Art. 1548 Noul cod civil Prezumţia de culpă Executarea prin echivalent Executarea silită a obligaţiilor
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea prin echivalent
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea prin echivalent
Art. 1548
Prezumţia de culpă
Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
| ← Art. 1547 Noul cod civil Vinovăţia debitorului Executarea prin... | Art. 1549 Noul cod civil Dreptul la rezoluţiune sau reziliere... → |
|---|
1. în domeniul răspunderii civile contractuale, culpa debitorului se prezumă; în aceste condiţii, incumbă debitorului sarcina probei în dovedirea diligenţelor depuse pentru realizarea obiectului contractului, în caz contrar fiind angajată răspunderea acestuia (Trib. Bucureşti, s. a Vl-a com., dec. nr. 736/2005, în A.-M. Moteescu, op. cit., p. 55).
2. Plata penalităţilor de întârziere este efectul răspunderii contractuale, răspundere care presupune drept condiţie culpa debitorului obligaţiei de executat. Prin plata voluntară a penalităţilor de întârziere, fără invocarea vreunei
Citește mai mult
cauze exoneratoare de răspundere contractuală, debitoarea şi-a recunoscut culpa în neexecutarea obligaţiei de plată (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1243/2011)3. Art. 1082 C. civ. 1864 [art. 1530, art. 1547 NCC, n.n.) instituie o prezumţie de culpă în sarcina debitorului obligaţiei contractuale neexecutate. Acest text de lege nu instituie o prezumţie legală de culpă care să permită angajarea de drept, în afara cadrului rezoluţiunii judiciare, a răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei neexecutate, ci această prezumţie operează exclusiv în ce priveşte sarcina probei într-o acţiune judiciară în rezoluţiunea contractului, cu daune-interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei. într-o astfel de acţiune, sarcina probei vinovăţiei în neexecutarea contractului este răsturnată prin voinţa legiuitorului, în sensul că art. 1082 C. civ. 1864 îl dispensează pe reclamant de a face o asemenea dovadă, revenind pârâtului debitor obligaţia de a proba că neexecutarea contractului nu îi este imputabilă, ci se datorează unor cauze străine, independente de voinţa sa (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 149/2006, în M. Paraschiv, Prezumţiile în materie civilâ. Prezumţiile legale relative. Practica judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 32).
Citește mai mult
nicio vătămare la destinaţie. Dacă, de regulă, obligaţia de informare şi de sfătuire există în faza prealabilă încheierii contractului, o astfel de obligaţie poate fi continuată şi în faza de executare a contractului. în ce priveşte obligaţia de informare în faza de executare a contractului, ea se raportează la obligaţia cooperării părţilor prin furnizarea de informaţii, prin punerea în gardă şi datoria de consiliere (/. Turca, Noul Cod civil, p. 637-638).2. Codul penal şi Codul civil reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa. La rândul ei, intenţia poate fi directă (autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirectă (autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui). De asemenea, culpa poate îmbrăca fie forma imprudenţei (autorul prevede rezultatul faptei sale, însă, deşi nu îl acceptă, socoteşte fără temei că el nu se va produce), fie forma neglijenţei (autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă). Unele prevederi legale, spre exemplu, art. 1355 alin. (1) NCC, fac referire şi la „culpa gravă" (6. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 252).
3. în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei autorului de a repara prejudiciul, nu interesează forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă. Articolul 1357 alin. (2) NCC stipulează că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Tocmai de aceea, în literatura de drept civil, noţiunea de culpă este folosită ca fiind sinonimă cu aceea de vinovăţie (Idem, p. 253).
4. în domeniul răspunderii contractuale nu are relevanţă dacă fapta care a determinat producerea prejudiciului a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă.
5. în privinţa culpei, este instituită prezumţia potrivit căreia simplul fapt al neexecutării obligaţiei contractuale determină culpa debitorului.
6. în principiu, până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului. Problema care se pune este aceea de a se şti cine va trebui să dovedească neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare. Din acest punct de vedere distingem: a) în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit de debitor prin care se încalcă această obligaţie; b) în cazul obligaţiilor de a da şi de a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei. Dacă el face această dovadă, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte executarea. Dacă creditorul dovedeşte nesocotirea obligaţiei de a nu face sau debitorul nu dovedeşte executarea obligaţiei de a da sau de a face, se prezumă că nerespectarea obligaţiei asumate provine din vina acestuia din urmă, care va fi obligat la plata de despăgubiri către creditor. Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că nerespectarea obligaţiei se datorează cauzei străine, deci cazului fortuit sau de forţă majoră, sau vinei înseşi a creditorului. Spre exemplu, creditorul nu a pus la dispoziţia debitorului mijloacele necesare livrării bunurilor ce formau obiectul contractului, cu toate că această obligaţie îi incumba lui, potrivit clauzelor contractului încheiat. Prezumţia de vină în sarcina debitorului care nu-şi execută obligaţia este relativă. Ea poate fi răsturnată tocmai prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului (C. Stătescu, C. Bîrsan, TGO, p. 429-430).