLegea Contenciosului Administrativrea dreptului de corespondenţă şi a dreptului de petiţionare ale persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate sunt de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, potrivit art. 3 din
O.U.G. nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate n, şi se judecă potrivit art. 460alin. (1) şi (3)-(6) C. proc. pen.
Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unui astfel de litigiu, constatând ivită ipoteza reglementată de art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ, este obligată să aplice dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. şi să decline cauza, spre soluţionare, instanţei competente ori, dacă este cazul, unui alt organ cu activitate jurisdicţională competent (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 223 din 17 ianuarie 2007, nepublicată).
8. Constatarea calităţii de persecutat politic. Decretul-lege nr. 118/1990. Acţiune de drept comun. Instanţa competentă. In privinţa competentei de soluţionare a acţiunii formulate în temeiul art. 111 C. proc. civ. şi art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat 2), cu modificările ulterioare, prin care reclamantul solicită constatarea calităţii de persecutat politic, sunt incidente normele generale de competenţă cuprinse în art. 1 pct. 1 C. proc. civ., prin prisma cărora revine judecătoriei plenitudinea de jurisdicţie, întrucât hotărârea judecătorească nu poate fi obţinută decât în condiţiile dreptului comun (l.C.C.j., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1115 din 4 aprilie 2006, nepublicată).
9. Proces-verbal de punere în posesie a unui imobil restituit prin decizie în temeiul Legii nr. 10/2001. Procedură judiciară. Procesul-verbal de punere în posesie a unui imobil, ca efect juridic al deciziei de restituire emise în temeiul unei legi speciale-Legea nr. 10/2001 ]) -, nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) Legea Contenciosului Administrativ. Procesul-verbal poate fi contestat la instanţa civilă potrivit dispoziţiilor legii speciale, astfel că, potrivit art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ, este exclus controlului instanţei de contencios administrativ ('l.C.C.j., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1240 din 27 februarie 2007, nepublicată).
10. Act administrativ. Atribuirea unui teren în condiţiile Legii nr. 18/1991. Procedură judiciară. Actul administrativ emis de un organ administrativ prin care se refuză sau se atribuie un teren în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată 2>, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi atacat cu plângere conform art. 51, art. 53 şi art. 65 din această lege, iar competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul. Fată de procedura judiciară reglementată de Legea nr. 18/1991, conform art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ, un astfel de act nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ (l.C.C.j., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1099 din 21 februarie 2007, în Jurispru-denţă 20071, p. 1 -2).
11. Retragerea exercitării dreptului la liberă circulaţie. Cerere formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte. Instanţa competentă
► a) Cu privire la cererea prin care Direcţia Generală de Paşapoarte solicită instanţei să dispună retragerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a unei persoane nu sunt aplicabile prevederile art. 10 Legea Contenciosului Administrativ, întrucât art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu reglementează o competenţă specială a secţiei de contencios administrativ, ci face trimitere la competenţa tribunalului, care nu poate fi decât o competenţă de drept comun.
Cererea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4046 din 16 noiembrie 2006, în Jurisprudenţă 2006 II, p. 312-315).
► b) Reglementând condiţiile şi procedura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, Legea nr. 248/2005 nu a prevăzut competenţa instanţei de contencios administrativ, făcând trimitere doar la competenţa tribunalului, fără nicio distincţie. De asemenea, a stabilit 3 grade de jurisdicţie, spre deosebire de Legea nr. 554/2004, care a menţinut pentru litigiile de contencios administrativ principiul dublului grad de jurisdicţie, respectiv judecata în fond şi în recurs. Prin urmare, competenţa atribuită într-o atare ipoteză nu poate fi decât o competenţă de drept comun, soluţionarea litigiilor realizându-se de secţia civilă a instanţei competente pentru fiecare grad de jurisdicţie (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 366 din 23 ianuarie 2007, în Jurisprudenţă 2007 l,p. 221-224).
12. Personal vamal. Drepturi sala-riale. Indemnizaţie de conducere. Spor pentru condiţii deosebite. Natura juridică a litigiului. Instanţa competentă. Sunt litigii de muncă de competenţa secţiei pentru litigii de muncă a tribunalului pricinile care au ca obiect acordarea de către Autoritatea Naţională a Vămilor a unor drepturi salariale, respectiv a indemnizaţiilor de conducere funcţionarilor publici numiţi temporar în funcţii publice de conducere vacante şi celor cu atribuţii corespunzătoare funcţiilor de şef de tură, precum şi acordarea sporului de 15% personalului vamal care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebite. Calificarea naturii juridice a acestor litigii şi competenţa secţiei de profil a tribunalului sunt determinate de prevederile art. 284 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii 1 şi de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., a căror incidenţă rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal n cu referire la art. 92 şi 93 din Legea nr. 188/1999, republicată2>, cu modi-ficările şi completările ulterioare (I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 434 din 25 ianuarie 2007, nepublicată).
13. Rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Inadmisibilitatea acţiunii în contencios administrativ. Procedură judiciară. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, întrucât intră sub incidenţa art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nu este un act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ, iar în privinţa procedurii judiciare de contestare sunt incidente dispoziţiile art. 278' C. proc. pen., care reglementează plângerea împotriva „rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror" (I.C.C.)., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1650 din 10 mai 2006, nepublicată).
14. Fond funciar. Certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Acţiunea prin care, în temeiul art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 3), se solicită constatarea nulităţii absolute a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis de un minister se soluţionează, potrivit art. III alin. (2) din aceeaşi lege, de instanţa judecătorească de drept comun. Instanţei de contencios administrativ îi revine competenţa de soluţionare a acţiunii având un astfel de obiect, conform art. 10 alin. (1) teza a Il-a Legea Contenciosului Administrativ, în situaţia în care cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ (I.C.C.)., s. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4119 din 26 octombrie 2007, în Jurisprudenţă 2007II, p. 392).
Prevederile art. 5 alin. (2) Legea Contenciosului Administrativ sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 21, art. 52 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (6) şi art. 140 alin. (1) teza a Il-a din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Actele administrative la care se referă art. 5 alin. (2) din lege sunt supuse unei alte proceduri judiciare, prin care se asigură controlul lor judecătoresc, astfel că nu se poate susţine că aceste acte sunt sustrase
Citește mai mult
controlului instanţelor de judecată. Cu referire la critica vizând existenţa unui „recurs paralel pentru contestarea în justiţie a actelor Curţii de Conturi, procedură prevăzută de Legea nr. 94/1992, cu modificările ulterioare", Curtea Constituţională a reţinut că legislaţia noastră prevede şi alte cazuri de „recurs paralel" împotriva unor acte administrative, un exemplu în acest sens constituindu-l regimul contestării actelor administrative de constatare şi sancţionare a contravenţiilor (dec. nr. 182 din 2 martie 2006, în M. Of. nr. 366 din 26 aprilie 2006; dec. nr. 946 din 30 octombrie 2007, în M. Of. nr. 782 din 19 noiembrie 2007).Citește mai mult
azi, dar se poate spune că s-au conturat anumite note dominante, consacrate legislativ, inclusiv, uneori, de către Constituţii. Astfel, în art. 107 alin. final din Constituţia noastră din 1923 se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar".Legea contenciosului administrativ din 1925, adoptată în baza textului Constituţiei a venit cu o definiţie a actelor de guvernământ, definiţie criticată în literatura vremii de toţi autorii şi în toate lucrările, cum s-a arătat în cele ce preced.
Odată ce rolul constituţionalismului, determinat de cel de-al doilea război mondial, depăşeşte paradigmele clasice ale relaţiei dintre legislativ şi executiv, apărând, într-un fel sau altul, instituţia delegării legislative, noţiunea de acte de guvernământ începe să scadă ca importanţă.
După cum se exprimă un autor francez contemporan, este foarte dificil, la ora actuală, să marcăm, din punct de vedere juridic, limita între „guvernare" şi „administrare".
în general, în doctrina occidentală actuală se consideră că intră în sfera finelor de neprimire actele administrative emise în „circumstanţe excepţionale" sau actele care exprimă „puterile executivului în caz de pericol". De aici, discuţii cu privire la limitele principiului legalităţii în ceea ce priveşte acţiunea executivului, implicit a administraţiei publice.
Legea nr. 1/1967, după cum ne-am exprimat în tratat, a reglementat atâtea excepţii, încât excepţia a devenit regula acelui contencios administrativ, în timp ce Legea nr. 29/1990, cu anumite nuanţări terminologice, reiterează concepţia Legii contenciosului administrativ din 1925. în literatura de specialitate s-a susţinut însă că sfera şi conţinutul acestor excepţii urmează să fie reconsiderate după intrarea în vigoare a Constituţiei, unele diminuându-şi importanţa (ex. actele de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului, actele administrative adoptate în exercitarea controlului ierarhic) iar altele, dimpotrivă, şi-au amplificat sfera (ex. actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern, prevăzute de art. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 29/1990).
