Art. 1041 Noul cod civil Testamentul olograf Formele testamentului Testamentul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Testamentul
SECŢIUNEA a 2-a
Formele testamentului
Testamentul
SECŢIUNEA a 2-a
Formele testamentului
Art. 1041
Testamentul olograf
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
| ← Art. 1040 Noul cod civil Formele testamentului ordinar Formele... | Art. 1042 Noul cod civil Deschiderea testamentului olograf... → |
|---|
1. în mod corect s-a reţinut valabilitatea testamentului, acesta fiind în întregime scris, datat şi semnat de testator, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că acesta a utilizat hârtia co-piativă, legea neprevăzând limitări în privinţa instrumentului de scris şi a suportului material (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 898/2010, în C. Nica, Donaţia şi moştenirea, voi. I, p. 197-199).
2. în cazul în care printr-un raport de expertiză se concluzionează că testamentul a fost scris de către dispunător, mâna fiindu-i ajutată de o terţă persoană, cu consimţământul său,
Citește mai mult
iar semnătura executată, în mod liber, de către testator, retuşurile aduse de o terţă persoană nefiind de natură să denatureze autenticitatea, judecătorii fondului pot aprecia, fără să denatureze conţinutul raportului de expertiză, că această scriere reprezintă un testament olograf ce îndeplineşte exigenţele impuse de lege (Coss. fr. l*'e ch., 4 ianuarie 1973, în V. Terzea, Codul civil, voi. II, p. 311, nr. 3).3. Omisiunea datării personal de către testator a testamentului olograf se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauză de moarte. Dovada datei se poate completa sau rectifica în funcţie de elemente intrinseci sau extrinseci ale actului, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci şi contribuie la consolidarea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă voinţă. Se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate, aplicată de testator pe testament, dar nu şi în ipoteza inexistenţei acestui element esenţial pentru validitatea actului. Data testamentului olograf prezintă importanţă pentru a se determina dacă la momentul întocmirii actului testatorul avea capacitatea de a dispune şi pentru a se verifica validitatea testamentului, în situaţia în care testatorul a lăsat mai multe testamente (C.A. Craiova, dec. nr. 376/2010, www.jurisprudenta.com).
4. în cazul în care nu se poate face dovada testamentului olograf, dar există o menţiune despre existenţa acestuia într-un act autentic, menţiune care se coroborează cu declaraţii de martori, care declară că au fost prezenţi la redactarea testamentului, cunoscând cuprinsul acestuia, instanţa poate aprecia că s-a făcut dovada existenţei testamentului olograf (C.A. Oradea, s. civ., dec. nr. 361/1998, în V. Terzea, Noul Cod civil, p. 955).
5. Manifestarea de voinţă a autorului, materializată în cuprinsul înscrisului intitulat „consimţământ scris", deşi îndeplineşte condiţiile de a fi scrisă şi semnată de mâna testatorului, nu este şi datată de acesta, iar menţionarea datei la care martorii au aplicat semnăturile la finele actului nu îl validează şi nu acoperă omisiunea aplicării datei personal de către testator. Data testamentului olograf prezintă importanţă pentru a se determina dacă, la momentul întocmirii actului, testatorul avea capacitatea de a dispune şi pentru a se verifica validitatea testamentului, în situaţia în care testatorul a lăsat mai multe testamente. Este adevărat că dovada datei se poate completa sau rectifica în funcţie de elemente intrinseci ale actului, rezultate din cuprinsul actului de ultimă voinţă, sau de elemente extrinseci, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci şi contribuie la consolidarea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă voinţă. Altfel spus, se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicate de testator pe testament, nu şi în ipoteza inexistenţei acestui element esenţial pentru validitatea actului. Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voinţă din partea defunctului. în consecinţă, testamentul olograf încheiat de către autor este nul absolut, caz în care împărţirea bunurilor rămase la decesul acestuia urmează regulile devoluţiunii legale (C.A. Craiova, dec. civ. nr. 376/2010)
2. Această formă de testament este avantajoasă, deoarece se poate redacta oricând, oriunde, fără a fi necesară prezenţa unor martori, se poate ţine secret, se poate revoca oricând de testator fie prin distrugerea sa, fie prin redactarea altui testament, nu necesită cheltuieli, dar prezintă inconvenientul că, fiind sub semnătură privată, poate fi contestat, poate fi sustras, poate fi distrus
Citește mai mult
după decesul testatorului sau fără ştirea acestuia, chiar în timpul vieţii testatorului, poate fi falsificat mai uşor, poate cuprinde o voinţă viciată prin doi, poate conţine dispoziţii defectuos redactate, care ulterior ridică probleme de interpretare.3. Nu este necesar ca testamentul olograf să fie redactat în mai multe exemplare, fiind suficient un singur exemplar. Este însă posibil ca un asemenea testament să se redacteze în mai multe exemplare, care să fie predate unor persoane diferite, testatorul asigurându-se astfel că după moartea sa se va găsi cel puţin unul dintre exemplare.
4. în cazul redactării testamentului olograf în mai multe exemplare, toate exemplarele au valoare egală, chiar şi în situaţia în care unul dintre exemplare este intitulat „copie" (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. VII, p. 150, nr. 10).
5. Pe lângă condiţiile generale de valabilitate a oricărui testament (capacitate, consimţământ, obiect şi cauză), în cazul testamentului olograf trebuie întrunite trei condiţii speciale: a) să fie scris în întregime de testator; b) să fie datat de testator; c) să fie semnat de testator.
6. Scrierea se poate realiza în orice limbă cunoscută de testator, cu orice instrument (stilou, pix, cretă, vopsea, cărbune, daltă, ruj de buze, diamant, pensulă etc.), cu litere de mână sau de tipar, stenografiat sau în alfabetul pentru nevăzători (Braille), pe orice suport (hârtie, piatră, sticlă, lemn, pânză, pergament, perete, plastic etc.). Testamentul se poate scrie în parte cu creionul şi în parte cu cerneală sau pix. Scrierea trebuie să se realizeze de mâna testatorului, neputând fi executată prin metode mecanice de scris. Prin scrierea personală testatorul atestă că cele inserate sunt dispoziţiile sale de ultimă voinţă (adică faptul că a fost scris, semnat şi datat de testator). Pe de altă parte, în caz de contestaţie se poate stabili pe calea verificării de scripte dacă testamentul este sau nu autentic. Neîn-deplinirea acestei condiţii atrage nulitatea absolută.
7. Dacă testamentul este scris de o altă persoană (testament allograf), dar semnat şi datat de testator, sancţiunea aplicabilă este tot nulitatea absolută. Se admite totuşi valabilitatea dispoziţiei testamentare a unei persoane cuprinsă într-un pasaj final inserat într-un testament olograf scris de altă persoană, dar semnat şi datat de ea, dacă pasajul conţine elementele unui testament complet (C.A. Bucureşti, II, 23.10.1929, cu Notă de R. Goruneanu, în P.R. 1930, II, p. 69). în situaţia în care testamentul scris de testator cuprinde şi o intervenţie străină, testamentul este nul dacă intervenţia s-a făcut cu ştirea testatorului şi valabil dacă testatorul nu a avut cunoştinţă de această intervenţie, dispoziţiile din intervenţia străină nefiind luate în considerare (/. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, voi. III, p. 503; M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitos, Bucureşti, 1997, p. 166; D. Macovei, op. cit., p. 76; D. Chiricâ, Succesiuni, 1996, p. 98).
8. Ştersăturile, corecturile, adăugirile din cuprinsul unui testament scris de testator, care nu modifică dispoziţiile iniţiale, dar sunt semnate şi datate de testator, nu afectează valabilitatea testamentului (/. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, voi. III, p. 504). Dimpotrivă, ştersăturile, corecturile, adăugirile din cuprinsul testamentului care constituie noi dispoziţii testamentare, nesemnate şi nedatate de testator, duc la nulitatea absolută a testamentului.
