Art. 1254 Noul cod civil Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente Nulitatea contractului Contractul
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Contractul
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
Art. 1254
Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente
(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
(3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor Art. 1639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
| ← Art. 1253 Noul cod civil Nulitatea virtuală Nulitatea... | Art. 1255 Noul cod civil Nulitatea parţială Nulitatea... → |
|---|
1. Consecinţa firească a pronunţării nulităţii contractului de schimb fiind repunerea părţilor în situaţia în care acestea se aflau înainte de încheierea contractului, părţile trebuie să îşi restituie tot ce au primit în temeiul contractului, iar în măsura în care unele prestaţii nu mai pot fi restituite, cum ar fi în caz de înstrăinare a lucrului primit în schimb, restabilirea situaţiei anterioare se va face prin echivalent, ţinându-se seama de valoarea prestaţiei respective (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 296/1970, în C.D. 1970, p. 106).
2. Este esenţial, totodată, să precizăm că nulitatea, fie absolută, fie relativă, produce aceleaşi efecte. Din altă perspectivă, noţiunea de „efecte ale nulităţii"
Citește mai mult
se regăseşte în chiar conceptul de nulitate, mai exact aplicarea sancţiunii determină lipsirea actului juridic civil de efectele care încalcă normele juridice stabilite de lege pentru valabilitatea sa.3. Lato sensu, consecinţa imediată a aplicării sancţiunii nulităţii este desfiinţarea raportului juridic civil ce-şi are izvorul în actul juridic civil nevalid, în scopul restabilirii legalităţii. Dar, ori de câte ori e posibil, efectelor generale ale nulităţii trebuie să le primeze principul salvării actului, în măsura în care există o asemenea posibilitate. în acest sens, s-a subliniat şi în doctrina română că aplicarea sancţiunii nulităţii, eradicând efectele contrare scopului edictării condiţiei de validitate nerespectate, trebuie să lase valide acele efecte ale actului juridic care sunt în acord cu legea sau voinţa părţilor (D. Cosma, op. cit., p. 336). însă, privite în concret, efectele nulităţii diferă atât în funcţie de felul nulităţii (totală ori parţială), cât şi după cum există sau nu o executare, chiar şi parţială, a actului ori în funcţie de existenţa unui act juridic ulterior privind aceleaşi drepturi. în situaţia în care actul juridic nu s-a executat până la momentul anulării, sancţiunea nulităţii face ca respectivul act să nu mai poată fi executat nici ulterior invalidării, iar - pe cale de consecinţă - se consideră că părţile/partea actului juridic nici nu ar fi încheiat vreodată acel act. Când s-a produs executarea (totală sau parţială) a actului juridic anterior aplicării sancţiunii nulităţii, operează atât desfiinţarea retroactivă a actului juridic, cât şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat. Când s-a produs executarea (totală sau parţială) a actului juridic anterior aplicării sancţiunii nulităţii şi până la acest moment una dintre părţile acestuia a încheiat cu un terţ un nou act juridic privind aceleaşi drepturi (fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul), operează atât desfiinţarea retroactivă a actului juridic, restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat, cât şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
4. Principiile efectelor nulităţii sunt desprinse din principiul general quod nullum est, nullum producit effectum, care operează chiar prin acestea, astfel încât excepţiile de la principiile efectelor nulităţii vor constitui, totodată, şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 265). Aceste trei principii ale efectelor nulităţii sunt consacrate pentru prima dată în Codul civil român, în mod expres, prin dispoziţiile art. 1254 NCC, dar nu au caracter de noutate, deoarece acestea au fost recunoscute unanim în doctrină şi jurisprudenţă. Aceste principii sunt: 1. retroactivitatea efectelor nulităţii (efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic); 2. anularea actului juridic iniţial atrage şi nulitatea actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis); 3. repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum), care presupune restituirea prestaţiilor efectuate pe baza actului juridic anulat.
5. Referitor la corelaţia dintre principiile efectelor nulităţii (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 390-391), se remarcă faptul că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii determină şi principiul restabilirii situaţiei anterioare, întrucât, dacă prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic lovit de nulitate nu ar fi supuse restituirii, retroactivitatea ar fi lipsită de sens. De asemenea, principiul retroactivităţii determină indirect, prin intermediul principiului restabilirii situaţiei anterioare, şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, întrucât „dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desfiinţat retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desfiinţarea actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 266). Având în vedere faptul că ultimele două principii apar drept urmări directe, fireşti ale principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, se poate concluziona, aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, „că orice excepţie de la cele două principii reprezintă, implicit, şi o excepţie (cel puţin parţială) de la principiul retroactivităţii. De asemenea, întrucât restabilirea situaţiei anterioare implică desfiinţarea eventualului act subsecvent încheiat de una dintre părţile actului iniţial cu un terţ, înseamnă că orice excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis constituie şi o excepţie de la principiul restitutio in integrum" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 266).
6. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii (art. 1254 alin. (1) NCC ] desemnează regula conform căreia nulitatea produce efecte atât pentru viitor (ex nune), cât şi pentru trecut (ex tune), deci din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Principiul retroactivităţii constituie o consecinţă şi o expresie a ideii de nulitate - sancţiune juridică. Acesta are ca izvor principiul legalităţii, întrucât restabilirea legalităţii prin aplicarea sancţiunii nulităţii presupune în mod direct înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act juridic încheiat cu încălcarea legii. Pe acest temei se înlătură toate efectele actului juridic produse între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului, părţile fiind repuse în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic invalidat.
7. în anumite situaţii, nulitatea produce efecte numai pentru viitor, întrucât se impune menţinerea efectelor produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării sale, aceste situaţii fiind privite ca excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic. Căsătoria putativă (art. 304 alin. (1) NCC] constituie o excepţie, întrucât declararea nulităţii căsătoriei nu produce efecte retroactive faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, acestuia din urmă recunoscându-i-se statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe intervalul de timp cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă (a se vedea şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 252). A se vedea şi comentariile de la art. 304, voi. I, p. 404.
8. O altă situaţie de excepţie este aceea a copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) NCC). Dacă s-ar aplica pur şi simplu principiul retroactivităţii în materia nulităţii căsătoriei, situaţia copiilor născuţi sau concepuţi în timpul respectivei căsătorii ar deveni critică, întrucât consecinţa directă a retroactivităţii ar echivala cu pierderea statutului legal de copii rezultaţi din căsătorie, întrucât părinţii lor ar fi consideraţi că nu au fost căsătoriţi niciodată. Pentru a înlătura un asemenea efect injust, art. 305 alin. (1) NCC a statuat că anularea căsătoriei nu produce niciun efect faţă de copiii din această căsătorie, nici pentru trecut, dar nici pentru viitor, dându-se astfel prevalenţă principiul ocrotirii intereselor minorului, atât faţă de retroactivitatea efectelor nulităţii, cât şi faţă de însăşi nulitate, ca sancţiune („declararea nulităţii nu are niciun efect în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie"). A se vedea şi comentariile art. 305 NCC, voi. I, p. 406.
9. Modificarea numelui de familie numai pentru viitor. în situaţia desfiinţării căsătoriei, adopţiei sau anulării recunoaşterii de filiaţie, numele de familie se modifică numai pentru viitor, în timp ce „purtarea numelui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie, căsătoriei (sau adopţiei) este un fapt ireversibil" (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 268). Aceasta este încă o excepţie de la principiul analizat.
10. Declararea nulităţii unei persoane juridice. O altă excepţie este consacrată expres de art. 198 alin. (1) NCC, care prevede că, „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare". A se vedea şi comentariile art. 198 NCC, voi. I, p. 233.
11. Principiul repunerii în situaţia anterioară - restitutio in integrum, desemnează regula de drept conform căreia „ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269; Gh. Beleiu, op. cit., p. 189). Din chiar înţelesul principiului repunerii în situaţia anterioară se deduce că aria de aplicabilitate a acestuia interesează exclusiv părţile raportului juridic aflat la baza acelui act, iar nu efectele erga omnes, de principiu, terţii nefiind interesaţi de restabilirea situaţiei anterioare. Mai trebuie subliniat că restitutio in integrum constituie o urmare firească a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, constituind simultan şi „un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269).
12. în ceea ce priveşte temeiul juridic al restituirii prestaţiilor, se pleacă de la ideea potrivit căreia aplicarea sancţiunii nulităţii - ce implică desfiinţarea actului juridic - conduce automat şi la dispariţia fundamentului executării prestaţiilor, astfel încât apare firesc ca acestea să fie restituite. în literatura de specialitate, unii autori [A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 395) au arătat că temeiul juridic al acţiunii în restituirea unor astfel de prestaţii îl constituie îmbogăţirea fără justă cauză. însă, aşa cum s-a subliniat într-o altă opinie, la care ne raliem (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269), un asemenea temei nu acoperă toate situaţiile posibile, astfel încât să poată fi generalizat.
13. Sub aspect procesual, se impun următoarele distincţii: acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic lovit de nulitate (absolută sau relativă, după caz) nu se suprapune cu acţiunea în nulitate, ci este subsidiară, accesorie (când este formulată în cadrul aceleiaşi cereri de chemare în judecată) sau subsecventă (atunci când este formulată pe cale principală, ulterior pronunţării hotărârii definitive prin care s-a admis acţiunea în nulitatea actului juridic).
