Art. 1287 Noul cod civil Revocarea stipulaţiei Efectele contractului Contractul

1. Acest articol enunţă limitele exerciţiului dreptului de a revoca stipulaţia. Acest drept este unul strict personal, strâns legat de persoana stipulantului, un drept absolut, în principiu, totuşi revocarea este limitată dacă promitentul are un interes să execute stipulaţia. Această limitare este justificată, de exemplu, în cazul vânzării unui imobil în care este stipulat ca preţul să fie achitat unui terţ, acesta deţinând un drept de ipotecă asupra imobilului vândut.

2. Revocarea va produce efecte din momentul în care ajunge la promitent, indiferent dacă acesta ia sau nu cunoştinţă imediat

Citește mai mult

de ea. în absenţa unui nou beneficiar, stipulaţia pentru altul se transformă într-o stipulaţie pentru sine sau pentru moştenitorii stipulantului.

3. Moştenitorii stipulantului nu au niciun drept asupra prestaţiei promise de către promitent terţului beneficiar, dat fiind că această prestaţie nu a intrat niciun moment în patrimoniul stipulantului şi, prin urmare, nu face parte din succesiunea acestuia (T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 123).

4. în cazul stipulaţiei pentru altul se admite că stipulantul poate să revoce stipulaţia până la momentul acceptării acesteia de către terţul beneficiar. în cadrul aceleiaşi situaţii juridice, coexistă deci două prerogative contrare. Stipulantul şi terţul beneficiar nu se găsesc într-o legătură de supunere absolută, deoarece, pe de o parte, prin revocare, stipulantul poate să stingă situaţia juridică şi implicit posibilitatea terţului de a accepta stipulaţia, iar - pe de altă parte - terţul beneficiar poate să accepte dreptul creat în favoarea sa, când situaţia creată se consolidează, stingându-se posibilitatea stipulantului de a o mai revoca. Singurul care se află într-o situaţie de supunere absolută este în realitate promitentul, deoarece el nu poate împiedica nici pe stipulant, nici pe terţul beneficiar să acţioneze. Nu există nicio raţiune pentru a nega că dreptul stipulantului de a revoca stipulaţia este un drept potestativ extinctiv, iar dreptul terţului beneficiar de a accepta stipulaţia este un drept potestativ declarativ. Cele două drepturi intră într-un concurs, care se soluţionează prin aplicarea în mod corespunzător a regulii „qui prior tempore...". Legătura de „supunere" dintre stipulant şi terţul beneficiar este deci una relativă, în sensul că, numai după exercitarea de oricare dintre aceştia a dreptului său potestativ, celălalt nu mai are nicio posibilitate de a se sustrage situaţiei juridice astfel rezultate şi efectelor juridice pe care le-a generat exercitarea dreptului potestativ.

5. Particularitatea stipulaţiei pentru altul constă însă în faptul că ea este o operaţiune triunghiulară, existând totuşi un „subiect pasiv" (promitentul) care se află într-o relaţie de „supunere absolută" atât faţă de stipulant, cât şi faţă de terţul beneficiar (M. Avram, op. cit., p. 147).

6. De aceea, în ceea ce ne priveşte, considerăm că explicaţia dreptului de revocare al stipulantului rezidă în cauza juridică a stipulaţiei pentru altul şi în raporturile dintre stipulant şi terţ, care sunt exterioare stipulaţiei pentru altul. Atunci când stipulantul recurge la o asemenea operaţiune juridică, el urmăreşte perfectarea anumitor raporturi juridice cu terţul beneficiar, scopul putând fi variabil (donaţie, plată, împrumut etc.). Având în vedere faptul că până la acceptarea dreptului de către terţ poate să treacă un interval de timp, iar scopul urmărit de stipulant să nu mai fie actual, trebuie să se admită posibilitatea pentru stipulant de a revoca dreptul creat în folosul terţului, până în momentul în care acesta din urmă îşi manifestă voinţa în sensul de a-i da eficacitate. Altfel, stipulaţia pentru altul şi-ar pierde considerabil eficienţa practică. Prin urmare, întrucât cauza stipulaţiei pentru altul rezidă în raporturile dintre stipulant şi terţ, dacă interesul stipulantului nu mai subzistă, atunci are posibilitatea de a revoca dreptul creat în folosul terţului, cât timp acesta nu şi-a exprimat voinţa de a-l accepta (Idem, p. 319).