9. Voinţa testatorului inserată în cuprinsul testamentului poate fi exprimată în orice termeni, chiar dacă nu sunt clari şi precişi, întrucât în caz de neclaritate sau imprecizie, aceştia sunt supuşi interpretării realizate de instanţa de judecată. Ca atare, simpla confuzie de termeni, cum ar fi faptul că testatorul a utilizat cuvântul „donaţie", după care a radiat acest cuvânt şi l-a înlocuit cu termenul „testament", nu atrage eo ipso nulitatea testamentului (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat, voi. III, 1928, p. 876-877; P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual civil (semestrul 1/1998), în Dreptul nr. 6/1999, p. 127-128).
10. Testamentul trebuie să fie datat de testator. Scopul urmărit este acela de a se stabili dacă la momentul întocmirii testamentului testatorul avea capacitatea de a face acest lucru (de a testa), respectiv ultima voinţă a testatorului, singura care trebuie adusă la îndeplinire în cazul întocmirii unor testamente succesive (considerându-se că ultima voinţă le revocă pe cele anterioare).
11. Lipsa datei atrage nulitatea absolută a testamentului.
12. Data constă în indicarea zilei, lunii, anului sau a unui eveniment notoriu (de exemplu, Crăciunul din anul..., Ziua Naţională a României din anul..., ziua de naştere a testatorului din anul..., ziua de naştere a lui X din anul..., ziua numelui testatorului din anul..., ziua numelui lui X din anul... etc.) şi se poate insera în orice loc (la începutul, la sfârşitul sau în cuprinsul testamentului). Data trebuie să fie suficient de precisă pentru a putea fi determinată cu exactitate, fără însă a fi necesară menţionarea orei sau locului întocmirii testamentului. Dacă testamentul se redactează în decursul mai multor zile, data testamentului este data când se termină redactarea lui.
13. în cazul în care testatorul indică intenţionat o dată falsă, alta decât cea la care a întocmit în realitate testamentul, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută. Dovada fraudei se poate face de către persoana interesată de constatarea nulităţii absolute, cu orice mijloc de probă.
14. Data incompletă poate fi completată cu elemente intrinseci ale testamentului sau chiar cu elemente extrinseci, dar numai în măsura în care se coroborează cu cele intrinseci. Când într-un testament olograf, la data anului compusă din patru cifre, primele două cifre sunt tipărite, iar celelalte două cifre sunt scrise cu mâna, data este completă şi legală, deoarece testatorul completând cifrele tipărite prin cele scrise cu mâna a ratificat pe cele dintâi, însuşindu-şi cifrele tipărite, astfel că testamentul nu poate fi anulat din această cauză [C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. II, p. 282, nota 15 Ut. c)J.
15. Testamentul nu trebuie să cuprindă şi menţiunea localităţii unde s-a întocmit. în cazul în care totuşi testatorul menţionează o localitate ca loc al întocmirii, care în final se dovedeşte nereală, probându-se că testatorul nu a fost niciodată sau nu a fost la momentul întocmirii în localitatea respectivă, nu intervine sancţiunea nulităţii testamentului, atât timp cât cerinţa indicării localităţii nu constituie o condiţie de valabilitate a testamentului.
16. Testamentul trebuie sâ fie semnat de testator. Prin aceasta se atestă faptul că dispoziţiile testamentare sunt dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului, că provin de la testator.
17. Semnarea poate consta în indicarea numelui şi prenumelui, a pseudonimului, a iniţialelor sau în reproducerea grafică a ceea ce în mod obişnuit reprezintă semnătura testatorului (D. Chirico, Succesiuni, 1996, p. 100; St.D. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedica, Bucureşti, 1982, p. 44). Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testatorului. Semnătura trebuie să fie manuscrisă, nu se admite punerea de deget (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2420/1955, în C.D. 1955, voi. I, p. 199), aplicarea ştampilei, a sigiliului sau a parafei testatorului. Este valabil testamentul olograf semnat de un episcop cu o cruce şi iniţialele numelui său, şi nu cu indicarea titlului său de episcop al locului unde funcţionează, dacă se stabileşte că testatorul întrebuinţa în toate actele sale acest tip de semnătură (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. VII, p. 160, nr. 142).
18. împrejurarea că testatorul a semnat testamentul cu numele celui cu care trăia în concubinaj, şi nu cu numele său, nu constituie motiv de nulitate, dacă în fapt se constată că testamentul acela emană de la testator (C. Hamangiu, Codul civil adnotat, voi. II, p. 298, nr. 1). în schimb, s-a apreciat că, dacă se dovedeşte că testatorul a semnat cu un nume care nu era întrebuinţat de el în actele curente, ci doar în relaţiile de familie sau în corespondenţa sa particulară, testamentul olograf nu este valabil (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. VII, p. 160, nr. 144).
19. Lipsa semnăturii atrage nulitatea absoluta a testamentului. Fiind un act sub semnătură privată, el poate fi contestat.
20. Semnătura se aplică de regulă la finalul testamentului, însă valabilitatea actului nu este afectată în condiţiile în care testatorul aplică semnătura la începutul sau în cuprinsul testamentului. Esenţial este ca semnătura testatorului să fie aplicată în cadrul testamentului întocmit, nefiind valabil testamentul care poartă semnătura testatorului aplicată pe plicul în care s-a introdus testamentul, întrucât persoanele interesate ar putea introduce în plic un proiect de testament care nu a fost dus până la capăt de testator (M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiuneo ei, p. 212; D. Macovei, op. cit., p. 78; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 190; în sens contrar, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlănescu, Al. Băicoianu, Tratat, voi. III, 1928, p. 841-842, nr. 1253). într-o opinie intermediară, se consideră că semnătura
Gabriua Cristina Frenţiu 165
aplicată pe plic poate fi apreciată valabilă, dacă se poate stabili o legătură indisolubilă între aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea înlocuirii plicului cu altul, care nu reprezintă ultima şi definitiva voinţă a testatorului (în acest sens, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 190; I. Genoiu, loc. cit., p. 41).
21. Cerinţa ca testamentul să fie scris, semnat, datat de mâna testatorului nu îl împiedică pe testator să fie asistat la întocmirea testamentului de o persoană (o rudă, un avocat, un prieten) care să îl ajute la redactare (oferindu-i spre exemplu un model) ori la formularea corectă a dispoziţiilor ce reprezintă voinţa sa liberă (dictând termenii testamentului) sau chiar la a ţine mâna slăbită de bătrâneţe sau de boală a testatorului ori la a plasa corect mâna testatorului nevăzător pe hârtie, însă această persoană care îl asistă pe testator nu trebuie să vicieze consimţământul acestuia (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 186). Prin urmare, asistenţa este exclusiv tehnică. Testatorul trebuie să fie capabil să înţeleagă ce scrie şi să procedeze în mod conştient, însuşindu-şi conţinutul. Ca atare, testatorul nu trebuie să fie doar un element pasiv prin care terţul îşi exprimă propria voinţă (O. Chirică, Succesiuni, 1996, p. 97).
22. în literatura juridică s-a subliniat faptul că nu există însă niciun impediment ca un testament olograf, scris în întregime de mâna testatorului, semnat şi datat, să fie atestat de către avocat, în privinţa identităţii testatorului, a conţinutului şi a datei la care a fost întocmit, deoarece o asemenea menţiune ulterioară pe acest înscris nu afectează validitatea testamentului olograf. Atestarea de către avocat a acestor elemente, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, republicată, ar atenua neajunsurile formei olografe, apropiind testamentul olograf de valoarea probatorie a testamentului autentic, întrucât cele atestate de avocat nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals, spre deosebire de testamentul olograf neatestat, al cărui conţinut, semnătură şi dată, dacă sunt contestate de moştenitori, legatarul trebuie să facă dovada că acesta a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului, fiind necesară recurgerea la proba comparării de scripte (V. Paşca, C. Roşu, Acte juridice morţiş causa întocmite ori atestate de către avocat, în Dreptul nr. 5/2001, p. 84).