14. Aşa cum s-a subliniat deja în doctrină (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 269-270), persoana interesată are opţiunea între două posibilităţi procedurale: fie să formuleze o cerere de chemare în judecată cu două capete de cerere (respectiv, capătul principal de cerere îl va constitui acţiunea în declararea nulităţii, iar capătul accesoriu, îl va constitui cererea privind restabilirea situaţiei anterioare, acesta din urmă depinzând, desigur, de soluţionarea cererii principale, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale), fie să formuleze o cerere de chemare în judecată cu capătul de cerere unic, constând în declararea nulităţii actului juridic, iar după finalizarea acestui proces, în măsura în care cererea i-a fost admisă, să declanşeze, pe cale separată, un alt proces, solicitând instanţei restabilirea situaţiei anterioare (restituirea prestaţiilor).
15. Ambele căi procedurale prezintă avantaje şi dezavantaje. De pildă, atunci când ambele cereri fac obiectul unui singur proces, cheltuielile cu acesta se fac o singură dată, inclusiv cele legate de taxa judiciară de timbru, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (ll) teza a ll-a din Legea nr. 146/1997, actualizată, „cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este accesorie cererii privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic patrimonial". Per a contrario, atunci când cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară va fi exercitată pe cale principală, ulterior admiterii acţiunii în declararea nulităţii, taxele de timbru se achită de două ori, la valoarea respectivului act juridic. Astfel, în primul proces având ca obiect declararea nulităţii, reclamantul va achita o primă taxă la valoare, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (I1) teza I din Legea nr. 146/1997, iar în cel de-al doilea proces va achita aceeaşi taxă de timbru încă o dată, deoarece scutirea de taxă se face numai atunci când restituirea prestaţiilor se face pe cale accesorie (în opinia noastră, o astfel de diferenţiere în privinţa regimului ni se pare discriminatorie). în plus, un al doilea proces necesită şi alte cheltuieli legate de un nou onorariu de avocat etc.
16. Din alt punct de vedere, în timp ce acţiunea în pretenţii având ca obiect restituirea prestaţiilor - indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate relativă ori de o nulitate absolută, care a desfiinţat actul - de principiu este supusă prescripţiei extinctive (se exceptează situaţia în care acţiunea în restituire prezintă caracterul unei acţiuni reale, atunci când s-a anulat un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale având ca obiect bunuri individual determinate, caz în care devin incidente regulile prescripţiei extinctive din materia drepturilor reale), acţiunea în declararea nulităţii este fie prescriptibilă extinctiv (atunci când cauza desfiinţării actului este una care atrage nulitatea relativă), fie imprescriptibilă (atunci când cauza desfiinţării actului este una care atrage nulitatea absolută, desigur, cu excepţia prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv].
17. Şi pentru a lămuri încă o problemă sesizată în jurisprudenţă, ne raliem şi noi opiniei exprimate în literatura de specialitate (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 253-254), potrivit căreia, în ipoteza în care reclamantul nu a cerut decât nulitatea actului juridic şi nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu formulat o cerere reconvenţională având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate, atunci nici instanţa nu poate dispune ex officio restabilirea situaţiei anterioare, pentru că ar încălca principiul disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.] şi ar fi caz de extra petita.
18. Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt acele situaţii în care, din anumite considerente, ceea ce s-a executat în baza actului juridic anulat ar urma să fie menţinut în tot sau în parte, respectivele prestaţii nefiind supuse restituirii.
19. Păstrarea fructelor de către dobânditorul de bună-credinţă este o primă excepţie de la acest principiu. Păstrarea de către posesorul de bună-credinţă (mai exact, dobânditorul dintr-un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer), în temeiul art. 948 NCC şi art. 1645 alin. (1) NCC, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă are la bază legătura indisolubilă dintre drept şi morală, în acest domeniu, neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (protejarea posesorului de bună-credinţă).
20. Cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă care au obligaţia restituirii prestaţiilor primite. în situaţia în care un incapabil (fie un interzis judecătoresc, fie un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) încheie un act juridic, acesta nu poate fi obligat să restituie prestaţiile primite decât dacă avantajele patrimoniale determinate de respectivul act juridic i-au profitat în tot sau în parte şi, oricum, numai în limita folosului realizat (potrivit art. 47 NCC), apreciat la data cererii de restituire, cu excepţia cazului în care, cu intenţie sau din culpă gravă, au determinat imposibilitatea restituirii, ipoteză în care vor fi obligate la restituirea integrală, conform art. 1647 NCC. într-o asemenea ipoteză, se constată că legiuitorul acordă prevalenţă principiului ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, în raport de restitutio in integrum, ca efect al nulităţii.
