Art. 1295 Noul cod civil Temeiul reprezentării Reprezentarea Contractul

1. Reprezentarea este definită ca operaţiunea juridică prin care una dintre părţi, numită reprezentant, încheie acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi, numită reprezentat, efectele actului încheiat producându-se în persoana acesteia din urmă.

2. Izvorul reprezentării îl poate constitui fie legea (ca în cazul minorilor sub 14 ani şi al celor puşi sub interdicţie judecătorească), fie convenţia (prin încheierea unui contract de mandat), fie o hotărâre judecătorească (cum este cazul sechestrului judiciar).

3. Reprezentanţa poate să derive din raporturi juridice diferite: din raporturi

Citește mai mult

de familie; de succesiune; de societate; de mandat. Ea constituie un raport accesoriu care se asociază cu un raport principal de administraţiune, pentru a efectua mai bine scopurile. Cel (mai -n.n.) mult merge împreună cu mandatul şi de aceea derivă dela voinţa mandantului, însă mandatul poate exista chiar şi fără acea putere de reprezentanţă, cum se întâmplă când mandatarul tratează şi încheie afacerile principalului în nume propriu (C. Vivante, op. cit., P- 66).

4. Procedeul reprezentării este larg utilizat, atât de legiuitor, cât şi de părţi. Astfel, în domeniul persoanelor fizice, legea reglementează reprezentarea obligatorie a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (de către părinte sau tutore) şi posibilitatea reprezentării convenţionale a persoanelor capabile (de către un mandatar); în domeniul persoanelor juridice, organele acestora deleagă, de cele mai multe ori, persoanele care să încheie în numele lor diferite acte juridice, fie prin chiar contractul de muncă, fie prin contracte de mandat (O. Ungureanu, op. cit., p. 190).

5. Temeiul reprezentării rezidă în posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea o impune (în cazul reprezentării legale) sau o îngăduie (în cazul reprezentării convenţionale şi judiciare) şi datorită căreia actul săvârşit de o persoană îşi produce efectele direct în persoana şi patrimoniul altuia (D. Cosma, op. cit., p. 78).

6. Astfel, pentru persoanele lipsite de raţiune, reprezentarea este o necesitate. Dar reprezentarea este foarte utilă şi pentru persoane înzestrate cu deplină raţiune (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Bâicoionu, op. cit., voi. I, p. 104).

7. Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot fi încheiate personal, dar care pot fi încheiate şi prin reprezentant (G. Boroi, Drept civil, 2008, p. 199).

8. Pentru a se putea vorbi de reprezentare, se cer îndeplinite trei condiţii: să existe împuternicirea de a săvârşi actul juridic respectiv, reprezentantul să-şi exprime intenţia de a reprezenta şi, în fine, acesta să-şi manifeste voinţa proprie cu prilejul încheierii actului, îndeplinirea cumulativă a acestor trei condiţii trebuie dovedită de acela care invocă reprezentarea (D. Cosma, op. cit., p. 87).

9. în privinţa persoanelor juridice, reprezentarea are un rol atât de important, încât se poate spune că este de nedespărţit de activitatea acestora; într-adevăr, organele de conducere ale persoanelor juridice, neputând participa la încheierea multitudinii de acte juridice în mod personal, împuternicesc alte persoane cu încheierea acestor acte, ceea ce duce la naşterea unor raporturi de reprezentare (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 395).

10. în cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală, în sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, adică, după caz, de părinţi, tutore sau curator (G. Boroi, Drept civil, 2008, p. 491).

11. Articolul 1295 NCC prevede expres că reprezentarea are ca izvor hotărârea judecătorească. în accepţiunea noului Cod civil, există reprezentare judiciară în cazurile în care reprezentantul este numit printr-o hotărâre judecătorească, precum: în cazul minorului sub 14 ani pus sub tutelă, care este reprezentat de tutorele său, numit de instanţa de tutelă, prin încheiere (art. 118 şi art. 119 NCC); în cazul interzisului judecătoresc, care este reprezentat tot de un tutore numit de instanţa de tutelă, prin hotărârea de punere sub interdicţie (art. 170 NCC); în cazul în care instanţa de tutelă numeşte un curator special, până la numirea tutorelui minorului sau al celui care urmează a fi pus sub interdicţie judecătorească (art. 159 şi art. 167 NCC); în cazul curatelei persoanei capabile, când instanţa de tutelă numeşte un curator (art. 178 şi urm. NCC); în cazul sechestrului judiciar, prevăzut de art. 598-601CPC ş.a. (C.T. Ungureanu, op. cit., 2012, p. 215).