Art. 1039 Noul cod civil Interpretarea testamentului Dispoziţii generale Testamentul

1. în pofida caracterului solemn al testamentului, voinţa testatorului din cuprinsul acestuia poate fi exprimată în termeni neclari, susceptibili de mai multe înţelesuri, ipoteză în care, în caz de neînţelegere între moştenitori, instanţa poate fi chemată să procedeze la interpretarea clauzelor testamentului, la stabilirea sensului termenilor folosiţi, a voinţei reale a testatorului.

2. Norma analizată nu stabileşte reguli exprese de interpretare, ci face trimitere la aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, cuprinse în art. 1266-1269 NCC, în măsura în care acestea sunt compatibile

Citește mai mult

cu caracterele juridice ale testamentului.

3. Pornind de la această menţiune, rezultă că interpretarea testamentului trebuie să se realizeze nu după sensul literal al termenilor, ci potrivit voinţei reale a testatorului (art. 1266 NCC). în vederea stabilirii voinţei reale a testatorului se are în vedere conţinutul testamentului şi numai în subsidiar se va ţine seama de împrejurări extrinseci (cum ar fi alte înscrisuri, personalitatea testatorului), dar numai dacă acestea se sprijină pe cele intrinseci.

4. Clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din testament privit în întregul său (art. 1267 NCC). Testamentul nu poate fi interpretat scindat, ci trebuie examinat în ansamblul său.

5. De asemenea, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Astfel, conform alin. (3) al normei analizate, legatul făcut unui creditor nu se prezumă ca făcut în compensarea creanţei sale, ci se ia în considerare ca liberalitate, dacă din cuprinsul testamentului nu rezultă contrariul.

6. în caz deîndoială cu privire la întinderea legatului, clauza testamentară se interpretează în favoarea moştenitorilor legali, şi nu a legatarilor, întrucât moştenirea legală este regula, iar cea testamentară excepţia.

7. Când îndoiala priveşte însăşi existenţa legatului, clauza se interpretează în favoarea legatarului şi în contra moştenitorilor legali.

8. Competenţa interpretării testamentului revine, conform art. 14 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., judecătoriei de la ultimul domiciliu al defunctului (pentru detalii cu privire la competenţa exclusivă în materie de moştenire, a se vedea G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 109-111). Potrivit art. 14 C. proc. civ., în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. Esenţial în determinarea competenţei instanţei conform art. 14 C. proc. civ., este ca pretenţiile moştenitorilor să fie îndreptate împotriva altor moştenitori. Ca atare, dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. nu sunt aplicabile atunci când pretenţiile moştenitorilor se îndreaptă împotriva unor persoane străine de moştenire (terţi în raporturile cu de cuius). în această din urmă situaţie competenţa se determină conform regulilor de drept comun. Dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. sunt aplicabile şi în cazul în care există doar un singur moştenitor, întrucât prin acceptarea moştenirii nu operează confuziunea patrimoniului succesoral cu cel al succesorului. Noul Cod civil nu mai face distincţie între acceptarea pură şi simplă a moştenirii şi acceptarea sub beneficiu de inventar. Conform art. 1114 alin. (2) NCC, moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia. Ca atare, moştenitorii nu mai răspund şi cu propriul patrimoniu, ci numai cu bunurile din patrimoniul defunctului, în funcţie de cota-parte din moştenire ce revine fiecăruia.

9. Din analiza art. 14 C. proc. civ. se observă faptul că determinant în stabilirea competenţei teritoriale este ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare, ori de câte ori obiectul acţiunii îl constituie o cerere (din cadrul celor trei categorii menţionate la art. 14) care priveşte un imobil, competenţa se va determina potrivit art. 14, şi nu conform art. 13 C. proc. civ. (text potrivit căruia cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele), concursul dintre dispoziţiile celor două texte (art. 13 şi art. 14) fiind soluţionat în favoarea art. 14 C. proc. civ. în sensul celor menţionate de noi s-a pronunţat şi instanţa supremă care a statuat în cadrul unei decizii de speţă că trebuie avut în vedere şi modul cum sunt orânduite textele de lege: dispoziţiile privitoare la succesiune, fiind derogatorii de la regulile de competenţă stabilite pentru toate celelalte categorii de acţiuni personale şi reale, mobiliare şi imobiliare, sunt situate după dispoziţiile cuprinzând aceste reguli (I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 2456/2004, www.scj.ro). Normele cuprinse în cele două texte legale nu sunt conflictuale. Fiecare reglementează cazuri de competenţă teritorială exclusivă, de strictă interpretare. Articolul 13 are în vedere acţiunile reale imobiliare, iar art. 14 acţiunile privitoare la moştenire, limitativ determinate, dar guvernate de importanţa juridică a ultimului domiciliu al defunctului.

10. Competenţa teritorială exclusivă în materie de moştenire încetează la momentul sistării stării de indiviziune succesorală, creditorii personali ai moştenitorilor urmând a se adresa cu acţiuni personale instanţelor corespunzătoare domiciliului acestora din urmă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ., care reglementează competenţa teritorială de drept comun.