21. O altă excepţie de la principiul restitutio in integrum rezultă din aplicarea art. 580 NCC. Ipoteza avută în vedere se întemeiază pe dispoziţiile art. 580 NCC, presupunând încheierea unui act juridic translativ - cu nerespectarea unei condiţii de validitate -, act ce are ca obiect proprietatea unor materiale de construcţie, încorporateîn terenul proprietatea cumpărătorului, anterior desfiinţării respectivului act. într-o asemenea situaţie, există o imposibilitate materială a restituirii materialelor, dat fiind faptul încorporării lor în teren şi al incidenţei accesiunii pe care o poate invoca proprietarul terenului. Dacă, totuşi, numai o parte dintre materiale se găsesc încorporate în sol, iar o altă parte nu (nefiind încă folosite, nu va opera pentru ele nici accesiunea), excepţia de la principiul restitutio in integrum va opera doar în parte, materialele nefolosite încă fiind supuse restituirii.
22. Posibilitatea invocării uzucapiunii. Este vorba de ipoteza potrivit căreia dobânditorul dintr-un act juridic translativ sau constitutiv al unui drept de proprietate sau al unui alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 255-256). S-a dovedit de nenumărate ori că, prin invocarea prescripţiei achizitive, dobânditorul dintr-un act juridic translativ de proprietate sau un alt drept real principal, sancţionat cu nulitatea, nu poate fi obligat la restituirea bunului imobil astfel dobândit. Unii autori (I. Dogaru, Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 246; O. Căpăţînă, Tratat de drept civil român, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 239) au reţinut uzucapiunea drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, însă împărtăşim opinia potrivit căreia „dobândirea dreptului real este consecinţa exercitării posesiei în condiţiile prevăzute de lege, iar nu a menţinerii actului juridic subsecvent prin care uzucapantul a intrat în posesia bunului respectiv" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275).
23. Cu toate acestea, într-o situaţie particulară, ar părea că uzucapiunea ar putea constitui şi o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, respectiv în ipoteza în care posesorul de bună-credinţă invocă uzucapiunea scurtă (de 10 până la 20 de ani), opunând un just titlu care constă într-un act juridic translativ de proprietate ce fusese încheiat cu o persoană care, anterior, a dobândit - la rândul său -imobilul printr-un act juridic nul (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275). Având în vedere caracterul retroactiv al nulităţii, dacă se constată nulitatea primului act translativ, va fi lovit de nulitate şi actul subsecvent, întrucât se consideră că vânzătorul din primul act nu a fost niciodată proprietar. Dacă ultimul dobânditor a fost de bună-credinţă, actul de care se prevalează el este doar anulabil pentru errorin personam cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului. Un astfel de act poate constitui just titlu pentru posesor, astfel încât, dacă se dovedesc îndeplinite şi celelalte două condiţii cumulative (posesia utilă şi buna-credinţă), precum şi termenul prevăzut de lege pentru a putea uzucapa, atunci acesta poate deveni proprietar al imobilului prin intermediul uzucapiunii prescurtate şi nu va putea fi obligat la restitutio in integram (restituirea imobilului în cauză). însă o astfel de ipoteză nu reprezintă o veritabilă excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ci chiar o aplicare a lui (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 275). în situaţia în care nu ar fi împlinit termenul cerut de lege pentru a opera prescripţia achizitivă, adevăratul proprietar are deschisă acţiunea în revendicare contra posesorului, deoarece desfiinţarea actului juridic iniţial a determinat şi nulitatea actului juridic subsecvent, astfel încât nici acest ultim act nu putea translata proprietatea.
24. Concluzionând, remarcăm că uzucapiunea poate paraliza atât acţiunea în revendicare, cât şi instituţia nulităţii actului juridic civil, însă acest fapt nu demonstrează că ar fi o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, dimpotrivă, trebuie analizată ca o veritabilă excepţie de la principiul restitutio in integrum.
25. în materia prescripţiei extinctive cu privire la acţiunea în restituirea prestaţiilor executate anterior desfiinţării actului, trebuie făcută o distincţie după cum dreptul patrimonial ce se urmăreşte este un drept real sau de creanţă. Astfel, dacă s-a anulat un act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale având ca obiect bunuri individual determinate, acţiunea în restituire prezintă caracterul unei acţiuni reale, astfel încât devin incidente regulile prescripţiei extinctive din materia drepturilor reale. Pentru celelalte cazuri, acţiunea în restituire va avea caracterul unei acţiuni patrimoniale personale, fiind supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă temeiul acesteia l-ar constitui principiul îmbogăţirii fără just temei sau plata nedatorată.
26. în sistemul Codului civil din 1864, în literatura de specialitate se arăta că „există încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume menţinerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum şi cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Noul Cod civil nu a reţinut însă şi aceste excepţii. Astfel, potrivit art. 1254 alin. (3) NCC, restituirea prestaţiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) NCC, restituirea se va face prin echivalent. De asemenea, art. 1638 NCC stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii" (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 256).
