Art. 17 Noul cod civil Eroarea comună şi invincibilă Interpretarea şi efectele legii civile
| Comentarii |
|
Interpretarea şi efectele legii civile
Art. 17
Eroarea comună şi invincibilă
(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.
(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.
| ← Art. 16 Noul cod civil Vinovăţia Interpretarea şi efectele... | Art. 18 Noul cod civil Obiectul publicităţii şi... → |
|---|
1. Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros. Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi
Citește mai mult
una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea. Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro).2. Dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe rolul instanţelor se afla pendinte acţiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu cu vânzătorul, reiese cu evidenţă reaua-credinţă a acestuia, care avea cunoştinţă de demersul foştilor proprietari pentru recuperarea proprietăţii. Buna-credinţă a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligenţa pe care a depus-o în materializarea posibilităţii de a afla dacă imobilul este revendicat în cadrul unei acţiuni în justiţie sau în cadrul unei alte proceduri legal instituite. în acest sens, trebuie depus un înscris care să ateste că, urmare a unor astfel de demersuri, cumpărătorului i s-ar fi răspuns de către unitatea vânzătoare că situaţia juridică a imobilului pe care îl va cumpăra este clar stabilită şi că nu face obiectul niciunei acţiuni în revendicare sau al altei proceduri de restituire. Câtă vreme, în cauză, cumpărătorul nu a făcut dovada întrunirii cumulative a celor două condiţii pentru ca principiul validităţii aparenţei de drept să fie incident, respectiv a erorii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, care trebuie să fie comună şi invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat, precum şi a bunei-credinţe care trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă lui, el nu se poate apăra cu succes, în sensul că este subdobânditor de bună-credinţă, pentru a se da astfel eficienţă principiului menţionat (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2894/2005, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 361 şi urm.).
3. Pentru valabilitatea ipotecii este necesar ca acela care o constituie să fie proprietarul actual al bunului ipotecat. Desfiinţarea titlului acestuia, ca act iniţial, atrage anularea ipotecii, ca act juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice şi aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, determinat de nemo dat quod non habet. Desigur, poate fi concepută buna-credinţă a creditorului, întemeiată pe cuprinsul cărţii funciare, dar acceptarea unei asemenea excepţii, numită aparenţa în drept (fondată pe error communis facit ius) încetează dacă există dovezi că ipoteca lucrului altuia a fost constituită în cunoştinţă de cauză, creditorul ştiind că lucrul ipotecat nu este proprietatea debitorului sau dacă, datorită unei grave neglijenţe (culpa lata), a omis să afle care este titlul constitutorului ipotecii şi dacă acesta din urmă este adevăratul proprietar (verus dominus). în condiţiile în care, la data constituirii ipotecii, debitorul era deja un cumpărător evins al bunului ipotecat, iar în cartea funciară a fost înscris demersul împotriva acestuia referitor la reîntoarcerea bunului în patrimoniul adevăratului proprietar, există cel puţin o gravă neglijenţă (culpa lata) a creditorului din contractul de împrumut şi beneficiar al ipotecii în a se convinge că debitorul este adevăratul proprietar al bunului ipotecat (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4799/2005, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 415 şi urm.).
4. în materia contractelor prin care s-a vândut chiriaşilor imobilul la care se referă Legea nr. 112/1995, operează principiul validităţii aparenţei de drept dacă sunt întrunite, cumulativ, condiţia privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună şi invincibilă - şi condiţia privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1939/2003, www.scj.ro).
5. împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare notarul public a prezentat cumpărătoarei un certificat constatator eliberat de către Oficiul Registrului Comerţului, ce atesta faptul că societatea vânzătoare era în funcţiune, respectiv un extras de carte funciară care nu cuprindea menţiuni cu privire la starea de insolvenţă a vânzătoarei, nu este de natură a determina îndeplinirea condiţiilor pentru a se invoca proprietatea aparentă. O asemenea soluţie este justificată de faptul că prudenţa necesară înainte de a intra într-un raport juridic presupune efectuarea tuturor verificărilor posibile pentru a stabili situaţia juridică reală a societăţii vânzătoare. Or, o simplă verificare a evidenţelor tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea vânzătoare ar fi relevat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de această societate, cu consecinţa interdicţiei de a înstrăina activele sale către terţe persoane (C.A. Ploieşti, s. civ., dec. nr. 305/2011, în V. Terzea vol. I, p. 55).
2. Prin excepţie de la regulă, titularul aparent al unui drept sau al unei calităţi juridice poate încheia acte juridice care să producă efecte ca şi cum ar fi valabile, dacă a creat aparenţa comună şi invincibilă potrivit căreia calităţile sale corespund realităţii (error communis facit ius).
3. Teoria aparenţei în drept desemnează, pe de o parte, un mod de dobândire
Citește mai mult
a drepturilor subiective civile (atunci când un drept subiectiv civil este dobândit de la titularul aparent) şi, pe de altă parte, un mod de validare a actului de stare civilă (de exemplu, art. 102 NCC) (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 397).4. Aparenţa în drept, împreună cu consecinţele juridice pe care ea le antrenează, este o ficţiune juridică - regulă de drept creată jurisprudenţial (I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 323), care în noul Cod civil a fost ridicată la rangul de principiu.
5. Teoria aparenţei în drept are ca fundament „ideea că existenţa unor semne exterioare ostensibile este de natură să inculce terţilor credinţa în realitatea unei situaţii juridice, determinând, în condiţiile prevăzute de lege, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitatea juridică" (I. Deleanu p. 323).