Constituţia, în forma iniţială din 1991, conţinea doar art. 48 alin. 2, unde se preciza: „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică", text care a rămas nemodificat, devenind art. 52 alin. 2, în urma revizuirii Constituţiei prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.
Legea de revizuire, cum s-a arătat, introduce în art. 126 alin. 6 teza I, concepţia art. 107 alin. final din Constituţia din 1967 în formularea: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar".
Practic, sintagma „actele de guvernământ" este înlocuită cu expresia „actele care privesc raporturile cu Parlamentul", dar art. 48 alin. 2, devenit art. 52 alin. 2, a rămas în vigoare, de unde problema „concilierii" acestora, mai ales că Prof. Ioan Vida, Preşedintele în funcţiune a Curţii Constituţionale, a lansat
teza „antinomiilor intraconstituţionale“ în doctrina juridică românească actuală.
Logic, sunt posibile două interpretări: a) art. 126 alin. 6 este singurul sediu al materiei cu privire la sfera finelor de neprimire, iar art. 52 alin. 2 vizează alte aspecte şi b) art. 126 alin. 6 reglementează finele de neprimire „de rang“ constituţional, dar art. 52 alin. 2 vizează finele de neprimire „de rang“ legal, în limitele însă acceptate de art. 53 din Constituţie.
Intr-o primă abordare a temei, am înclinat spre a doua interpretare, sens în care ne-am exprimat şi în studiul citat,, iar în colectivul care a finalizat textul propunerii legislative s-a agreat prima interpretare, motiv pentru care „actelor de comandament cu caracter militar" li s-a dat o interpretare extensivă. Criticile, cum s-a arătat în cele ce preced, au fost categorice din partea unor autori care reprezintă repere în evoluţia Dreptului public românesc, între care Prof. Tudor Drăganu ne apare ca o legendă vie a acestei doctrine, nu întâmplător, regretatul Ilie Iovănaş l-a supranumit „Patriarhul Dreptului public românesc". De fapt, aceste critici confirmau teza noastră iniţială, dar trebuie reţinut că textul alin. 2 al art. 52 din Constituţie dobândeşte la ora actuală o semnificaţie restrictivă. Dacă până la revizuirea Constituţiei fostul art. 48 alin. 2, devenit art. 52 alin. 2 reprezenta temeiul constituţional al excepţiilor de la controlul instanţelor de contencios administrativ, adică al finelor de neprimire, în noile condiţii acest text ne apare, aşa cum se spune expres, temeiul constituţional al „limitelor", adică al controlului, limitat pentru anumite categorii de acte. Aşa se explică de ce în Comisia juridică a Senatului am reformulat atât denumirea, cât şi conţinutul art. 5 la care ne referim, pe fondul restrângerii sferei noţiunii de. acte de comandament cu caracter militar.
Rigorile paternităţii şi respectul faţă de adevăr ne obligă să precizăm că în textul alin. 3 precizarea cu privire la actele „pentru restabilirea ordinii publice" a fost inclusă, urmare a propunerii reprezentantului Ministerului Administraţiei şi Internelor la lucrările Comisiei juridice a Senatului, precizare care va ridica, probabil, probleme teoretice şi practice.
Trebuie să privim însă şi această „fază" a contenciosului administrativ ca fiind un moment al evoluţiei legislaţiei în materie şi nu culmea acestei evoluţii.
Nu trebuie să uităm ce va urma, în mod firesc, un proces de armonizare a legislaţiilor ţărilor membre ale Uniunii Europene, apoi va urma procesul de constituţionalizare europeană a legislaţiilor naţionale, iar Constituţia U.E.
cuprinde, între altele, şi dreptul fundamental al cetăţeanului „la o bună administrare.
2. Sfera finelor de neprimire. în sens strict, sfera actelor administrative excepate cuprinde numai cele două categorii de acte administrative prevăzute de art. 126 alin. 6 din Constituţie, reluate, într-o redactare adecvată în alin. 1 lit. a) şi b) al art. 5 la care ne referim, pentru că alin. 2 al art. 5 nu reglementează propriu-zis o excepţie de la controlul instanţelor judecătoreşti, ci doar un fine de neprimire pentru instanţele de contencios administrativ, în sensul art. 2 alin. 1 lit. f din Lege.