27. Având în vedere legătura dintre principiile care guvernează materia efectelor nulităţii, la excepţiile de la principiul restitutio in integram putem include şi excepţiile de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
28. în ceea ce priveşte realizarea efectivă a restituirii prestaţiilor, regula o constituie restituirea în natură, dar, după caz, poate fi făcută şi prin echivalent, potrivit dispoziţiilor art. 1637 alin. (1) NCC. După caz, trebuie distins între mai multe situaţii posibile (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 256-258):
29. Principiul anulârii actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial - resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis - desemnează regula de drept conform căreia anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic subsecvent, din cauza legăturii juridice dintre aceste acte. Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) NCC, care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui", fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 NCC, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate (în acest sens, a se vedea şi 6. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 258). Spre deosebire de celelalte două principii, care interesau doar relaţiile inter partes, acest principiu interesează efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi. în doctrină (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 246; Gh. Beleiu, op. cit., p. 206; O. Capoţîno, op. cit., p. 246; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 399-400; Şt. Răuschi, op. cit., p. 118-119; M. Nicolae, Actul juridic civil în dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă, 2000-2001, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 90) s-a arătat că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este consecinţa celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, dar şi a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet). Altfel spus, atunci când prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), rezultă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, astfel încât nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept. S-a subliniat în mod întemeiat că justificarea acestui principiu nu semnifică faptul că acesta ar trebui aplicat doar în materia actelor constitutive sau translative de drepturi reale, găsindu-şi aplicabilitate în egală măsură şi în materia drepturilor de creanţă. Mai mult, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale, spre exemplu, atunci când actul juridic primar ar fi un contract de locaţiune, iar actul juridic subsecvent ar fi un contract de comodat (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 271, nota 2 de subsol). Tot astfel, ne raliem opiniei conform căreia principiul ar fi aplicabil, după împrejurări, şi atunci când actul iniţial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. De asemenea, principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis rezultă indirect şi din dispoziţiile art. 1648 NCC, în sensul că, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui s-au constituit drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune (a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 259). Tot indirect, principiul rezultă şi din dispoziţiile art. 2367 NCC (privind ipoteca unui drept anulabil sau condiţional), care stabileşte că „cel care are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii".
30. în literatura de specialitate (Gh. Beleiu, op. cit., p. 217; M. Nicolae, op. cit., p. 90) s-a reţinut că aplicarea acestui principiu se regăseşte şi în două situaţii specifice, respectiv:
a. în materia „actelor autorizate", desfiinţarea autorizaţiei administrative (anulare ce constituie tot un act administrativ) atrage şi anularea actului juridic civil care se întemeia pe respectiva autorizaţie;
b. în cazul existenţei a două acte juridice, unul principal şi unul accesoriu, anularea actului principal atrage şi anularea actului accesoriu. însă, apreciem şi noi (6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 272) că, în această ultimă situaţie, nu ne aflăm în ipoteza tipică a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (care presupune „două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis aceleaşi drepturi ori s-au constituit sau transmis drepturi aflate în strânsă legătură"), fiind mai degrabă o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.
31. Excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis sunt date de acele cazuri în care, din anumite considerente, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă fiind menţinut, chiar dacă este în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. în genere, aceste excepţii se admit în considerarea altor principii de drept, cum ar fi: principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, principiul securităţii şi stabilităţii circuitului civil, ocrotirea incapabililor, cărora atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, iar uneori chiar legea le-a dat prevalenţă.
32. Aplicarea art. 54 alin. (2) teza a ll-a NCC. Desfiinţarea actului jurisdicţional declarativ de moarte determină şi anularea drepturilor transmise către moştenitorii persoanei declarate moartă, astfel încât ar trebui desfiinţate şi actele juridice prin care aceşti succesori au transferat către terţe persoane dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile ce au aparţinut celui declarat mort. însă, într-o reluare a fostului art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, art. 54 alin. (2) teza a ll-a NCC dispune că se va menţine actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de bună-credinţă.
33. Actele de conservare şi de administrare a bunului. Aşa cum s-a subliniat în doctrină (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 259), acest caz ar rezulta din art. 1649 NCC, menţinerea actelor de conservare şi de administrare a bunului fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe. Actele juridice de conservare sunt acelea care au ca scop preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv, în timp ce actele juridice de administrare urmăresc punerea în valoare a unui patrimoniu sau a unui anumit bun. Păstrarea acestor acte în condiţiile desfiinţării actului iniţial este justificată de cele mai multe ori de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2479/1983, în C.D. 1983, p. 69; dec. nr. 442/1986, în C.D. 1986). Cu toate acestea, actele juridice de administrare nu vor fi menţinute dacă au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul iniţial -fraus omnia corrumpit.