6. Elementul psihologic al teoriei aparenţei în drept îl reprezintă eroarea comună şi invincibilă. Eroarea comună nu înseamnă că fiecare membru al comunităţii trebuie să se afle în eroare cu privire la calitatea titularului dreptului sau la o altă calitate juridică, ci doar ca orice altă persoană aflată într-o situaţie similară să fi putut să fie victima aceleiaşi erori. Pentru a opera aparenţa în drept, eroarea trebuie să fie nu numai comună, ci şi invincibilă, adică orice altă persoană din comunitate aflată într-o situaţie similară să nu fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea, utilizând mijloacele celui mai exigent membru al comunităţii prin care adevărul ar fi putut fi aflat (V. Stoica p. 405).
7. Eroarea comună şi invincibilă nu se confundă cu buna-credinţă. între ele există o corelaţie, pentru că aplicarea teoriei aparenţei în drept implică, de regulă, buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent sau a celui care beneficiază de întocmirea unui act de stare civilă.
8. Spre deosebire de buna-credinţă, care se prezumă (art. 14 alin. (2) NCC], eroarea comună şi invincibilă trebuie dovedită [art. 17 alin. (3) NCC]. Eroarea comună şi invincibilă nu poate fi dovedită direct, deoarece este o stare subiectivă. Dobânditorul sau beneficiarul aparent trebuie să dovedească în faţa instanţei de judecată „toate elementele din latura materială a aparenţei care se reflectă în conştiinţa comunităţii în forma unei erori comune şi invincibile. Elementele acestei stări de fapt pot fi dovedite cu orice mijloc de probă" (V. Stoica p. 406).
9. Pe lângă faptul că înstrăinarea prin acte de dispoziţie cu titlu oneros, încheiată cu un subdobânditor de bună-credinţă, este o excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, iar error communis facit ius (validitatea aparenţei în drept) este un principiu care înlătură regula quod nullum est nullum producit effectum, se pun probleme diferite sub aspect probator (atât în ceea ce priveşte proba, cât şi persoana în sarcina căreia cade aceasta). Diversitatea soluţiilor pronunţate de înalta Curte sub aspectul limitelor de analiză, care sunt fie buna-credinţă, fie error communis facit ius, a fost sesizată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se poate sesiza însă că, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, distincţia nu mai prezintă relevanţă, întrucât în art. 45 alin. (2) (fost art. 46) se face referire la buna-credinţă (N.E. Grigoraş, notd la I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2894/2005, în op. cit., voi I, p. 377).
10. Teoria aparenţei în drept nu se aplică ori de câte ori legiuitorul utilizează termenul „aparenţă". Aparenţa care produce consecinţe juridice este necesară, dar nu este suficientă pentru a funcţiona teoria aparenţei în drept. Se cere şi existenţa erorii comune şi invincibile. Teoria aparenţei în drept a fost aplicată în practică în „cazul unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moştenitor aparent, al simulaţiei, al posesiunii, al unei societăţi fictive, al transferului unor titluri nominative, al funcţionarului de fapt", precum şi în legătură cu „capacitatea aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent, societatea aparentă" (I. Deleanu p. 323-324).
11. în cazul în care desfiinţarea actului juridic încheiat între titularul aparent al dreptului sau calităţii juridice şi dobânditorul aparent nu cauzează vreun prejudiciu acestuia din urmă, instanţa va dispune desfiinţarea lui. Scopul teoriei aparenţei în drept este acela de a proteja pe dobânditorul aparent şi, implicit, securitatea raporturilor juridice civile. în cazul în care nu se cauzează prejudicii prin desfiinţarea actului juridic astfel încheiat, menţinerea unui act juridic nul nu se justifică.
12. Teoria aparenţei în drept nu se aplică în materie de carte funciară ori în materii unde legiuitorul reglementează un sistem de publicitate. înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, o parte a doctrinei şi jurisprudenţei dădea prioritate dobânditorului aparent de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul adevăratului proprietar, întemeindu-se pe teoria aparenţei în drept şi pe principiul bunei-credinţe. Articolul 17 alin. (1) şi (4) coroborat cu art. 1648 alin. (1) NCC limitează aplicarea teoriei aparenţei în drept. De exemplu, cazul art. 1648 care, folosind expresia „sub rezerva regulilor de carte funciară" face trimitere la cazurile prevăzute în art. 907 alin. (1), art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, art. 909 alin. (2) şi (3) din materia cărţii funciare (similare cu dispoziţiile corespunzătoare (abrogate) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare); în aceste situaţii, dobânditorul aparent nu este protejat faţă de adevăratul proprietar al imobilului decât după trecerea termenului de decădere pentru exercitarea acţiunii în rectificare (G. Boroi, C.A. Anghelescu p. 261-262; C.T. Ungureanu p. 239); numai după împlinirea termenului de decădere, dacă acţiunea nu a fost exercitată, dreptul terţului dobânditor (aparent) devine opozabil tuturor, chiar şi celui care l-a înstrăinat prin actul iniţial, şi, prin urmare, actul subsecvent nu se desfiinţează.
13. O aplicaţie a teoriei aparenţei în drept se regăseşte în art. 102 C. civ. (similar art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, articol abrogat prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil), conform căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă persoana nu avea această calitate, cu excepţia cazului în care beneficiarii actelor au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi, adică au fost de rea-credinţă. De exemplu, căsătoria oficiată de un funcţionar fără atribuţii de ofiţer de stare civilă este valabilă, dacă acest funcţionar a apărut în faţa părţilor şi a publicului, comportându-se ca şi cum ar fi fost competent să oficieze căsătoria (O. Ungureanu p. 194; C.T. Ungureanu p. 242).
Legea nr. 119 /1996: Art. 7. Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi. sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.