Art. 1036 Noul cod civil Testamentul reciproc Dispoziţii generale Testamentul

JURISPRUDENŢĂ

1. Două sau mai multe persoane neputând dispune pentru cauză de moarte prin acelaşi înscris, împărţeala de ascendent cuprinsă într-un astfel de testament este nulă, chiar dacă descendenţii au posedat fiecare separat, din timpul vieţii testatorilor, anumite bunuri, astfel cum au fost împărţite prin testament (Trib. reg. Olteniţa, dec. civ. nr. 2575/1966, în R.R.D. nr. 3/1967, p. 144).

Vechiul Cod Civil prevedea la Art. 857 C. civ.: „Două sau mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”.

Noua formulare a textului nu se deosebeşte de cea a vechiului Cod, ci nota marginală semnalează înlocuirea denumirii doctrinare de conjunctiv cu cea de reciproc. Comisia de redactare a amendamentelor a dorit să evite confuzia între testamentul conjunctiv şi legatul conjunctiv, numindu-l pe primul testament reciproc.

Practica şi literatura noastră a cunoscut iniţial o controversă asupra naturii interdicţiei: de fond sau de

Citește mai mult

formă?

Exemplul unei decizii pronunţate de Curtea noastră de Casaţie ilustrează foarte bine prima orientare: „Raţiunea interdicţiei testamentului conjunctiv, se află în caracterul de act unilateral de voinţă al testamentului şi de preocuparea legiuitorului de a asigura aplicabilitatea dispoziţiilor testamentare, căci prin admiterea testamentului conjunctiv se dă posibilitatea ca testamentul să nu mai fie opera voinţei unice a testatorului, ci această voinţă să fie supusă sugestiunii influenţei celorlalţi testatori şi, totodată din cauza interdependenţei dintre dispoziţiile testamentare, se pot naşte discu-ţiuni şi controverse asupra efectelor pe care le-ar produce revocarea dispoziţiilor testamentare, numai de o parte dintre testatori.

Este conjunctiv şi, deci, interzis de lege, numai acel testament prin care două sau mai multe persoane îşi contopesc, indiferent sub ce formă, dispoziţiile de ultimă voinţă în contextul unic al unui singur şi acelaşi act, adică în care există o legătură intelectuală între diferite dispoziţii testamentare şi aceste dispoziţii sunt dependente unele de altele, formând un singur act juridic". în această concepţie, interdicţia testamentului reciproc ar fi una de fond, cu scopul de a păstra caracterul unilateral al ultimei voinţe.

Pornind de la plasarea legală în secţiunea dedicată formelor testamentare şi studiind originile istorice ale interdicţiei, profesorul Chirică a demonstrat convingător faptul că justă este opinia celor care situează prohibirea în rândul condiţiilor de formă. Argumentaţia rămâne valabilă şi în noul cod; deşi acum textul legal nu mai este plasat în aceeaşi secţiune, raţiunea rămâne aceeaşi: testamentul rămânând esenţialmente revocabil, trebuie împiedicată ajungerea la desfiinţarea unilaterală de către unul dintre dispunători a voinţei celuilalt când acestea sunt indisolubile pentru că se găsesc reunite formal în acelaşi act. După cum consemna Dimitrie Alexandresco, „legiutorul a voit să curme din rădăcină dificultăţile asupra cărora tribunalele erau altă dată în divergenţă, căci dacă testamentele conjunctive ar fi permise astăzi, [...] nu s’ar putea şti dacă revocarea unuia din ele aduce, ca consecinţă neapărată, revocarea celuilalt”.

La acest argument ne permitem a mai adăuga o observaţie cu caracter general. Art. 857 C. civ. se află în secţiunea din codul lui Cuza intitulată „Reguli generale pentru forma testamentelor”. Interzicerea testamentului conjunctiv a putut fi percepută ca una de fond şi pentru că această secţiune debutează în mod derutant cu art. 856 C. civ., ce se referă la o problemă de ... capacitate! Or, corespondentul francez al art. 857 C. civ. era art. 967 CN, care am văzut mai sus35 că prevedea următoarele: „orice persoană va putea dispune prin testament, fie sub titlu de instituire de erede fie sub titlu de legat fie sub orice altă denumire aptă să-i manifeste voinţa". Textul venea în continuarea evoluţiei mai sus semnalate în materie de formă a dispunerii de ultimă voinţă şi elimina preeminenţa instituirii de moştenitor, prezentă încă în regiunile de drept scris ale Franţei (partea de sud, dominată de dreptul roman), echivalând-o cu noţiunea de legat36. Legiuitorul român a considerat textul francez inutil şi, reproducând art. 762 din codul italian (aflat în stadiu de proiect la momentul respectiv) a făcut din art. 967 CN regula de capacitate de la art. 856 C. civ.37 şi a tulburat astfel consecvenţa tematică a secţiunii în care se găseşte.