34. Cazul locatarului de bună-credinţă. în ipoteza locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta va produce efecte şi ulterior desfiinţării titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, însă fără a se depăşi un an de la data desfiinţării, potrivit art. 1819 alin. (2) NCC (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 260).
35. Cazul unor contracte cu executare succesivă. Sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, contractele cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, însă nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului potrivit art. 1649 NCC (G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 260).
36. Cazul subdobânditorului de bunâ-credinţd al unui drept real imobiliar înscris în cartea funciara. Avem în vedere ipoteza care rezultă din art. 909 alin. (3) NCC şi art. 908 alin. (1) pct. 1 NCC (reglementată anterior prin art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996), respectiv cea care priveşte persoana care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit. Actualmente, fundamentarea juridică a acestor situaţii trebuie desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 907-909 NCC. A se vedea comentariile de la aceste articole, precum şi 6. Boroi, Drept civil, 2010, p. 274 şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 261-262.
37. Cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoco uzucapiunea (art. 1648 NCC). Potrivit dispoziţiilor art. 1648 alin. (1) NCC, atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire se poate exercita şi împotriva terţului dobânditor", sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune", această normă fiind aplicabilă chiar şi în cazul în care s-au constituit drepturi reale asupra respectivului bun supus restituirii (potrivit art. 1648 alin. (2) NCC). Apreciem şi noi acest caz drept o excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întrucât reclamantul nu ar putea justifica o condiţie de exerciţiu al acţiunii civile, aceea a interesului. Mai exact, reclamantul nu ar putea justifica niciun folos practic dacă cere nulitatea actului juridic în baza căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (în acest sens, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 263).
38. Cazul în care se anulează hotărârea declarativă de moarte, iar soţul persoanei declarate iniţial moartă între timp s-a recăsătorit - art. 293 alin. (2) NCC. în conformitate cu dispoziţiile art. 293 alin. (2) NCC, atunci când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit, însă, ulterior, această hotărâre declarativă de moarte este anulată, „noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".
39. Posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil (art. 937 alin. (1) NCC). Astfel, atunci când un bun mobil este înstrăinat de proprietarul său printr-un act juridic lovit de nulitate, iar dobânditorul acestuia, la rândul său, îl înstrăinează unei terţe persoane (care este de bună-credinţă la momentul intrării în posesia respectivului bun), moment după care se pronunţă nulitatea primului act de înstrăinare, va opera această excepţie de la nulitatea actului subsecvent, deoarece cel de-al doilea act, încheiat cu terţul de bună-credinţă, va fi menţinut, potrivit art. 937 alin. (1) NCC. Practic, dispoziţiile noii legislaţii reiau nuanţat fostele dispoziţii ale art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, stabilind regula potrivit căreia, în materie de bunuri mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate. Ca atare, numai terţul care a dobândit cu bună-credinţă bunul mobil de la un detentor precar poate invoca în beneficiul său această excepţie, în temeiul art. 937 alin. (1) NCC coroborat cu art. 1170 şi cu art. 14 NCC. în această ipoteză, proprietarul real al bunului suportă consecinţele lipsei sale de diligenţă în alegerea persoanei (detentorului) căreia i-a încredinţat bunul, terţul dobânditor putându-se prevala de buna sa credinţă, păstrând bunul, astfel încât principiul bunei-credinţe va prevala ideii de anulare a actului subsecvent. însă, această excepţie de la resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis nu va opera în ipoteza în care acel bun mobil este un accesoriu al unui imobil, având în vedere derogarea expresă pe care o face art. 937 alin. (4) NCC.
40. Regula generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii, mai sus descrise. De asemenea, excepţiile de la aplicarea acestor principii constituie şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum, dar, pe lângă ele, sunt consacrate şi alte trei situaţii care înlătură acest principiu, „uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia" (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 276). Astfel, deşi nulitatea actului juridic are ca rezultat firesc desfiinţarea efectelor acelui act, există situaţii în care nulitatea nu îşi mai produce efectul distructiv (O. Ungureanu, op. cit., p. 174), iar efectele actului se menţin, ca şi cum ar fi valabil încheiat. Doctrina a stabilit că principiile de drept care, în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum, o înlătură, menţinând efectele actului, sunt următoarele (G. Boroi, Drept civil, 2010, p. 276; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 404 şi urm.; Gh. Beleiu, op. cit., p. 218-219; I. Dogaru, op. cit., p. 240-242; G. Răducan, op. cit., p. 363): a) principiul conversiunii actului juridic; b) regula error communis facit ius; c) principiul răspunderii civile delictuale (cu sublinierea că, în cazul ultimelor două, este înlăturată chiar sancţiunea nulităţii actului juridic). A se vedea, în acest sens, şi comentariile de la art. 1260, art. 17 NCC şi art. 45 teza a ll-a NCC, precum şi G. Râducan, p. 348-367.
