Art. 1038 Noul cod civil Consimţământul testatorului Dispoziţii generale Testamentul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Testamentul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Testamentul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Art. 1038
Consimţământul testatorului
(1) Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat.
(2) dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta.
| ← Art. 1037 Noul cod civil Proba testamentului Dispoziţii... | Art. 1039 Noul cod civil Interpretarea testamentului Dispoziţii... → |
|---|
1. Pentru a interveni sancţiunea nulităţii este necesar să existe dovezi concludente, neechivoce, asupra lipsei discernământului testatorului datorită unei cauze naturale, iar nu legale, adică probe din care să rezulte că persoana în cauză nu avea puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voinţă. Fiind o stare de fapt, prezenţa sau lipsa discernământului poate fi probată cu orice mijloc de probă care să răstoarne prezumţia existenţei discernământului (Trib. Bucureşti, s. o V-a civ., dec. nr. 279/2006, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea, voi. I, p. 184-185).
2.
Citește mai mult
Dolul, ca viciu de consimţământ, are trăsături specifice în materie de dispoziţii cu titlu gratuit. O persoană care este în preajma morţii este mult mai influenţabilă şi manoperele ce se exercită asupra sa de persoanele care o înconjoară pot, cu uşurinţă, să o convingă să facă dispoziţii de ultimă voinţă, având ca scop să avantajeze pe cei care urmăresc falsificarea voinţei sale. Legatele obţinute prin asemenea mijloace sunt rezultatul sugestiei sau captaţiei. Există sugestie ori de câte ori, prin mijloace ascunse şi tendenţioase, o persoană inspiră alteia ideea de a face un legat, pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă. Poartă numele de captaţie manoperele dolosive şi mijloacele frauduloase întrebuinţate de o persoană pentru a câştiga încrederea şi a înşela buna-credinţă a dispunătorului, prin inducerea acestuia în eroare, în scopul de a fi gratificată. Sunt situaţii tipice de captaţie afirmaţiile calomnioase la adresa moştenitorilor, dar şi sechestrarea, interceptarea corespondenţei, izolarea de rude şi de prieteni care conduc la acelaşi rezultat. Din declaraţia dată de defunctă la organele de poliţie în urma sesizării Comunităţii Evreieşti din România, ca şi din cea dată în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, rezultă însă că aceasta cunoştea că rudele sale nu au abandonat-o şi că se interesează de soarta sa, astfel că nu putea fi în eroare sub acest aspect. Din aceeaşi declaraţie rezultă că defuncta aprecia ajutorul dat de pârâtul-reclamant de-a lungul timpului, în timp ce redamantele-pârâte şi anterior tatăl lor nu au fost lângă ea, locuind în Israel. Mai mult decât atât, dacă aceasta ar fi fost sechestrată sau izolată, în momentul în care s-a aflat în faţa autorităţilor şi fără prezenţa pârâtului-redamant, nu mai avea de ce să se teamă şi avea posibilitatea să prezinte această situaţie. Din contră, aceasta a discutat cu martora pârâtului-redamant, spunându-i că a lipsit două săptămâni de acasă, aflându-se de bunăvoie la pârât acasă (Jud. Sectorului 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 2637/2005, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea, voi. I, p. 193-196).3. Concludentă în întregul probatoriu administrat în apel este şi expertiza medico-legală care menţionează că testatorul prezenta la data întocmirii testamentului demenţă vasculară post accidente vasculare ischemice multiple, cu hemiplegie dreaptă, ceea ce a condus la concluzia că nu avea capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi nici a consecinţelor ce decurgeau din actul juridic întocmit, având discernământul abolit (Trib. Bucureşti, s. o V-a civ., dec. nr. 783/2004, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea, voi. I, p. 192-193).
4. Ca modalitate de viciere a voinţei, dolul se înfăţişează, în materia legatelor, prin captaţie sau sugestie, dacă faptele sunt exercitate prin manopere viclene sau dolosive, în scopul de a-l determina pe dispunător să facă o liberalitate, pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motive să o facă. Corespund, în principiu, înţelesului noţiunii de manopere viclene sau dolosive, atât izolarea, cât şi îndepărtarea testatorului de rude sau prieteni, sechestrarea sa, insinuarea unor calomnii la adresa rudelor, abuzul de influenţă sau de autoritate şi alte fapte asemănătoare. Se poate reţine, ca urmare, că fără astfel de manevre, simpla simulare de grijă şi afecţiune, ca şi prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri nu sunt suficiente pentru anularea unei liberalităţi testamentare (C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78-79).
5. Captaţia şi sugestia constituie cauze de nulitate a liberalităţilor numai dacă mijloacele folosite sunt într-adevăr dolosive şi frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea libe-ralităţii, dacă nu sunt concretizate prin doi. Prin urmare, liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut ca rezultat alterarea voinţei dispunătorului (C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 2185/2000, în V. Terzea, Noul Cod civil, p. 949).
6. Termenul de prescripţie a acţiunii în anularea testamentului pentru vicii este de 3 ani şi curge de la data morţii testatorului, şi nu de la data încheierii testamentului (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1558/1972, în C.D. 1972, p. 161).