Tot la concluzia că este o prohibiţie de formă a ajuns şi un alt autor. Acesta s-a oprit însă la o altă justificare, după ce a corelat art. 857 C. civ. cu art. 938 C. civ., din materia donaţiilor: „legiuitorul nostru a pornit de la premisa că riscul de alterare a voinţei unuia dintre dispunători este considerabil mai ridicat atunci când liberalitatea este făcută prin acelaşi înscris care constată şi voinţa celuilalt, decât atunci când cele două voinţe de gratificare (distincte de altfel) sunt incluse în înscrisuri separate”. De aici a tras concluzia că vor intra sub incidenţa prohibiţiei de la art. 857 C. civ. orice dispoziţii testamentare reciproce sau în favoarea unui terţ, atâta vreme cât sunt consemnate pe acelaşi suport material.

Părerea noastră este că a ajuns la această concluzie inexactă pentru că nu a observat argumentele clare şi irefutabile aduse de către Alexandresco şi de către profesorul Chirică, precum şi pentru că a interpretat nepotrivit raţiunea interzicerii donaţiilor conjunctive între soţi (art. 938 C. civ.). Textul prevedea faptul că „soţii nu pot, în timpul maritagiului, să-şi facă, nici prin acte între vii, nici prin testament, vreo donaţiune mutuală şi reciprocă printr-unul şi acelaşi act”. Colegul nostru susţine mai întâi că argumentul corelării identităţii de raţiune între 857 şi 938 C. civ. ar fi „neamintit în doctrină şi jurisprudenţă": afirmaţia ne miră, pentru că Alexandresco făcuse corelarea cu aproape un secol înainte, într-o lucrare insistent frecventată de civiliştii români chiar şi în ziua de astăzi. Mai apoi, consideră că prohibiţia de la 938 C. civ. ar veghea asupra libertăţii exprimării voinţei donative a soţilor, nu asupra revocabilităţii donaţiilor între aceştia - chestiune deja proclamată şi asigurată de art. 937 alin. 1 C. civ. Or, după părerea noastră, donaţiile reciproce între soţi în timpul căsătoriei nu sunt interzise pentru că ar fi irevocabile. Acestea sunt interzise tocmai pentru că -exact ca şi la testamentul reciproc - exercitarea de către unul dintre soţi a posibilităţii de revocare conferite de art. 937 alin. 1 C. civ. ar putea surprinde buna credinţă a celuilalt soţ, căci ar duce implicit la revocarea donaţiei pe care ultimul a consimţit-o43. Tocmai de aceea, nu orice dispoziţii reciproce consemnate pe aceeaşi foaie de hârtie sunt lovite de nulitate.

Am observat cum în practică situaţia pune probleme mai frecvent în testamentele prin care soţii urmăresc să se conforteze patrimonial între ei. Sancţiunea nulităţii absolute va lovi o dispoziţie de ultimă voinţă având următoarea formulare: „Eu, A şi eu, B dispunem ca primul care va deceda să fie moştenit de celălalt", urmat de semnăturile celor doi testatori A şi B. Sancţiunea nu va interveni însă dacă actul conţine formularea următoare: „Eu, A, dispun ca B să mă moştenească, dacă voi deceda primul" urmat de semnătura lui A şi de „Eu, B, dispun ca A să mă moştenească, dacă voi deceda primul" urmat de semnătura lui B; suntem confruntaţi în această ipoteză cu două legate distincte, chiar dacă sunt aşezate scriptic pe acelaşi suport.

Lucrurile sunt văzute aproximativ la fel şi în Franţa, de unde interdicţia a fost împrumutată. Şi acolo sancţiunea interesează cu precădere testamentele între soţi. Dar, „destinată teoretic să protejeze sinceritatea şi revocabilitatea dispoziţiilor luate, prohibirea testamentelor conjunctive este astăzi mai mult jenantă decât utilă. Ea încurcă în practică mai ales testamentele-partaj ale soţilor căsătoriţi sub regimul comunităţii". Ca urmare, Curtea de casaţie franceză a restrâns câmpul de aplicare a interdicţiei, care în final se suprapune cu ipotezele de genul celei exemplificate mai sus: nulitatea nu intervine decât dacă dispoziţiile testamentare cuprinse indisociabil într-un singur corp de text sunt urmate de două semnături exprimând o voinţă comună de a dispune.

În final, putem reveni puţin la titulatura de „testament reciproc". S-a opinat în literatura noastră că denumirea la care s-a oprit legiuitorul din 2009 nu acoperă ipoteza finală a textului (dispunerea în favoarea unui terţ) şi s-a propus expresia „interdicţia actului separat". Critica adusă denumirii marginale de la art. 1036 noul Cod Civil este îndreptăţită, dar remediul propus nu ni se pare cel mai potrivit: prohibind testamentul conjunctiv se urmăreşte mai degrabă „garantarea actului separat”. Inexactitatea provine fie dintr-o scăpare terminologică fie dintr-o insuficientă clarificare a raţiunii prohibiţiei. Autoarea explicase puţin mai sus cum prin interdicţie „se urmăreşte garantarea caracterului personal, unilateral şi revocabil al testamentului". Or, se vede din controversa rezumată anterior privind fundamentul prohibiţiei, că aceasta nu poate urmări concomitent atât garantarea caracterului unilateral (caz în care este o condiţie de fond) cât şi garantarea revocabilităţii (ipoteză în care este o condiţie de formă). în consecinţă, credem că mai bine era dacă legiuitorul păstra denumirea veche de testament conjunctiv.