41. Referitor la regula de drept error communis facit ius, dorim să facem o serie de precizări, generate de practica neunitară a instanţelor. în anumite situaţii excepţionale, un act juridic nul pentru lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil. Pentru a se reţine însă teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent - error communis facit ius -, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii cumulative, necesare şi suficiente: buna-credinţă a subdobânditorului; eroarea comună în care s-a aflat subdobânditorul şi eroarea invincibilă în care s-a aflat subdobânditorul.
42. De altfel, după ce în art. 14 alin. (2) NCC se stabileşte că buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, în art. 17 alin. (3) NCC, legiuitorul dispune expres că „eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă", textul referindu-se expres şi la aceste două condiţii, extrem de importante, consacrate anterior de doctrină. Ca atare, este extrem de important de subliniat că, în aplicarea „teoriei validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent", nu se analizează doar condiţia referitoare la buna-credinţă a subdobânditorului (cum au făcut, de pildă, majoritatea instanţelor care au respins acţiunile în anularea contractelor subdobânditorilor cu titlu particular de la statul român - non dominus), ci numai dacă toate cele trei condiţii ar fi îndeplinite cumulativ, s-ar putea valorifica principiul în favoarea acestuia. Să nu uităm că, de principiu, quod ab initio nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest (ceea ce, de la început, este nul nu poate deveni valabil prin scurgerea timpului), o altă exprimare a adagiului quod nullum est nullum producit effectum.
43. în mod exclusiv (singular) buna-credinţă a cumpărătorilor nu poate produce niciun efect în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta chiar în condiţiile în care art. 563 alin. (3) NCC stabileşte, cu titlu general, că „dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut". în plus, subliniem că într-o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor, de pildă, buna-credinţă nu prezintă nicio relevanţă. Prin urmare, trebuie analizată, de fiecare dată, incidenţa celor trei condiţii, pentru a vedea dacă putem aplica principiului error communis facit ius.
44. în ceea ce priveşte analiza celor trei condiţii de către instanţa judecătorească, considerăm că se impun următoarele precizări: buna-credinţă se apreciază în persoana cumpărătorului în mod concret, în funcţie de aptitudinile acestuia şi de împrejurările în care s-a încheiat contractul, fiind o noţiune cu vădit caracter subiectiv şi constă în convingerea acestuia că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, deşi, în realitate, îi lipsea această calitate. Potrivit art. 14 alin. (2) NCC, buna-credinţă se prezumă, astfel că reclamantul ar trebui să dovedească eventuala rea-credinţă a pârâtului. Această soluţie va fi diferită, de la un caz la altul. în ceea ce priveşte eroarea comună în care s-a aflat subdobânditorul, în primul rând, trebuie reţinut că eroarea comună are o dublă structură: presupune un element obiectiv, reprezentat de aparenţa creată de titlul de proprietate prezentat, şi un element subiectiv, psihologic, constând în credinţa cumpărătorului în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credinţă: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp în care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent. Opinăm că, având în vedere tot ceea ce presupune condiţia erorii comune, aceasta nu poate fi reţinută decât foarte rar, întrucât, în majoritatea cazurilor de acest gen, este greu a se reţine că toţi sau aproape toate persoanele, cu interese în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuţie, aveau încrederea că toate înstrăinările acestor bunuri au fost legale.
45. în ceea ce priveşte eroarea invincibilă (de neînlocuit), trebuie precizat, în primul rând, că invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existenţa acestei condiţii în plus. în aprecierea invincibilităţii se cercetează cauza erorii şi se analizează dacă un om capabil, în condiţiile socio-politice şi realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului, putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent. Astfel, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună-credinţă în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna-credinţă, care se apreciază în mod concret, în raport de circumstanţele personale ale individului, întrucât consecinţele admiterii teoriei validităţii aparenţei în drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, în ipoteza admiterii principiului error communis facit ius, se va vedea privat de bunul său, astfel că cercetarea invincibilităţii erorii se impune.
