Art. 1255 Noul cod civil Nulitatea parţială Nulitatea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Art. 1255
Nulitatea parţială
(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
(2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.
| ← Art. 1254 Noul cod civil Desfiinţarea contractului şi a... | Art. 1256 Noul cod civil Nulitatea contractului plurilateral... → |
|---|
2. în doctrina noastră, nulitatea primeşte o clasificare şi după criteriul întinderii efectelor nulităţii, aşa cum arătam mai sus, secţiunea dedicată clasificării generale. Nulitatea parţială a fost definită ca fiind acea nulitate „care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte
Citește mai mult
menţinându-se, întrucât nu contravin legii" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 252; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 227; G. Răducan, op. cit., p. 98-110), în timp ce, în contrapondere, a fost numită nulitate totală aceea care desfiinţează integral actul juridic civil.3. Nulitatea este o sancţiune care trebuie adaptată scopului regulii încălcate, astfel că, prin ipoteză, ar trebui să atingă doar partea sau clauza actului juridic neregulat formată, iar nu actul juridic în totalitatea sa, ca o aplicaţie a maximei romane utile per inutile non vitiatur. Doar în situaţia în care acea clauză sau acea parte a actului juridic ar fi apreciate de părţile contractante drept esenţiale, în sensul că în lipsa acestora nu ar mai fi încheiat deloc acel act, ar trebui aplicată nulitatea totală.
4. Având în vedere că nulitatea trebuie pronunţată de către instanţă, rezultă că tot acesteia îi revine şi rolul de a stabili limitele în care actul juridic poate fi recuperat, atunci când este aplicabilă nulitatea parţială. Din acest considerent deducem că instanţa învestită cu acţiunea în nulitatea unui act juridic nu se poate limita exclusiv la a verifica dacă există sau nu premisele pentru a declara nulitatea (absolută sau relativă, după caz), ci va trebui să analizeze şi dacă nulitatea loveşte sau nu întregul contract ori dacă e limitată la o parte a acestuia ori la o singură clauză sau dacă contractul este destinat să producă efectele unui alt contract, diferit.
5. Regula nulităţii parţiale operează cu predilecţie în domeniul nulităţii absolute, dar este aplicabilă şi pentru anulare. Cu toate acestea, trebuie observat că protecţia oferită de lege prin nulitatea absolută e diferită de aceea a anulării (unde obiect de protecţie este interesul părţii din act). Domeniul de interes al anulării parţiale rezidă de regulă în contractele multilaterale, iar, uneori, şi în materia actelor unde consimţământul a fost viciat, însă este dificil de imaginat cum nerespectarea normelor referitoare la incapacităţi ar afecta doar în parte actul juridic.
6. Ipoteza anulării parţiale în materie de vicii de consimţământ survine atunci când viciul s-a produs exclusiv în privinţa unei anumite clauze sau părţi a actului juridic. De exemplu, atunci când una dintre părţi, care doreşte să includă în convenţie o anumită clauză specială, l-a indus pe cocontractantul său în eroare sau a recurs la manevre dolosive pentru a obţine adoptarea acestei clauze, anularea ar putea fi limitată strict la respectiva clauză.
7. O formă particulară de consacrare a nulităţii parţiale se regăseşte în prevederile art. 1256 NCC, în tratarea unei situaţii referitoare la contractele colective, ce au o cauză unică, când se optează pentru salvarea măcar în parte a actului: „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului". Cu alte cuvinte, norma dispune că, în contractele multilaterale, în care prestaţiile fiecăruia sunt prevăzute pentru un scop comun, nulitatea care loveşte obligaţia unei singure părţi nu va atrage nulitatea întregului contract, decât dacă, în funcţie de circumstanţele speţei, acea obligaţie ar fi considerată esenţială. Apreciem că asemenea dispoziţii ar putea produce un semnificativ efect de „restrângere" a efectului de răspândire propriu nulităţii contractului. Efectul „de restrângere" constă în aceea că, ori de câte ori conţinutul contractului permite, nulitatea nu va putea fi decât „parţială", adică limitată la acea parte din contract sau la acea singură clauză din el atinsă de nulitate sau anulabilitate.
8. în lumina acestor aspecte, s-ar putea pune întrebarea: care este regula şi care este excepţia: nulitatea totală sau nulitatea parţială? Aşa cum au subliniat unii autori, în sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepţia (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 252; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 379; Şt. Răuschi, op. cit., p. 116). în ceea ce ne priveşte, avansăm o opinie nuanţată. Credem că răspunsul nu poate avea caracter de unicitate, ci de diversitate. Mai exact, considerăm că va trebui apreciat întotdeauna în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe în parte. De exemplu, dacă nulitatea absolută a unui contract este determinată de lipsa formei autentice, prevăzută ad validitatem, este limpede că nulitatea loveşte întregul act juridic, fiind vorba despre o nulitate totală. Faptul că este posibil ca, în funcţie de natura actului, manifestarea de voinţă a părţilor să fie oarecum salvată prin aplicarea principiului conversiunii (de exemplu, dacă ar fi vorba despre un act de vânzare-cumpărare a unui teren, vânzarea ar fi nulă, dar ar putea valora antecontract de vânzare-cumpărare) nu înseamnă că nulitatea care loveşte actul iniţial propriu-zis este parţială, ci va fi totală. în schimb, dacă într-un contract de împrumut încheiat între două persoane fizice se prevede şi o clauză penală, nulitatea acestei clauze nu va afecta valabilitatea contractului, care va rămâne perfect aplicabil, în această ipoteză fiind vorba despre o veritabilă nulitate parţială.