23. întrucât testamentul olograf trebuie să fie scris, semnat şi datat personal de testator, un asemenea testament nu poate fi realizat prin procură.
24. îndeplinirea celor trei condiţii de valabilitate prevăzute de lege, mai sus enunţate, constituie o garanţie împotriva oricăror intervenţii din partea unei alte persoane, dar şi o garanţie a sincerităţii testamentului (C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1048/1997, în V. Terzea, Codul civil, voi. II, p. 310).
25. Lipsa uneia dintre cele trei condiţii speciale cerute pentru valabilitatea unui testament olograf atrage nulitatea absoluta a testamentului întocmit. Se admite însă posibilitatea confirmării sau ratificării de către moştenitorii defunctului a testamentului nul absolut pentru lipsa uneia dintre cerinţele speciale de validitate, apreciindu-se că legatul nu este altceva decât o donaţie care îşi produce efectele abia la moartea testatorului (C. Hamangiu, Codul civil adnotat, p. voi. II, p. 281, pct. 9).
26. Simplul fapt al încredinţării unui asemenea testament unui notar public nu transformă testamentul din unul olograf în unul autentic (/. Genoiu, loc. cit., p. 38).
Această formă testamentară este concret reglementată de un text care a tranzitat aproape neschimbat din vechiul în noul cod civil: „Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot,
Citește mai mult
datat şi subsemnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.].Art. 859 C. civ. preluase la 1864 textul francez al art. 970 CN, renunţând numai ca inutilă remarca finală a legiuitorului francez: „il n'est assujetti â aucune autre forme”. Redactarea art. 1041 noul Cod Civil a avut ca repere vechiul art. 859, precum şi art. 1002 Cod civil Carol al Ii-lea, art. 602 it. şi 505 C. civ. elveţian: conţinutul este păstrat şi se adaugă precizarea sancţiunii, anterior prevăzută la art. 886 C. civ. Identic pe formă, textul a rămas oare identic şi pe fond? Cu alte cuvinte: interpretarea de care beneficia la 1804 a rămas aceeaşi în 2011?
Interogaţia ni se pare necesară ţinând cont de configuraţia testamentului olograf: solemnităţile sale simple îl fac extrem de accesibil şi, concomitent, lesne atacabil. Comentând un caz practic de contestare a validităţii testamentului, un autor francez observa:
„Această speţă ne face să vedem limpede o dată în plus nenumăratele dificultăţi şi contestaţii ce se ridică zilnic în ceea ce în mod paradoxal se numeşte comunitatea de moştenitori, o comunitate în care, în ciuda numelui, divizarea este la ordinea zilei. Constatarea se verifică mai ales în succesiunea testamentară, căci reacţionăm cu mai multă animozitate împotriva voinţei uni om pe care l-am văzut trăind şi despre care considerăm a ne fi exclus decât împotriva deciziei abstracte şi impersonale a legii”.
Iată motivele pentru care considerăm că este necesar să răspundem la întrebările mai sus formulate. O vom face analizând jurisprudenţă română şi cea străină în materie, urmărind analizele teoretice ce le-au acompaniat şi încercând în final o concluzie sintetică asupra evoluţiei formalismului testamentar.
Scrierea trebuie să ne ofere certitudinea că provine de la dispunător. După cum se exprima un judecător din Quebec, „faptul că testamentul olograf trebuie să fie scris de către testator este o condiţie esenţială cerută de forma sa, iar un document care este scris de către un terţ nu o satisface în aspectele sale esenţiale".
Este o solemnitate care se poate prezenta foarte variat în concret, putând „îmbrăca forme mai puţin obişnuite. A. Rădulescu aminteşte un testament scris pe nisip, Fr. Terre şi Yves Lequette un testament scris cu dinţii, M. Girault un testament tatuat pe piept, [...] fostul Tribunal Suprem a validat un testament olograf realizat sub forma unei autobiografii, [...] N. Nicolaescu menţionează un testament descoperit pe grinda de lemn a unei case, sub tencuială”, iar o instanţă bucureşteană a validat un olograf în care textul, data şi numele cu majuscule erau inserate cu ajutorul hârtiei copiative, în timp ce semnătura fusese aplicată direct cu instrumentul de scris.
Indiferent de suport, de instrumentul de scris uzitat, de limba redactării, de caracterele folosite, de destinaţia principală a actului material în care a fost integrat, cerinţa formei olografe poate fi satisfăcută. Unitatea de context nu este necesară, putând fi terminat la finele unei perioade mai scurte sau mai lungi de scriere progresivă. Dacă este aşternut pe foi diferite, între acestea trebuie să existe o legătură intelectuală.
Ajutorul unui terţ la redactare nu este interzis: acesta poate oferi testatorului un model, fără însă a i-1 impune şi poate ghida mâna testatorului, câtă vreme nu o forţează dincolo de voinţa acestuia. Astfel, judecătorii au putut aprecia că ghidarea mâinii testatoarei nu pusese în pericol caracterul liber şi voluntar al semnăturii acesteia, care era bolnavă şi întâmpina dificultăţi în scriere. Condiţia de formă nu este însă satisfăcută când dispunătorul analfabet copiază mecanic, inconştient de sensul semnelor pe care le reproduce, testamentul scris de altcineva. într-o altă cauză s-a reţinut că testatoarea, debilă mintal din naştere şi având capacităţi intelectuale limitate, chiar dacă înţelegea scopul unui testament, nu era capabilă să ia iniţiativa de a testa, nici să-i conceapă conţinutul şi să-l scrie singură. Judecătorii au constatat deci nulitatea actului în care scrisese cu pixul peste un text deja scris cu creionul de către tatăl ei.
Testatorul poate interveni ulterior semnării pe text prin ştersături, corecturi şi adăugiri; dacă schimbă fondul dispoziţiei, acestea vor fi voinţe noi şi vor trebui scrise, semnate şi datate de autorul lor. Intervenţia pe text a unui terţ contează numai când a fost făcută cu ştirea testatorului, la momentul redactării actului şi se referă la conţinutul său: testamentul este atunci nul.
În prima jumătate a sec. XX, pe fondul avansării tehnicilor de scriere mecanice şi în contextul tendinţei de consensualizare a actelor juridice, s-a cochetat cu ideea de a valida un document dactilografiat de către dispunător, apoi datat şi semnat. într-o notă critică la o decizie franceză ce refuza dactilografierea, un autor român a susţinut că art. 859 C. civ. nu limitează instrumentele de scriere, iar printr-o expertiză s-ar putea stabili dacă testatorul cunoştea dactilografia şi s-ar putea identifica autorul după cum apăsarea este mai uşoară sau mai puternică. Soluţia era practicată de unele instanţe franceze, motivându-se că scrisul la maşină devine obişnuit şi găsindu-se o asemănare cu validarea testamentului scris de testator cu ajutorul unui terţ. Actul urma deci să fie validat dacă se stabileşte cu precizie că defunctul l-a scris la maşină. La fel s-a decis sub vechiul Cod civil al Canadei de Jos, după care Curtea Supremă a Canadei a revenit în sensul invalidării iar art. 726 alin. 1 CCQ a curmat dezbaterea prin impunerea unei scrieri „altfel decât cea prin vreun mijloc tehnic". în nota aprobativă la decizia franceză anterioară, s-a arătat însă că „formalităţile cerute de lege au o bază cât se poate de raţională care îşi păstrează toată utilitatea azi şi asupra căreia opera de desolemnizare a jurisprudenţei nu poate lucra fără a denatura instituţia în însuşi spiritul ei” şi precizează că pericolul aici este semnarea în alb a testamentului.