7. Testamentul fiind un act juridic, este necesar ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte. Ca atare, validitatea unui testament este influenţată nu numai de incapacităţile legale, ci şi de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voinţe conştiente la întocmirea actului, indiferent dacă se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedeşte că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanţa, la cererea celor ce îl reprezintă pe defunct, este datoare să anuleze actul. Pentru a se dispune anularea testamentului, este însă necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ al dispunătorului în momentul întocmirii testamentului, deoarece, potrivit prevederilor art. 856 C. civ. 1864, orice persoană este capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea excepţia (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 273/1977)
2. Pentru încheierea valabilă a unui testament este necesar ca testatorul să aibă discernământ, adică acea capacitate biopsihică a persoanei de a-şi da seama de actele sale, de a acţiona în cunoştinţă de cauză.
3. Lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimţământului, deoarece lipseşte voinţa raţională a persoanei (în sensul ca lipsa discernământului echivalează cu un viciu de consimţământ, a
Citește mai mult
se vedea: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, p. 161; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; în sensul câ lipsa discernământului nu poate echivala cu un viciu de consimţământ, deoarece acestea se exclud reciproc, întrucât daca discernământul nu există, lipsind voinţa raţională, nu există ce să fie alterat prin eroare, doi sau violenţă, a se vedea: D. Chirică, Succesiuni, 1996, p. 81; Al. Bacaci, Nulitatea testamentului pentru lipsa voinţei ori viciile ei, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 20).4. Discernământul trebuie să existe la momentul întocmirii testamentului, şi nu la cel al deschiderii moştenirii. Prin urmare, este valabil testamentul întocmit de o persoană care la data întocmirii avea discernământ, chiar dacă ulterior, în ultima sa perioadă de viaţă, testatorul ar avea perioade de inconştienţă sau semiinconştienţă. El presupune exprimarea unei voinţe conştiente, astfel că nu este valabil testamentul întocmit de o persoană căreia la momentul întocmirii actului îi lipsea voinţa conştientă, indiferent dacă aceasta se datora unei cauze trecătoare (cum ar fi starea de boală, hipnoza, beţia, uzul de stupefiante, som-nambulismul) sau permanente (cum ar fi starea de alienaţie sau debilitate mintală).
5. Testamentul făcut sub influenţa urii sau a furiei este valabil, dacă nu se dovedeşte că ura sau furia a fost atât de puternică încât a tulburat facultăţile mintale ale testatorului (C. Hamongiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. III, Ed. „Naţionala", Bucureşti, 1928, p. 711, nr. 1.046; M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, p. 161). Faptul sinuciderii testatorului imediat după întocmirea testamentului nu atrage anularea acestuia, dacă, la momentul întocmirii, discernământul testatorului nu era afectat (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. VI, p. 648-649).
6. Pentru întocmirea valabilă a unui testament este necesară şi capacitatea deplină de exerciţiu a dispunătorului, condiţie care rezultă din cuprinsul prevederilor art. 988 NCC. Conform acestui text legal, cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
7. Ca atare, în categoria incapacităţilor de a dispune prin testament se includ: a) incapacitatea minorului sub 14 ani, lipsit total de capacitate de exerciţiu; b) incapacitatea persoanei puse sub interdicţie judecătorească; c) incapacitatea minorilor între 14-18 ani; se exceptează situaţia în care legea prevede expres posibilitatea acestei categorii de a dispune prin testament (această categorie de persoane fiind prezumată ca având discernământ, prezumţie relativă care poate fi răsturnată prin dovada contrară); d) incapacitatea persoanei majore de a dispune în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului său legal, altul decât un ascendent al dispunătorului, anterior descărcării de gestiune; e) incapacitatea persoanei care, fără a fi pusă sub interdicţie, este lipsită de discernământ la momentul întocmirii testamentului, întrucât lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimţământului.
8. Testamentul întocmit de o persoană fără discernământ este lovit de nulitate relativă, sancţiunea afectând testamentul în întregul său, neputându-se considera că testamentul este valabil în privinţa anumitor clauze şi nevalabil în privinţa altora. Este anulabil şi testamentul întocmit de o persoană care, fără a fi pusă sub interdicţie, la data întocmirii testamentului era lipsită temporar de facultăţile mintale din cauza bolii, hipnozei, beţiei alcoolice, consumului de stupefiante.
9. Termenul de prescripţie a acţiunii în anularea testamentului pentru lipsa discernământului este de 3 ani şi curge din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa testamentului, acest moment putând coincide sau nu cu data deschiderii succesiunii (data morţii defunctului testator). Oricum, prescripţia nu poate începe să curgă mai înainte de data morţii testatorului, atât timp cât testamentul nu produce efecte decât după moartea dispunătorului.
