Art. 1037 Noul cod civil Proba testamentului Dispoziţii generale Testamentul

JURISPRUDENŢĂ

1. Este de principiu că, spre deosebire de distrugerea reală şi voluntară a testamentului de către dispunător, care constituie dovada certă cu privire la voinţa sa de a-l revoca, în cazul în care testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa dispunătorului sau după moartea acestuia, fie printr-un caz de forţă majoră, fie prin fapta unei alte persoane, sunt aplicabile prevederile dreptului comun, care îngăduie dovada cu martori şi prezumţii. într-o atare ipoteză, pretinsul legatar va putea să dovedească prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului, faptul

Citește mai mult

distrugerii, pierderii sau ascunderii şi că acest act de ultimă voinţă întruneşte cerinţele de fond şi de formă prevăzute de lege. Dacă dispariţia testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea testamentului este prezumată până la proba contrară, deoarece numai într-o atare situaţie persoana căreia i se opune actul de ultimă voinţă avea interes a-l ascunde sau distruge, caz în care acestei persoane îi incumbă sarcina de a dovedi că testamentul nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 237/1978, înC.D. 1978, p. 51 şiîn V. Terzea, Noul Cod civil adnotat cu jurisprudenţă şi doctrină, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 947).

Proba testamentului este o chestiune de maximă importanţă într-un sistem succesoral ca cel românesc, în care devoluţiunea prin act de ultimă voinţă are caracter excepţional faţă de cea realizată în baza legii. Codul civil român de la 1864 nu-i aloca vreun text, dar o face acum alineatul prim al art. 1037 noul Cod Civil.

Art. 785 din forma din 2004 a Codului civil prevedea că „Legatarul (subl.ns.) ce pretinde vreun drept succesoral trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul testamentului”. Comisia de amendare a propus la primul alineat modificări de natură a corespunde definiţiei

Citește mai mult

testamentului, care nu cuprinde în mod obligatoriu legate. Astfel, persoană interesată de a dovedi existenţa şi conţinutul testamentului poate să fie nu numai legatarul, ci şi copilul recunoscut prin testament.

Recuperarea originalului unui testament, mai ales dacă este vorba de un olograf, se poate dovedi dificilă. Un concert de împrejurări poate conduce la o dispariţie a testamentului fără ştirea autorului său, înainte sau după decesul acestuia. în vechiul cod civil se recurgea la dispoziţiile din materia probelor, unde art. 1198 alin. 4 C. civ. deroga de la art. 1191 C. civ. şi permitea folosirea oricărui mijloc de probă în cazul în care un caz de forţă majoră l-a făcut pe creditor să piardă titlul ce-i servea de dovadă scrisă. Recursul la acest text ni se pare echitabil, dar nu neapărat suficient întemeiat în drept, fiind mai degrabă forţat de absenţa unui text expres. Forma scrisă este în materie de testament un aspect esenţial de solemnitate, de unde decurge necesitatea de a-i produce originalul pentru a-i proba existenţa. Or, art. 1198 alin. 4 C. civ. reglementa numai o excepţie de la modesta interdicţie generală a art. 1191 C. civ. de a proba altfel decât prin înscrisuri actele juridice ce depăşesc un plafon valoric. Acesta este motivul pentru care găsim binevenită formularea alineatului secund al art. 1037 noul Cod Civil.

Nu încheiem comentariul textului înainte de a releva o speţă interesantă din practica noastră, incidenţă aici: succesiunea Amira. Pe 23 iunie 1919, la decesul la Bucureşti al marelui proprietar Niculae D. Amira, se găsesc în casa sa de fier mai multe copii de testament şi câteva acte din care rezultau dispoziţii de ultimă voinţă. Pe copia testamentului a cărei reconstituire se cere de către legatari, s-a găsit scris de mâna lui Amira: „întocmai este originalul depus la Casa de Depuneri la 28 noiembrie 1897 cu recipisa No. 20688". Cercetându-se la Casa de Depuneri, s-a constatat că acest testament depus la 1897 a fost retras şi redepus din nou, iar ultima şi definitiva depunere a fost cea din data de 5 iunie 1908, cu recipisa nr. 27761/1908. Casa de Depuneri confirmă evacuarea testamentului la Moscova, împreună cu celelalte valori evacuate ca măsură guvernamentală de prudenţă în timpul primului război mondial. în faţa acestei situaţii, după inventarierea averii şi în lipsă de succesori direcţi, cei aproximativ treizeci de nepoţi ai defunctului au solicitat să fie trimişi în posesie, stabilind calitatea lor, precum şi faptul că sunt singurii moştenitori. Ministerul Instrucţiei şi Casa Şcoalelor, reprezentând Azilul „Elena Doamna", au cerut trimiterea lor în posesie pe baza testamentului ce-ar exista la Moscova şi pe care cereau să-l reconstituie prin mijloacele acordate de lege şi pe baza actelor aflate în casa de fier a defunctului. întrebarea fundamentală în speţă era: poate fi echivalată reţinerea unui titlu la Moscova cu pierderea involuntară a acestuia, câtă vreme testatorul aflase de evacuare şi atâta vreme cât nimeni nu îşi închipuia atunci că regimul bolşevic va dăinui, astfel că testamentul nu va mai părăsi curând Moscova? Răspunsul curţii de apel a fost afirmativ, arătând că „în speţă, lipsa testamentului este cu totul străină de voinţa testatorului, iar pentru legatari, deţinerea lui la Moscova constituie cu drept cuvânt o imposibilitate actuală de a-l produce de neînlăturat. Că dar, într-un atare caz, testamentul neputând fi prezentat, legatarii sunt în drept de a dovedi prin martori existenţa şi conţinutul său”. Soluţia s-a mai întemeiat şi pe faptul că testatorul, deşi aflase unde îi este actul de ultimă voinţă, nu avea cum să-şi închipuie că acesta va mai zăbovi la Moscova multe decenii după decesul său.