Dezbaterea doctrinară relatată folosea o expresie introdusă pentru prima dată de către profesorul francez Louis Josserand: desolemnizarea liberalităţilor. Diminuarea exigenţelor formale în materie testamentară a fost remarcată şi evaluată de acesta într-un studiu rămas de notorietate. Autorul constata în plan general existenţa unei tendinţe de consensualizare a actelor juridice şi, în particular, faptul că donaţia nu mai este demult un act formal.
Josserand se pronunţa în final împotriva tendinţei de desolemnizare, dar această concluzie viza numai exigenţa scrierii în testamentul olograf, nu şi pe cea a datei:
„Motivele care au dus la instituirea formalismului rămân valabile astăzi ca şi în trecut, şi mai ales dubla preocupare de a asigura concomitent cu libertatea, independenţa testatorului, verificarea lesnicioasă şi sigură a originii testamentului. [...] într-o astfel de materie, o libertate extremă ar însemna ruinarea libertăţii... Uşurinţa de a testa nu trebuie să devină uşurinţa de a frauda".
Practica instanţei noastre supreme din sec. XXI a negat validitatea ca testament olograf a două scrisori dactilografiate, arătând că „înscrisurile analizate nu au nici valoarea unui act de ultimă voinţă a defunctei, adică a unui testament, deoarece, pentru a fi valabil, el trebuia să întrunească cumulativ cerinţele prevăzute în art. 859 C. civ., proprii testamentului olograf, anume să fie scris, datat şi semnat de mâna testatorului, autorul actului. înscrisurile din dosar sunt dactilografiate, inclusiv data (la una dintre ele data fiind incompletă) şi poartă doar semnătura defunctei, care probabil îi aparţine, dar care este insuficientă, în lipsa scrierii şi a datării de autoare pentru ca actul să constituie un testament valabil”.
Mijloacele de scriere au devenit între timp electronice, astfel că în practica din Quebec a apărut o problemă similară cu cele mai sus raportate. Formele testamentelor ordinare fiind încă din vechiul Cod civil al Canadei de Jos (1866) o combinaţie între cele franceze şi engleze33, testamentul olograf nu are la ei nevoie de dată. Art. 850 din acest cod se regăseşte în actualul art. 726 din Codul civil Quebec (1994): „Le testament olographe doit etre entierement ecrit par Ie testateur et signe par lui, autrement que par un moyen technique. II n'est assujetti â aucune autre forme”. într-o cauză, testatoarea îşi manifestase ultimele voinţe într-un document Word, pe care îl salvase pe o dischetă, pe a cărei etichetă semnase. Avocaţii legatarului au susţinut în faţa instanţei posibilitatea de a asimila discheta unui plic conţinând un testament olograf. Ei porneau de la jurisprudenţă dezvoltată pe vechiul cod din 1866, care recunoştea validitatea unui testament nesemnat, dar conţinut într-un plic purtând semnătura autorului său, jurisprudenţă care ar trebui să se aplice mutatis mutandis şi testamentului informatic. La circumstanţele descrise s-a mai adăugat şi o lege intrată în vigoare în noiembrie 2001, care echivala în materie de procedură civilă toate probele tradiţionale cu cele echivalente electronice. Faţă de ezitările judecătorilor confruntaţi cu atare cereri, doctrina s-a pronunţat în manieră extrem de critică: admiterea validităţii reduce „regulile de formă ale testamentelor la reguli de probă, în loc să le considere aşa cum au fost întotdeauna şi cum continuă să fie, reguli esenţiale pentru existenţa actului’’. Unul dintre proiectele de revizuire a vechiului Cod din 1866 vizase aşa-numitul testament declarat, ce ar fi putut cuprinde şi pe cel informatic. Dar niciunul dintre proiectele ulterioare ce au precedat versiunea finală din 1991 nu l-au acceptat, de unde s-a concluzionat că legiuitorul din Quebec nu a intenţionat aşa ceva; dimpotrivă, cere act scris de însuşi testatorul în mod fizic. Şi în Franţa se concluzionează că, „în stadiul actual al legislaţiei, testamentul olograf electronic nu este valabil.
Data testamentului olograf este tratată de jurisprudenţele română, franceză şi belgiană în câteva decizii ce merită examinate.
Practica franceză a determinat înainte de toate ce se înţelege prin dată în sensul art. 970 CN (art. 859 C. civ.). în tăcerea Codului, Casaţia a stabilit că aceasta cuprinde indicarea zilei, lunii şi anului, nefiind necesară precizarea orei şi locului testării. în aceeaşi direcţie s-a orientat şi jurisprudenţă română. Soluţia se bazează pe nişte date fundamentale. Codul nostru din 1864 împrumutase aproape integral dispoziţiile în materie de moşteniri din Codul Napoleon, ambele neabrogând din dreptul anterior lor decât dispoziţiile contrare (art. 1912 C. civ.]. Or, Codul civil francez la 1804 şi, implicit, cel român la 1864, preluaseră textele celebrei Ordonanţe a cancelarului Daguesseau din 1735 asupra testamentelor, iar art. 38 din Ordonanţă care cerea ca testamentul olograf să precizeze ziua, luna şi anul nu era în contrarietate cu noile coduri.
Curtea noastră de casaţie a apreciat într-o cauză că „data fiind un element esenţial al testamentului olograf, lipsa ei atrage nulitatea testamentului. O dată greşită sau incompletă nu este însă tot una cu lipsa de dată şi nu poate avea întotdeauna drept consecinţă anularea testamentului. Astfel, dacă judecătorii de fond constată că data testamentului este inexactă nu din cauza voinţei testatorului, ci numai din cauza nebăgării sale de seamă şi dacă pe lângă aceasta se poate îndrepta eroarea şi fixa în mod sigur data cu ajutorul dispoziţiilor din testament sau a altor fapte sau probe, chiar afară din testament, dar care sunt în strânsă legătură şi dau înţelesul dispoziţiilor din testament, atunci nu mai este nici un motiv a se anula testamentul". Instanţa de fond, respectiv cea de recurs, „examinând diferitele dovezi produse de părţi a constatat în fapt mai întâi că antedatarea testamentului nu este făcută cu ştiinţă şi voinţă, cum pretinde recurenta, ci este numai rezultatul inadvertenţei testatorului; că apoi, pentru a stabili că adevărata dată este 15 iulie 1897, Curtea de apel s-a întemeiat pe dispoziţiile din testament şi pe faptul că testatorul s-a căsătorit cu soţia sa în anul 1880, cum şi pe faptul că tocmai în anul 1887 luna septembrie, au fost terminate casele care prin testament sunt lăsate soţiei sale".
Observăm cum, urmând poziţia adoptată începând din 1855 de Casaţia franceză. Curtea de Casaţie de la Bucureşti a utilizat elemente intrinseci ale testamentului, coroborate cu elemente extrinseci dar legate de acesta, pentru a reconstitui data şi a valida în final testamentul olograf.
Într-o acţiune de ieşire din indiviziune, intentată de fraţii unui soldat decedat în războiul din 1916, împotriva altor fraţi şi a văduvei defunctului pentru împărţirea averii rămasă pe urma acestuia, soţia produce în faţa tribunalului un testament emanând de la defunct, susţinând că averea arătată în acţiune i se cuvine, întrucât îi fusese lăsată în întregime prin actul de ultimă voinţă invocat. Chestiunea a fost complicată de împrejurarea că testamentul fusese scris pe o carte poştală trimisă nedatată soţiei pârâte: instrucţiunile militare interziceau ostaşilor de pe front să pună data sau localitatea de unde scriau. La obiecţia reclamanţilor care, deşi recunoştea că testamentul este scris şi subscris de testator, susţineau însă că este nul fiindcă nu este datat, soţia invocă cazul de forţă majoră notoriu şi necontestat care a împiedicat pe testator de a-şi data testamentul, motivând că această împrejurare poate să-l dispenseze de condiţia datei şi să-l facă valabil ca testament olograf.