9. Problema devine mai delicată în acele contracte în care vom distinge dacă operează nulitatea parţială sau nulitatea totală a actului juridic, după cum partea sau clauza atinsă de cauza de nulitate trebuie să fie considerată ca esenţială (după intenţia comună a părţilor) sau nu. Această situaţie ne determină să considerăm că nulitatea ar fi oricum „parţială" şi ar putea deveni „totală" dacă s-ar dovedi că acea clauză sau acea parte a contractului este esenţială şi părţile nu ar fi încheiat actul juridic în lipsa ei. Ca atare, în aceste ipoteze, trebuie să conchidem că nulitatea poate lovi doar în parte contractul şi că extinderea sa la întregul contract constituie un quid pluris (de demonstrat). De facto, această ultimă soluţie este adoptată de Codul civil italian prin instituirea art. 1419, fără a mai face distincţiile pe care noi le-am propus. Apreciem că formula literală a articolului analizat marchează deja un punct de avantaj în favoarea contractantului care beneficiază de nulitatea parţială, în sensul că el are exclusiv doar obligaţia de a demonstra că nulitatea loveşte numai parţial contractul, în timp ce cealaltă parte are sarcina de a proba contrariul. Ca atare, nu el va trebui să fie cel care să demonstreze că partea actului (sau clauza) lovită de nulitate nu este esenţială. Putem afirma astfel că soarta actului depinde exclusiv de părţi, de mijloacele lor de dovadă, instanţa neputând să declare din oficiu nulitatea întregului contract şi, mai mult, dacă sunt dubii, ar trebui să prevaleze principiul păstrării contractului, deci nulitatea parţială. Din alt punct de vedere, acest fapt înseamnă că şi regula privind posibilitatea instanţei de a constata din oficiu nulitatea cunoaşte excepţii, deoarece, în astfel de ipoteze, instanţa va fi ţinută atât de principul disponibilităţii, de conţinutul cererii, de probele administrate, pentru a rezolva dilema nulităţii parţiale sau totale.
10. Problema nulităţii parţiale mai deschide discuţiei şi un alt fenomen implacabil: dacă, anulându-se doar în parte actul juridic, nu cumva se creează un prejudiciu pentru una dintre părţi (cea care se opune nulităţii parţiale) rezultând dintr-o eventuală modificare a raţiunilor de schimb şi cum ar putea fi înlăturat sau remediat acesta? Poate lua instanţa măsuri pentru reechilibrarea contractului, desigur, cu respectarea principiului disponibilităţii (pentru că, în lipsa unei cereri exprese din partea părţii lezate, nu ar putea analiza în mod legal o astfel de solicitare)? în doctrina italiană s-a răspuns negativ (V. Roppo, II contratto del duemilo, Torino, 2002, p. 868), arătându-se că ar fi mai probabil ca acel contractant care beneficiază de nulitatea parţială să poată oferi o reechilibrare, pe modelul reductio ad aequitatem a contractului reziliabil sau rezolvabil. Cum legea nu prevede în mod expres o astfel de soluţie, s-ar putea spune că şi un contract, care suferă vreo modificare a raţiunilor de schimb, în partea care rămâne din el, trebuie să rămână aşa cum este. Nu s-ar putea aplica prin analogie regulile de la reziliere sau rezoluţiune, nici principiul bunei-credinţe, pentru că situaţiile ar fi diferite. în consecinţă, s-a concluzionat că soluţia nu ar putea fi găsită decât pe calea acordului: „faţă de pretenţia unui contractant de a se prevala de nulitatea «totală» a contractului, celălalt contractant, pe care respectiva nulitate nu îl avantajează, ar putea să se ofere să reducă din diferenţa dintre contractul integral şi contractul cu efecte rămase ca rest, astfel încât să obţină abandonarea acţiunii părţii opuse" (A. di Majo, op. cit., p. 107).