46. Totodată, trebuie remarcat că admiterea instituţiei error communis facit ius are drept consecinţă o ingerinţă în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune şi invincibile trebuie să ţină seama şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la justificarea ingerinţei în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane, la care ne-am referit anterior. Pentru a se reţine caracterul invincibil al erorii, subdobânditorul de bună-credinţă trebuie să dovedească faptul că a întreprins toate acţiunile şi formalităţile posibile apte de a confirma existenţa dreptului autorului său, iar în lipsa acestor diligenţe, subdobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijenţei sale. Dispoziţiile legale pertinente în raport de care trebuie să se facă analiza sunt cele prevăzute de art. 555 NCC şi art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
47. în doctrina noastră de drept civil material nu există o abordare a efectelor nulităţii actului juridic prin distincţie între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă la încheierea actului, teza consacrată fiind aceea care stabileşte uniformitatea consecinţelor faţă de toate părţile actului. Singura ramură de drept, în sistemul nostru anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, care a operat o astfel de distincţie era în materia dreptului familiei, în cadrul căruia, în analiza căsătoriei putative, soţului de bună-credinţă i se aplică un regim juridic diferit, favorabil în raport cu soţul de rea-credinţă, care suporta în mod direct consecinţele faptei sale. Astăzi, dispoziţiile art. 304 alin. (2) NCC, stabilind că „raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ", nu mai fac, din păcate, clasica diferenţă. Din punctul nostru de vedere, o astfel de soluţie care să distingă, în privinţa efectelor actului nul sau anulabil, între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă la încheierea actului s-ar impune de lege ferenda, deoarece ar fi în acord cu o sumă de principii de drept (cum ar fi: principiul încheierii actelor cu bună-credinţă, principiul reparării integrale în natură a prejudiciului, principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie etc.). Nu în ultimul rând, încheierea actului juridic cu onestitate, cu sinceritate constituie şi o problemă care ţine de morală în orice societate de drept. Or, societatea sancţionează principial faptele reprobabile ale persoanelor. Dar, oare, este just ca şi persoanele inocente să suporte în egală măsură consecinţele faptelor delictuale ale altei persoane? Răspunsul nostru e negativ, pentru că şi într-o astfel de situaţie s-ar încălca morala, s-ar produce o injusteţe la fel de reprobabilă.
48. în acest context, am prezentat (G. Râducan, op. cit., p. 369-370) o soluţie simplă, care prezintă două aspecte: a) la nivel teoretic, în abstract, aplicarea efectului conceptual al invalidării actului juridic lovit de nulitate (pentru că nu putem concepe ca acesta să fie considerat ca un act perfect, în vigoare după constatarea nulităţii); în anumite situaţii, se poate aprecia că desfiinţarea retroactivă a actului valorează despăgubire pentru partea inocentă, repusă în situaţia anterioară; b) la nivel practic, în concret, vom proceda la divizarea efectelor nulităţii în funcţie de buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante.
49. Partea de rea-credinţă (atunci când se dovedeşte că a acţionat în cunoştinţă de cauză, putând aprecia că actul juridic pe care îl încheie este lovit de o cauză de nulitate sau de anulabilitate) va trebui să suporte consecinţele repunerii în situaţia anterioară, iar, în ipoteza imposibilităţii restituirii prestaţiilor, să fie obligată la contravaloarea acestora către partea inocentă, care ar fi îndreptăţită să le primească. Totodată, în măsura solicitării exprese a părţii de bună-credinţă, cu respectarea principiului disponibilităţii, partea de rea-credinţă - care, prin ipoteză, a acţionat culpabil - poate fi obligată şi la plata de daune-interese pentru prejudiciile (materiale şi/sau morale) create prin încheierea unui act juridic anulabil, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, desigur, în măsura în care se dovedeşte existenţa prejudiciului. Partea inocentă, de bună-credinţă va restitui prestaţiile şi va putea solicita obligarea celeilalte părţi la daune-interese, după cum arătam mai sus.
50. în ceea ce priveşte aria daunelor-interese cu care partea inocentă ar putea fi despăgubită pentru un contract nul sau anulabil, în mod abstract, este aceea a interesului contractual negativ: contractantul de bună-credinţă va avea dreptul să fie compensat în limitele cheltuielilor suportate inutil în vederea contractului şi ocaziilor pierdute din cauza încrederii în validitatea acelui contract. Având, în acelaşi timp, dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, nicio altă pierdere nu va putea fi compensată. însă, atunci când opţiunea contractantului inocent se limitează la a cere despăgubirea, renunţând la exercitarea acţiunii în anulabilitate, dauna poate fi egală cu interesul contractual pozitiv, întrucât, rămânând valid contractul, cererea acestuia nu diferă în conţinut de aceea care e consecinţa unei neîndepliniri.
51. Pe de altă parte, este posibil ca ambii cocontractanţi să fi cunoscut că actul juridic pe care îl încheie este lovit de nulitate (având un scop ilicit sau imoral). într-o asemenea ipoteză, efectele nulităţii trebuie să se producă în egală măsură în privinţa ambilor cocontractanţi, iar dacă pe perioada cuprinsă între încheierea actului şi pronunţarea irevocabilă a nulităţii sale respectivul act a afectat şi interesele unor terţe persoane care s-au întemeiat cu bună-credinţă pe acesta, nimic nu îi împiedică să solicite părţilor contractante daune-interese pentru prejudiciile suferite, pe tărâm delictual sau contractual, după caz.
52. De lege ferenda, apreciem că şi în reglementările legale ar trebui consacrate expres asemenea distincţii şi consecinţe imediate.