în hotărârea Tribunalului Prahova s-a reţinut: „împrejurarea că un testament olograf, scris de un militar de pe front pe o carte poştală, este lipsit de dată din cauza instrucţiunilor militare care interziceau ostaşilor în timpul războiului să pună data şi localitatea de unde scriau, nu poate dispensa testamentul de condiţia datei, întrucât, legiuitorul prevăzând atât pentru testamentele obişnuite cât şi pentru cele excepţionale anumite condiţii de formă, aceste condiţii trebuiesc îndeplinite, indiferent de forma la care a recurs testatorul pentru a-şi redacta actul său.
Deşi după art. 859 C. civ. data este, ca şi scrierea şi subscrierea testatorului, o condiţie de validitate a testamentului olograf, totuşi raţiunea datei fiind de a se stabili dacă testatorul a fost capabil în acel moment şi, în acest caz de pluralitate de testamente cu dispoziţii contrarii, de a se şti care e cel din urmă şi a revoca pe celelalte, înseamnă că data nu mai e necesară şi poate chiar lipsi când e necontestat că testatorul a fost capabil şi că nu a mai lăsat nici un alt testament decât cel în discuţie. [...] Stabilindu-se că testatorul a murit la începutul lunii octombrie 1916 şi că a plecat în război ca rezervist după 15 august 1916, iar de altă parte prezumţia fiind că scrisoarea a trimis-o după câtva timp de la plecare, urmează că data se poate determina în luna septembrie 1916, aşa că în acest caz se poate spune că testamentul are dată şi poate fi considerat ca valabil din acest punct de vedere”.
Vedem deci cum judecătorii au validat un testament olograf pentru care au putut reconstitui numai parţial data. Adnotatorul speţei critică hotărârea acestora, pronunţându-se pentru nulitate. El se raliază astfel la poziţia jurisprudenţei şi doctrinei franceze din prima jumătate a sec. XIX, conform căreia absenţa totală a datei din textul testamentului nu poate fi indiferentă; acceptă însă posibilitatea rectificării sau completării acesteia. Pe urmele practicii franceze, rectificarea o consideră posibilă numai în caz de eroare din partea testatorului; altfel, nulitatea va sancţiona data falsă. în ambele ipoteze, la restabilirea datei se va putea proceda „numai cu elemente sau indicaţii trase din cuprinsul testamentului. [...] în fine, este în afară de orice îndoială că împrejurările din afară de testament, care, luate izolat, nu sunt suficiente pentru completarea datei, pot să se coroboreze cu enunţările făcute de testator în cuprinsul testamentului, pentru a întări astfel dovada precisă a datei. Pentru aceasta însă, trebuie ca elementele furnizate chiar de testator în act să restabilească suficient data testamentului şi numai apoi să se recurgă la împrejurările externe".
Tot un testament redactat în vreme de război a provocat Curtea de casaţie franceză să decidă: „Este valabil testamentul scris pe o carte poştală interzonală şi datat „4 noiembrie", de vreme ce s-a dovedit că testatorul Perronet nu se găsea în locul în care cartea fusese scrisă nici în 1940 nici în 1941, că respectivele cărţi poştale au circulat numai în perioada 1940-1942 şi că dispunătorul a decedat în 1943. Instanţa poate reconstitui astfel data testamentului ca fiind 4 noiembrie 1942”. Vedem cum instanţa franceză adoptă o poziţie mai rigidă decât cea a Tribunalului Prahova mai sus raportată şi, aşa cum preconizase nota sa Barbu Scondăcescu, nu validează testamentul până nu îi reconstituie integral data.
Aceeaşi soluţie completă este reţinută şi pentru un testament din care data lipsea iniţial cu desăvârşire. După testatoarea care se sinucisese s-a găsit un plic conţinând o hârtie scrisă şi semnată de aceasta: „Adio, Albert! îţi dau tot ceea ce îmi aparţine. Alice Gilbert”. Casaţia franceză a concluzionat că „trebuie respins recursul promovat împotriva deciziei prin care judecătorii fondului consideraseră că fraza „Adio, Albert!", prin scurtimea şi solemnitatea exprimării, nu permite nicio incertitudine cu privire la succesiunea aproape instantanee a redactării actului şi a consumării sinuciderii”. Tonul melodramatic (element intrinsec) permite situarea redactării imediat înaintea sinuciderii, datată prin expertiza medicală (elementul extrinsec).
Printr-un testament datat „marţi, 15 aprilie", dispunătorul lăsa un bun anume servitoarei sale. Testatorul decedase pe 21 aprilie 1941 în spital, unde fusese internat pe 15 aprilie, în timp ce legatara intrase în serviciul său din 1934. Cum între 1934 şi 1941 numai ziua de 15 aprilie 1941 căzuse într-o marţi, judecătorii belgieni au concluzionat că din elementele extrase din conţinutul testamentului rezultă că fusese redactat în această ultimă dată.
în România, legatara a cerut notarului să constate că este titulara drepturilor patrimoniale de autor de la scriitorul Anton Holban, în temeiul testamentului său olograf. Starea materială şi cuprinsul acestui testament au fost stabilite, potrivit art. 892 C. civ., de către notar prin procesul-verbal din 2 iunie 1958, constatându-se că decuius a lăsat discoteca sa unui prieten, iar celelalte bunuri petiţionarei, logodnica sa. în cuprinsul cărţii poştale cu clauze testamentare, dispunătorul arată că este în spital, printre operaţi şi că joi dimineaţa va fi supus unei intervenţii chirurgicale, mani-festându-şi regretul că nu şi-a întocmit din timp testamentul. Prin încheierea din 7 august 1958, notarul a respins cererea de eliberare a certificatului de moştenitor, motivând că testamentul olograf prezentat de petiţionară nu este datat, neavând indicată decât menţiunea „marţi, cu două zile înainte de operaţie”. Tribunalul sesizat cu acţiune în constatare de către legatară a validat testamentul, reţinând că „deşi incomplet datat, este valabil, putându-se stabili când a fost întocmit. [...] Reiese din numeroase scrisori primite de petiţionară de la Anton Holban că acesta menţiona în mod obişnuit ca dată numai ziua conceptării corespondenţei şi anume ziua din săptămână când a scris scrisoarea. în acelaşi fel a fost datată şi cartea poştală în care se cuprinde testamentul în discuţie. Această carte poştală poartă şi ştampila oficiului poştal din Bucureşti, Gara de Nord, cu data de 7 ianuarie 1937, iar decesul lui Anton Holban a avut loc la 15 ianuarie 1937, consecutiv operaţiei la care a fost supus, în consecinţă, tribunalul constată că testamentul a fost datat de Anton Holban în stilul său propriu, utilizat de acesta în întreaga sa corespondenţă şi că, faţă de existenţa elementelor de fapt ce stabilesc cu mare aproximaţie ziua conceptării testamentului olograf, acesta este valabil, întrunind condiţiile cerute de art. 859 C. civ.”. în nota redactată de Octavian Căpăţână la această sentinţă, se arată că:
„Testamentul olograf cu dată incompletă constituie un act inform, deoarece nu satisface una din condiţiile de solemnitate impuse de lege pentru validitatea sa (identificarea precisă a zilei când a fost întocmit). Ca atare, data incompletă - asimilabilă cu lipsa totală de dată - justifică, într-o interpretare strictă sancţiunea anulării în temeiul art. 859 şi 886 C. civ. 0 soluţie atât de rigidă contrazice însă, prin formalismul ei, principiul că enunţările inserate într-un înscris (cum sunt şi indicaţiile incomplete referitoare la dată) trebuie înţelese în sensul în care pot produce un efect juridic, după cum recomandă art. 978 C. civ., aplicabil prin extensie şi testamentelor. E preferabilă interpretarea care urmăreşte să valideze, iar nu să infirme actul juridic. Tendinţa de a evita nulitatea îşi găseşte însă limitarea firească în necesitatea de a respecta caracterul solemn al testamentului olograf.