10. Pentru a interveni nulitatea relativă, este necesar a se proba că la data întocmirii testamentului testatorul era lipsit temporar de discernământ. Dovada neechivocă a lipsei discernământului dispunătorului la data întocmirii testamentului trebuie realizată prin probe concludente, deoarece regula este capacitatea, orice persoană capabilă putând dispune prin testament, incapacitatea constituind excepţia. Capacitatea trebuie apreciată la momentul întocmirii testamentului, deoarece testamentul este un act juridic care se desăvârşeşte la data întocmirii lui, numai executarea fiind amânată până la momentul morţii celui care testează.
11. Totodată, pentru ca un testament să fie valabil nu este suficientă numai existenţa discernământului, ci se impune ca şi voinţa testatorului să fie liber exprimată, neviciată prin eroare, doi, violenţă (fizică sau psihică).
12. Problema leziunii nu poate fi pusă în această materie, atât timp cât testamentul nu constituie un act juridic bilateral, cu titlu oneros şi comutativ (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral', ed. a ll-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 170).
13. Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea testamentului, ea putând fi esenţială sau asumată.
14. Dolul sau viclenia constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin folosirea de manopere frauduloase, în scopul de a o determina să încheie un testament prin omisiunea, în mod fraudulos, a informării persoanei asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Dolul se manifestă sub forma captaţiei şi sugestiei.
15. Captaţia constă în manopere dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să îl gratifice prin testament. Captaţia vizează activităţi prin care se realizează o dominare şi o orientare în acelaşi timp a voinţei dispunătorului în sensul de a dispune printr-o liberalitate în favoarea unei persoane, care este fie titularul manoperelor dolosive, fie o altă persoană (Al. Bacaci, Nulitatea testamentului pentru lipsa voinţei ori pentru viciile ei, în R.R.D. nr. 9/1985, p. 21).
16. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau a constitui un legat pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă. în literatura juridică s-a afirmat că sugestia presupune o activitate intelectuală asemănătoare instigării din dreptul penal, ce poate consta în anumite îndemnuri, sfaturi, afirmaţii mincinoase la adresa moştenitorilor legali, specularea anumitor sentimente, înclinaţii, concepţii ale dispunătorului, activităţi care trebuie să aibă ca rezultat naşterea ideii şi luarea hotărârii de a face o liberalitate (Al. Bacaci, loc. cit.).
17. în lipsa manoperelor dolosive nu poate fi reţinută captaţia, ca formă a vicierii consimţământului. Astfel, simpla sugestie făcută unei persoane de a face o liberalitate ori simpla rugăminte adresată în acest sens persoanei, dacă aceste stăruinţe au fost făcute cu bună-credinţă, nefiind însoţite de manopere dolosive, nu constituie viciu de consimţământ, în lipsa manevrelor dolosive, simpla simulare de grijă şi afecţiune, ca şi prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri nu sunt suficiente pentru anularea unei liberalităţi testamentare (C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78-79).
18. Pot constitui acte de captaţie şi sugestie îndepărtarea testatorului de rude, de prieteni, interceptarea corespondenţei acestuia, insinuarea unor calomnii la adresa celor care ar urma să-l moştenească pe dispunător, sechestrarea dispunătorului etc. (M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei, p. 17; Al. Bacaci, loc. cit., p. 21-22). Aşa cum s-a afirmat, „comportamentul în sine trebuie să fie anormal: dacă este prin el însuşi convenabil, mârşăvia mobilelor sale nu ajunge pentru a face din aceasta un doi" (M. Grimaldi, Droit civil. Les liberalitâs, Litec, Paris, 2000, p. 60).
19. Dolul atrage nulitatea relativă, indiferent dacă manoperele dolosive provin direct de la beneficiarul testamentului ori de la o altă persoană sau dacă beneficiarul testamentului cunoaşte sau nu săvârşirea manoperelor dolosive, dat fiind faptul că testamentul este un act juridic unilateral, şi nu bilateral sau multilateral. Pentru a se reţine dolul, este esenţială utilizarea de manopere dolosive. Totodată, aceste manopere dolosive trebuie să aibă o anumită gravitate, să aibă rol hotărâtor, în sensul că au avut ca rezultat alterarea voinţei testatorului, fără acestea testatorul nu ar fi dispus prin testament sau ar fi dispus altfel.
20. Sancţiunea în cazul vicierii consimţământului la încheierea testamentului este nulitatea relativă a testamentului. Termenul de prescripţie a acţiunii în anularea testamentului pentru vicii este de 3 ani şi curge de la data morţii testatorului, şi nu de la data încheierii testamentului.
21. Anularea unui testament nu poate interveni concomitent pentru lipsa discernământului şi pentru vicierea consimţământului prin doi, întrucât aceste cauze se exclud una pe cealaltă (Al. Bacaci, loc. cit., p. 20, 22). Atât timp cât lipseşte consimţământul testatorului, voinţa sa raţională, nu există ce să fie alterat prin doi. Ca atare, ori de câte ori se dovedeşte lipsa de discernământ, nulitatea relativă se va dispune pe acest temei. Numai în subsidiar, când din probe ar rezulta existenţa discernământului, însă a unuia viciat prin captaţie sau sugestie, nulitatea relativă a testamentului se dispune pe considerentul vicierii consimţământului.