Tradiţionalele fine de neprimire au fost grupate în două categorii: a) fine de neprimire deduse din natura actului şi b) fine de neprimire determinate de existenţa unui recurs paralel.
Faţă de noile reglementări constituţionale, va trebui să admitem că este vorba de sensul larg al noţiunii, pentru că, sunt vizate, în sens strict două categorii de situaţii: excepţiile absolute, cele două ipoteze reglementate de alin. 1 lit.a şi b, şi excepţiile relative, ipoteza „recursului paralel", reglementată de alin.2 al art. 5 la care ne referim. Convenim ca pentru situaţiile prevăzute de alin.l să folosim expresia „excepţiile de la contenciosul administrativ", iar pentru recursul paralel expresia „fine de neprimire în instanţele de contencios administrativ". Recursul paralel, de vreme ce are ca obiect litigii legate de actul administrativ, material este tot un litigiu administrativ, dar formal este soluţionat în afara instanţelor de contencios administrativ.
Este de observat că legiuitorul a cerut ca „recursul paralel" să fie reglementat tot prin lege organică şi să fie vorba de o „procedură judiciară", adică o procedură care se desfăşoară în faţa instanţelor în sensul art. 126 din Constituţie. Că sintagma „o altă procedură judiciară" se referă la procedura din
faţa instanţelor judecătoreşti rezultă şi din coroborarea art. 128 alin.l din Constituţie („Procedura judiciară se desfăşoară în limba română“) cu art. 21 alin. 4 din Constituţie Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Prin urmare, nu poate fi vorba de incidenţa „finelui de neprimire" reglementat de alin. 2 al art. 5 în cazul unei proceduri administrativ-jurisdicţionale.
3. Regimul limitelor. Actele administrative enumerate la alin. 3 al art. 5 pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ numai în anumite condiţii, iar anumite reguli ale procedurii reglementate de Legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile în aceste cauze. Astfel, se cere, mai întâi, ca actele respective să fie atacate numai pentru „exces de putere“, subînţelegându-se că este avută în vedere noţiunea de exces de putere în sensul art. 2 lit. n din lege.
Apare însă o problemă teoretică delicată, aceea de a şti când se sfârşeşte dreptul de apreciere şi când începe dreptul fundamental al cetăţeanului?
Este în afară de orice îndoială că alin. 3 şi 4 al art. 5, la care ne referim, ne apar ca texte la care face trimitere alin. 2 al art. 52 din Constituţie, dar nu este mai puţin adevărat că aceste texte ale legii organice (a contenciosului administrativ), pentru a fi în consonanţă cu edificiul constituţional, trebuie să fie conforme şi cu art. 53 din Constituţie. Conformitatea cu legea fundamentală vizează atât dimensiunea sincronică a legislaţiei, adică reglementarea ca atare, cât şi dimensiunea diacronică, adică aplicarea reglementării (textul în mişcare), în ceea ce priveşte sincronia, ne plasăm în sfera litigiului de neconstituţionalitate, iar în ceea ce priveşte diacronia ne plasăm în sfera litigiului de nelegalitate, chiar dacă este vorba de încălcarea legii fundamentale.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese în legea organică, instanţele de contencios administrativ vor aplica, în soluţionarea litigiilor care au ca obiect excesul de putere, direct textele Constituţiei, în primul rând, art. 53. Astfel, instanţele de contencios administrativ vor trebui să aprecieze dacă actul administrativ care face obiectul litigiului a fost necesar pentru aplicarea regimurilor sau, după caz, înlăturarea situaţiilor prevăzute de alin. 3 al art. 5 din Legea contenciosului administrativ, apoi instanţele vor aprecia dacă actul apare ca fiind necesar „într-o societate democratică" şi, în fine, instanţele vor aprecia dacă restrângerea prin actul administrativ a exerciţiului dreptului vătămat este proporţională cu situaţia care a determinat emiterea actului, şi dacă nu este, cumva, discriminatoriu. Sunt aspecte asupra cărora doctrina are încă multe de spus, iar practica instanţelor va fi influenţată, cel puţin la începuturi, de doctrină.
în lumina celor de mai sus şi dintr-o interpretare sistematică a Constituţiei, rezultă că aceste acţiuni nu pot avea ca temei decât încălcări ale drepturilor sau ale libertăţilor (care sunt tot drepturi) nu şi a intereselor legitime.