Octavian Căpăţână ajungea pe aceste baze teoretice la concluzia posibilităţii de a valida o dispoziţie mortis causa olografă, completând data prin utilizarea de elemente intrinseci testamentului pentru a o recupera). Autorul admite în plus apelarea, la nevoie, la elemente de fapt exterioare actului, dar numai în măsura în care „îşi află originea în enunţările actului de ultimă voinţă”. Dar Căpăţână precizează în final - asemenea lui Barbu Scondăcescu - că nu admite validarea testamentului decât dacă data poate fi complet reconstituită: „din cuprinsul cărţii poştale rezultă că testatorul a scris-o fiind internat în spital, cu două zile înainte de intervenţia chirurgicală la care a fost supus. Data nu se reduce prin urmare la simpla indicaţie „marţi” (care echivalează cu o totală nedatare), ci menţiunile care o compun, deduse numai din enunţările testamentului, sunt următoarele. „marţi, cu două zile înainte de operaţie". Elementele intrinseci arătate puteau fi completate, stabilindu-se exact ziua când a avut loc intervenţia chirurgicală. în cazul când această circumstanţă de fapt, extrinsecă, dar trăgându-şi izvorul direct din contextul testamentului, se putea preciza neîndoielnic, însăşi data actului de ultimă voinţă se întregea de la sine; ca mijloc suplimentar de verificare putea servi şi ştampila aplicată de oficiul poştal pe corespondenţa dispunătorului. Dacă din probele arătate s-ar fi desprins - nu cu aproximaţie, ci în mod precis - ziua întocmirii testamentului, soluţia validării acestuia, corectă în principiu, ar fi devenit judicioasă şi în speţă”.
Judecătorii belgieni au abordat reconstituirea datei într-o speţă delicată. Decuius lăsase două testamente cu texte identice, primul datat „17 octombrie 1951” dar nesemnat iar al doilea semnat dar datat numai „17 octombrie”. Lipsa semnăturii lăsa primul testament fără nicio valoare în sine. Curtea a admis însă că testamentul semnat şi datat numai cu ziua şi luna putea fi completat cu ajutorul celui nul care, deşi nesemnat, conţinea exact acelaşi text şi o dată completă.
Fostul Tribunal Suprem a trebuit să se pronunţe la începutul anilor şaptezeci asupra unei ipoteze (cel puţin în aparenţă) asemănătoare: colateralii privilegiaţi ai unei defuncte pictoriţe din Bucureşti au avut surpriza de a fi confruntaţi cu amantul antece-soarei lor, care s-a prezentat în calitate de legatar universal. Pretenţiile şi le întemeia pe inscripţionarea realizată cu penelul pe spatele unui tablou al decedatei: „las moştenire tot ce am lui Vădi”, semnat „Vavilina - 1969". Reclamanţii au invocat nulitatea acestui testament, în principal pentru că nu este datat şi în subsidiar pentru că scrisul nu aparţine defunctei. Fostul Tribunal al municipiului Bucureşti a admis acţiunea, considerând că inscripţia de pe tablou este „o abilă adăugire”, dar instanţa de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare. Tribunalul greşise, a considerat instanţa de recurs, mai întâi când nu permisese legatarului să probeze autenticitatea testamentului. De asemenea, „nulitatea relativă pentru datarea incompletă a testamentului poate fi acoperită în situaţia în care se învederează că, la data întocmirii lui, nu au existat efecte care să contrazică scopul - de ocrotire - al dispoziţiilor art. 859 C.civ. şi a căror înlăturare să fie necesară prin mijlocirea nulităţii". Aceasta înseamnă că, din moment ce incapacitatea testatoarei nu fusese invocată şi nici nu se produseseră testamente ulterioare celui litigios, sancţiunea nulităţii nu mai are raţiune de a fi aplicată. Prima adnotare făcută speţei este una critică: „Pornind însă de la necesitatea unui control efectiv asupra realităţii actului invocat, credem că nu se poate afirma că [...] formalităţile cerute de lege pentru validitatea testamentelor ar putea fi înlăturate, şi anume, chiar acelea prevăzute de lege sub pedeapsă de nulitate. Scopul acestor formalităţi este tocmai să garanteze că actul cuprinde voinţa testatorului şi că nu a fost plăsmuit de persoane interesate. Astfel, în speţă, era mai uşor să se adauge pe un tablou care purta semnătura pictorului şi anul în care a fost pictat, cele câteva cuvinte care cuprindeau legatul, decât să se completeze data: această completare ar fi sărit în ochi că este adăugată". Al doilea adnotator îşi însuşeşte poziţia Tribunalului Suprem, arătând că data în testamentul olograf "nu prezintă importanţă prin ea însăşi, adică ca element formal , ci pentru că îndeplineşte o dublă funcţie: aceea de a stabili capacitatea de a dispune a testatorului, verificată în momentul redactării înscrisului şi aceea de a permite, eventual, înlăturarea testamentelor anterioare, dat fiindcă ultimul datat revocă pe toate celelalte”. Opinia ultimă consacră ceea ce se numeşte data indiferentă în testamentul olograf.
Se observă cum jurisprudenţă română a pornit de la aplicarea întocmai a exigenţei datării, aşa cum o prevedea textul din Cod şi cum o practica jurisprudenţă mamă din Franţa. A ajuns însă treptat la o interpretare flexibilă, în care data nu trebuie integral reconstituită şi poate fi chiar indiferentă, câtă vreme raţiunile identificate ale datei nu sunt lezate. Autorii noştri i-am văzut însă reacţionând în consens cu poziţia tradiţională conservatoare franceză.
Această ultimă poziţie a avut un prim reviriment fundamental prin decizia Payan: „judecătorii fondului s-au înşelat pronunţând nulitatea unui testament olograf datat numai „ianuarie 1975”, câtă vreme nici incapacitatea testatorului nici existenţa unui testament ulterior incompatibil nu fuseseră dezbătute între părţi". Era pentru prima dată când practica franceză accepta indiferenţa datei: acolo unde o dată completă este inutilă, absenţa zilei este lipsită de consecinţă. Evoluţia s-a finalizat prin decizia în cazul testamentului Garon. Un preot de ţară din zona oraşului Limoges dispusese prin testament de veniturile slujbelor ce urma să le ţină. Mustrat mai apoi de conştiinţă în faţa unei morţi iminente, a scris în grabă un act prin care lăsa respectivele venituri unui colateral cu sarcina de a le vărsa episcopiei din Limoges, uitând însă să-l dateze. Curtea de casaţie a decis: „în pofida absenţei datei, un testament olograf nu va fi lovit de nulitate când elemente extrinseci actului, coroborate prin elemente intrinseci, stabilesc că a fost redactat în cursul unei perioade determinate şi că nu s-a demonstrat că în cursul acestei perioade testatorul ar fi fost lovit de o incapacitate de a testa sau ar fi redactat un testament revocator sau incompatibil”. Teoria datei indiferente în testamentul olograf a ajuns deci să fie acceptată în jurisprudenţă franceză mai târziu decât în cea română. De asemenea, acceptarea vizează numai situaţia în care se poate totuşi identifica un interval de timp în care ultima voinţă fusese manifestată (în speţă, Garon testase cândva între 28 septembrie 1999 - data primului testament - şi 4 august 2000, când a decedat) şi numai dacă moştenitorii contestatari nu demonstrează necesitatea de a cunoaşte precis data pentru acest interval (problemă de incapacitate sau de testament subsecvent revocatoriu).