11. în ceea ce ne priveşte, nu putem fi întru totul de acord cu această soluţie. Plecând de la ideea că, în dreptul nostru, având în vedere şi actualele dispoziţii ale art. 2 alin. (1) NCC, instanţa s-ar face culpabilă de denegare de dreptate, dacă ar refuza soluţionarea unei cereri pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare sau întunecată, apreciem că, în ipoteza în care a fost expres sesizată cu o cerere în repararea prejudiciului creat prin constatarea nulităţii parţiale, care, în subsidiar, determină şi un dezechilibru al prestaţiilor, instanţa trebuie să o rezolve potrivit cu regulile şi principiile generale de drept aplicabile, chiar prin analogie sau simetrie (cum ar fi, de pildă, principiul reparării integrale a prejudiciului, îmbogăţirea fără justă cauză etc.). Referitor la art. 1255 alin. (2) şi (3) NCC, să spunem că într-un contract de împrumut între persoane fizice, Secundus (debitor) se obligă să îi restituie lui Primus (creditor) atât suma împrumutată, dar şi penalităţi calculate pentru fiecare zi de întârziere, dacă nu va restitui împrumutul la scadenţă. Potrivit noilor prevederi de la art. 1255 alin.(2) şi (3) NCC, însemnă că respectiva clauză penală stipulată în contractul de împrumut dintre Primus şi Secundus ar fi de drept eliminată prin subînţelegerea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1540 şi art. 1535 NCC, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei în a aprecia asupra nulităţii acestei clauze sau asupra nulităţii parţiale a contractului de împrumut datorate acestei clauze. Trebuie să subliniem că, în această ipoteză, voinţa părţilor contractante nu mai are relevanţă, deoarece substituirea trebuie subînţeleasă ope legis drept un remediu legal, direct şi implicit al nulităţii parţiale. O astfel de clauză credem că prezintă un important caracter practic, deoarece poate diminua numărul cauzelor de nulitate deduse judecăţii. Nulitatea eventual strecurată prin inserarea unor clauze nevalide într-un act juridic ar fi de plano remediată, eliminată. Mai mult, aşa cum se arăta în doctrina străină, „nu există loc pentru o voinţă de derogare a părţilor şi, în consecinţă, pentru ipoteza de conversiune" (F. Gazzoni, Manuale di diritto privato, Esi, Milano, 2001, p. 886; E. Betti, op. cit., p. 496; V. Roppo, op. cit., p. 869). S-a susţinut că, într-o astfel de ipoteză, cuvântul părţilor este la limita irelevantă, „pentru că nu e necesar" (R. Sacco, G. De Nova, II contratto in Trattato di diritto civile, Torino, 1975, p. 508). Sub un alt aspect, am putea spune că, într-o asemenea reglementare, câştigăm şi o nouă funcţie a nulităţii, mai departe decât aceea de sancţiune, respectiv funcţia de conformitate cu legea. Mai exact, nu am mai fi limitaţi doar la sancţionarea cu nulitate a clauzei neconforme cu normele imperative încălcate (de regulă, acelea care conţin şi nulităţi exprese), ci s-ar impune şi efectul conform. Pe de altă parte, din cele mai sus expuse deducem că nu se poate pune problema nulităţii parţiale decât în privinţa unui act juridic cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe clauze şi deci mai multe efecte, aceasta fiind o premisă obligatorie, deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar putea pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte (a se vedea şi G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 252). Mai mult, această chestiune a nulităţii parţiale prezintă o maximă importanţă, având în vedere faptul că practica se confruntă adesea cu asemenea situaţii.
12. în doctrina noastră s-au făcut o serie de precizări importante în legătură cu anumite împrejurări ce nu constituie nulitate parţială. în acest sens, s-a arătat (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 252; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 382-383; G. Râducon, op. cit., p. 107) că nu trebuie să confundăm următoarele situaţii cu nulitatea parţială a actului juridic:
a. ipoteza potrivit căreia dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează integral doar unul dintre acestea;
b. situaţia în care manifestarea de voinţă va produce efecte ca un alt act juridic, în temeiul conversiunii, deşi era ab initio nevalabilă drept un anumit act juridic;
c. situaţia în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
d. ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;
e. ipoteza în care forma ad probationem nu a fost respectată, dar operaţiunea juridică (negotium iuris) este valabilă.
13. în concluzie, nulitatea parţială reprezintă ineficacitatea (restrânsă) doar a unei clauze sau a unor clauze ale aceluiaşi act juridic, restul actului rămânând valabil (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 252). De asemenea, s-a subliniat (Ibidem) că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative, iar prin combinarea celor două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor) vom distinge între nulitate absolută şi parţială, nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială, nulitate relativă şi totală.
O definiţie a clauzelor considerate nescrise ar rezulta din interpretarea art. 1.255 noul cod civil. Clauzele considerate nescrise sunt clauze contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri sau clauze care contravin unor norme legale imperative care nu sunt prin natura lor esenţiale, astfel încât contractul să nu se poată încheia în lipsa lor.
Cu scopul de a salva contractul, legiuitorul a prevăzut că aceste clauze vor fi înlocuite cu
Citește mai mult
dispoziţiile legale aplicabile.În lipsa unui text legal explicit, apreciem că regimul juridic al clauzelor lipsite de efecte este similar cu cel al clauzelor considerate nescrise.
Numai clauzele nule pot atrage răspunderea notarului în condiţiile art. 1.258 noul cod civil.