Ultima decizie românească cunoscută în materie aparţine curţii de apel craiovene. Un act cu titlul „Consimţământ scris” era manuscris şi semnat de testator, nu era datat, dar cuprindea semnăturile martorilor şi data la care aceştia semnaseră. Deşi admite raţiunile mai sus detaliate ale datei în testamentul olograf. Curtea conchide totuşi în sensul nulităţii: „se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicate de testator pe testament, nu şi în ipoteza inexistenţei acestui element esenţial pentru validitatea actului. Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voinţă din partea defunctului”. Se observă cum judecătorii au adoptat astfel o poziţie mai intransigentă decât cea a confraţilor francezi în decizia Garon, neadmiţând indiferenţa datei. La fel se poziţionează şi o opinie exprimată în literatura noastră.
Citește mai mult
nu admite un echivalent precum punerea de deget, a unei cruci sau aplicarea unei ştampile.Imperative practice au încercat să-i detensioneze totuşi rigiditatea: nu este nevoie de redarea în clar a numelui şi prenumelui, traseul grafic folosit uzual ca semnătură fiind suficient; dispunătorul poate semna şi cu pseudonimul, porecla sau chiar iniţialele sale, important fiind să nu existe îndoieli privind cine a semnat şi de ce a semnat (pentru a-şi marca ultima voinţă).
Discuţii s-au purtat asupra locului semnăturii. Toţi sunt de acord că se aşează în mod normal la finele actului, căci prin ea testatorul îşi însuşeşte voinţele consemnate în scris până în acel punct. Pe modelul dreptului succesoral francez, s-a conturat însă la noi o orientarea permisivă de acceptare ca valabil şi a unui testament semnat în alt loc decât la sfârşit sau chiar pe plicul ce-1 conţine6. Problema necesită în opinia noastră a fi examinată separat.
Observând, pe de o parte, cum art. 859 C. civ. solicita ca testamentul olograf să fie „subsemnat" (faţă de textul francez care cerea să fie „semnat"), ni se pare a fi fost greşită preluarea în practica şi literatura noastră a soluţiei franceze. Preluarea se datorează probabil unei mai vechi metehne a practicii noastre: aceea de a imita jurisprudenţă franceză chiar şi în chestiunile în care cele două legislaţii diferă7. Pe malul Senei s-a constatat corect că amplasarea este indiferentă, deoarece „legea nu precizează locul pe care semnătura trebuie să-l ocupe”8. Or, autorii noştri dinainte de 1950 arătau argumentat că legiuitorul român modificase la 1864 intenţionat textul model al art. 970 CN şi impusese ca testamentul să fie subsemnat. Credem deci că nulitatea absolută ar trebui să lovească orice dispoziţie olografă de ultimă voinţă făcută înainte de 1 octombrie 2011, dacă semnătura apare în alt loc decât la sfârşit9.
Poziţia pe care o combatem s-a încetăţenit însă, astfel că a trecut în art. 1041 noul Cod Civil, care a revenit la redactarea franceză a textului. Putem de aceea implicit accepta ca valabil un testament olograf redactat sub noul cod şi semnat pe foaia (foile) cu textul, dar nu neapărat la final.
Semnătura testamentului a fost definită de către Curtea de casaţie belgiană ca fiind expresia manuscrită prin care autorul unui act are obiceiul de a revela terţilor personalitatea sa în viaţa civilă (adică în actele juridice) şi de a face actul al său aprobându-i conţinutul. Raţiunea pentru care Codul civil solicită manuscrierea se regăseşte şi la semnătură: certitudinea asupra autenticităţii ultimei voinţe. Semnătura se particularizează însă prin faptul că marchează diferenţa între stadiul de proiect şi cel definitiv al voinţei mortis causa. Ea este din acest punct de vedere o formalitate esenţială, ce nu admite un echivalent precum punerea de deget, a unei cruci sau aplicarea unei ştampile.
Imperative practice au încercat să-i detensioneze totuşi rigiditatea: nu este nevoie de redarea în clar a numelui şi prenumelui, traseul grafic folosit uzual ca semnătură fiind suficient; dispunătorul moşteniri deschise înainte de această dată nu va putea valida însă un testament olograf semnat altundeva decât la sfârşitul textului său. Soluţia este identică dacă testamentul a fost redactat înainte de data menţionată iar moştenirea s-a deschis ulterior acesteia, pentru că ne raportăm la data întocmirii testamentului pentru a-i aprecia întrunirea condiţiilor de formă.
Pe de altă parte, semnarea pe plicul în care a fost pus testamentul şi nu pe foaia pe care acesta este scris este o chestiune diferită. Parafrazându-1 pe Deak, vom constata că în cod se cere semnarea testamentului, nu a ambalajului acestuia. Prin excepţie, nulitatea nu va interveni dacă se poate stabili în fapt o legătură strânsă între plicul semnat şi conţinutul său neiscălit: e.g., testatorul depune în depozit la notar un plic pe care a semnat şi în care se găseşte ultima sa voinţă, chiar nesemnată. în schimb, găsirea deschis printre hârtiile defunctului a aceluiaşi plic nu este suficientă pentru a conduce la validare0.
0 evoluţie asemănătoare s-a produs în Quebec, unde fostul art. 854 CcBC impunea ca tot ce apare scris după semnătura testatorului să fie considerat un nou act, necesar a fi scris şi semnat de testator. Jurisprudenţă asupra amplasamentului semnăturii generată de acest text a fost ezitantă, acceptând totuşi în final semnarea la începutul testamentului sau pe plicul ce-1 conţine. Art. 726 CCQ nu mai conţine prevederea incriminată, astfel că locul semnăturii a devenit indiferent, fiind de ajuns ca între aceasta şi conţinutul testamentului să se stabilească o legătură materială şi intelectuală suficient de strânsă pentru a forma un tot indivizibil1.
Reacţii faţă de evoluţiile mai sus semnalate au apărut imediat. Am arătat la exigenţa scrierii cum Josserand constatase teoretic desolemnizarea liberalităţilor şi se pronunţase împotriva respectivei tendinţe.
S-a constatat mai apoi cum notarii francezi luaseră până în anii şaizeci ai sec. XX obiceiul de a-şi sfătui clienţii să testeze olograf şi să-şi depună testamentul la ei, ceea ce a dus la raritatea testamentului autentic. Aici s-a produs o schimbare inevitabilă. Testamentul olograf este etalonul actului sub semnătură privată, fiind suficient pentru validitatea sa formalismul redus la de la 970 fr./859 rom. C. civ., formalism care în final se tinde a fi uitat. Era unul dintre rarele acte solemne la care forma cerută ad validitatem nu este cea autentică3. Matricea de ultimă voinţă fiind discretă, aceste ultime voinţe tind să ocupe primul plan, iar determinarea conţinutului şi existenţa lor ajunge să pară esenţialul.
De aici au rezultat numeroasele ezitări jurisprudenţiale din perioada respectivă, Curtea de casaţie franceză ajungând, de exemplu, să constate în mod surprinzător că „ruperea unui testament nu atrage prezumţia de revocare a acestui act. Revine judecătorilor fondului să cerceteze [...] în funcţie de circumstanţele cauzei şi de cele ale distrugerii însăşi, dacă voinţa testatorului a fost de a aneantiza dispoziţiile testamentare anterioare”4. Jurisprudenţă menţionată are la bază următorul raţionament: faptul în sine că testamentul este găsit rupt nu dovedeşte nimic. Dacă se descoperă că testatorul a făcut-o, atunci trebuie cercetat dacă a vrut sau nu să-l revoce. Curtea de Casaţie franceză a fost astfel treptat condusă să încurajeze judecătorii fondului la investigaţii subtile, uneori cvasidivinatorii. Voinţa revocatorie trebuie să reiasă din starea în care titlul este descoperit. Determinarea acestei voinţe conducea astfel judecătorii la un dialog unic, desfăşurat dincolo de tăcerea mormântului, cu cel căruia încearcă să-i pătrundă adevăratele intenţii. Magistraţii au ajuns să aibă uneori nevoie de tehnica unui Sherlock Holmes pentru a desluşi enigme provocate de testatori. în aceste condiţii, interpretarea suverană a judecătorilor fondului era deseori supusă hazardului. Voinţa de a cerceta cu orice preţ veritabilele dorinţe ale autorului ruperii a ajuns să se învecineze cu arta de a face să vorbească morţii5.
Concluzia sintetică a acestor evoluţii o vedem bine ilustrată în următoarele rânduri: „Autoritatea publică este deseori ferm convinsă că actele private mai importante trebuie să fie însoţite de forme riguroase (ca şi cum procedurile pe care ea însăşi le practică ar trebui să găsească ecou în obişnuitul sau în extraordinarul cetăţenilor). Rezistenţa celor care încheie respectivele acte este adesea la înălţimea convingerii autorităţii: sursă de cheltuieli, formele impuse au toate şansele de a revela celuilalt (de la primul la infinit) un act asupra existenţei căruia secretul era în plan imediat de dorit. Cât priveşte pe cei a căror meserie este redactarea actelor, preocupaţi să răspundă solicitărilor clienţilor lor, ei construiesc formule apte a împăca evicţiunea formalismului legal şi validitatea operaţiunii juridice: excesul de formalism suscită expedientul care îl va neutraliza. [...] Pe terenul liberalităţilor, legiuitorii şi magistraţii n-au abolit defel regulile de formă; le-au îmblânzit doar, din preocuparea de a împăca două exigenţe contradictorii: evitarea anihilării, datorită unei simple neregularităţi de formă, a voinţelor exprimate; asigurarea sincerităţii dispoziţiilor testamentare. Căci formalismul nu este întotdeauna o înfloritură inutilă. Dacă este important să se evite o invazie paralizantă, nu trebuie ca denunţarea excesului de formalism să alimenteze vreo cruciadă care, în numele exaltării voinţei, ar pretinde expulzarea oricărui formalism. [...] Jocul formelor poate constitui un instrument major de securitate juridică”8.
Profesorul Grimaldi observa cum interpretarea testamentelor în maniera criticată a dus în practică franceză la excese: refacerea testamentelor prin metode ce frizează arta divinatorie. Dar jurispru-denţa asupra datei în testamentul olograf este una care nu cade în exces în privinţa desolemnizării testamentului9.
Suntem şi noi de părere că în materie testamentară trebuie aplicat un formalism raţional: părăsirea rigidităţii specifice formalismului instinctiv despre care am scris mai sus nu trebuie lăsată să ne conducă la un liberalism total, care să răpească orice rol condiţiilor de formă. Noul Cod civil solicită la art. 1041 manuscrierea, semnarea autografă şi datarea testamentului olograf iar la art. 1039 alin. 2 se arată că „elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci”. Aceste texte oferă temei pentru rezultatele la care s-a ajuns prin evoluţia rezolvărilor de speţă redate mai sus: data incompletă, greşită involuntar sau absentă în testamentului olograf poate fi reconstituită sau poate fi considerată ca fiind indiferentă - cu condiţia în ultimul caz ca nimeni nu invocă incapacitatea testatorului sau vreun testament revocatoriu.
Un autor nota: „Dreptul testamentelor continuă să fie împărţit între exigenţele contradictorii ale voluntarismului şi cele ale formalismului. Este un echilibru instabil, în care nu se va putea menţine la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să se fixeze într-o parte sau în alta". S-ar putea spune din cele mai sus expuse că s-ar fi ajuns la o stare de echilibru. Constatarea respectivă este însă periculoasă, căci înţelepciunea soluţiei echilibrate de astăzi poate fi răsturnată mâine de schimbările din realitatea cotidiană. Ca urmare, nu este rău că textul de la 1041 noul Cod Civil nu se prezintă altfel decât o făcea în cuprinsul art. 859 C. civ.: o formulare principială bazată pe experienţa multiseculară a practicării testamentului privat, ce lasă prin laconismul şi generalitatea ei loc pentru adaptarea la noi circumstanţe.
Din punctul de vedere al practicii, observăm că nu avem deocamdată multe decizii importante mai recente decât cele din anii şaptezeci ai secolului trecut1. Dacă este să apreciem gradul de utilizare al testamentului olograf, trebuie să dăm cuvântul în primul rând lui Matei Cantacuzino. Profesorul ieşean vedea în împrumutul fidel al art. 970 CN (art. 859 C. civ.) instituirea unei forme fără fond, căci „nu e la îndemâna celor care nu ştiu să scrie, deşi ştiu să iscălească. Legea noastră prea riguroasă pentru starea noastră de cultură n’a reprodus dispoziţiunile din vechea noastră legiuire (&& 738 şi urm. C.Cal.) care admitea valditatea unor testamente adeverite de martori instrumentări”. Din acest motiv, Codul civil din 1940 prevăzuse pentru locuitorii comunelor rurale (art. 1006) posibilitatea de a dispune printr-o simplă declaraţie orală în faţa notarului comunei şi a patru martori ştiutori de carte. Notarul urma să verifice identitatea testatorului şi a martorilor, transpunea în scris declaraţia primului şi îi dădea citire, întocmind apoi un proces-verbal semnat de toţi cei implicaţi (sau arătând eventualele împiedicări la semnare). înţelepciunea deciziei legiuitorului român din 1940 a fost retroactiv probată de un interesant studiu publicat două decenii mai târziu. Autorul cercetării arată cum în testamente din sec. XVIII întocmite pe Valea Jaleşului-Gorj se lasă preotului satului pământ sau pământ cu vii pentru a face comândul. Obiceiul se transmite până în sec. XX, fiind semnalat în două procese verbale referitoare la testamente orale redactate de doi soţi în 1938 în comuna Târgul Logreşti, judeţul Dolj.
Dacă este să dăm crezare autorilor interbelici, testamentul olograf ajunsese totuşi să fie cel mai practicat în acea perioadă. Situaţia pare a se fi schimbat după ultimul război mondial în favoarea formei autentice, din motive asupra cărora nu avem încă suficiente date pentru a ne pronunţa. Cert este că am discutat personal cu notari având vechime în profesie de peste douăzeci şi cinci de ani şi niciunul nu şi-a amintit să fi văzut mai mult de unul, maximum două testamente olografe în toată activitatea lor. Nici practica judiciară publicată în ultimii cincizeci de ani nu ne conduce la altă concluzie, în pofida a ceea ce se susţine în literatura noastră.
Notarii români sunt de altfel reticenţi în a valida un testament olograf impropriu datat şi preferă să trimită cauza succesorală la instanţă pentru soluţionare. în Franţa, unde varietatea olografă este frecventă, s-a acţionat deja în această direcţie: urmare a jurispru-denţei nesigure referitoare la dată, Congresul notarilor francezi din 1975 a adoptat rezoluţia nr. 72 prin care s-a solicitat ca legislaţia să fie modificată în sensul de a prevedea depunerea testamentului olograf în depozit la notar, care să menţioneze data pe documentul închis ce îi este remis. Propunerea a fost inclusă în Oferta de lege a grupului condus de regretatul profesor Pierre Catala5, este aplicată în practica notarială franceză6 şi este recomandată şi la noi, mai ales că art. 92 din Legea nr. 36/1995 o permite.
Dacă testatorul nu ştie să scrie sau se află în imposibilitate de a scrie, nu poate face decât testament autentic.