Art. 14 Noul cod civil Buna-credinţă Interpretarea şi efectele legii civile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Interpretarea şi efectele legii civile
Interpretarea şi efectele legii civile
Art. 14
Buna-credinţă
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.
| ← Art. 13 Noul cod civil Renunţarea la drept Interpretarea şi... | Art. 15 Noul cod civil Abuzul de drept Interpretarea şi... → |
|---|
S-a garantat de buna voie cu o masina pe care nu a predat-o de buna voie ca in angajamentul de imprumut.
Se poate lua masina ca persoana implicata in contractul de imrumut?
Citește mai mult
sisi da foc si ei si la animale ,e munca lor de o veata cesa fac pe 28 vine un ing contabil expert ma tem de reactia mamei ce cai legale mai sunt?1. Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanţele trebuie să le rezolve, însă consideră că această complexitate s-a datorat, cel puţin în parte, lipsei unei definiţii clare şi coerente a bunei-credinţe şi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii şi a obiectului probei acesteia. Pentru Curte, astfel de chestiuni nerezolvate de instanţele sesizate cu acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, introdusă de reclamant, reflectă incertitudinea generală ce plana asupra definiţiei şi a aprecierii bunei-credinţe în dreptul intern (C.E.D.O., Pâduraru c.
Citește mai mult
României, 1 decembrie 2005, M. Of. nr. 514/2006).2. Codul civil (din 1864 - n.n.) reglementează situaţia construcţiilor sau plantaţiilor făcute de o persoană, cu materialele sale şi cu cheltuiala sa, pe terenul altuia, în art. 494 făcându-se o distincţie după cum constructorul a fost de bună sau de rea-credinţă (s.n.). Dacă constructorul a fost de bună-credinţă, considerând că terenul este al său, şi nu al altuia, proprietarul fondului este obligat, în virtutea principiului accesiunii, să reţină lucrarea, plătind constructorului fie valoarea materialului şi preţul muncii, fie o sumă de bani egală cu sporul de valoare pe care l-a dobândit terenul prin ridicarea (adăugirea) construcţiei sau plantaţiei. Dacă, dimpotrivă, constructorul a fost de rea-credinţă, ştiind că terenul este al altuia, proprietarul acestuia poate cere fie obligarea constructorului la ridicarea, pe cheltuiala sa, a lucrării şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile ce i le-a cauzat, fie să păstreze lucrările, cu obligaţia de a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, din momentul executării lucrării. Momentul în care trebuie apreciată buna sau reaua-credinţă a celui care construieşte pe terenul altuia este acela al ridicării construcţiei sau plantaţiei, căci numai atitudinea psihică din acest moment poate avea relevanţă juridică în aprecierea credinţei constructorului (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4270/2005, in N.E. Grigoraş, Buna-credinţă. Practică judiciară, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 27 şi urm.). Notă. în mod asemănător este tratată problema în noul Cod civil, în art. 577 şi urm., cu precizarea că în art. 586 se arată care este înţelesul noţiunii de bună-credinţă a autorului lucrării.
3. Constructorul este de rea-credinţă în cazul în care a edificat o construcţie fără autorizaţie pe un teren preluat de către stat de la foştii proprietari, restituit ulterior acestora. Reprezentarea pe care acesta pretinde că a avut-o la momentul edificării construcţiei asupra existenţei şi valabilităţii titlului statului nu este revelatoare pentru calificarea bunei sale credinţe, deoarece nici pe terenul statului (proprietar aparent) nu se putea ridica o construcţie fără acordul acestuia şi fără autorizaţie (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3447/2006, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 31 şi urm.). Notă. în mod asemănător, art. 586 alin. (2) NCC prevede că autorul lucrării nu poate invoca buna-credinţă dacă a construit în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
4. Probele referitoare la faptul că tranzacţia dintre soţi privind împărţirea bunurilor comune a fost încheiată şi consacrată prin hotărâre de expedient la cererea acestora, fără ştirea creditorului, într-un dosar separat, deşi pe rolul instanţelor era în curs de soluţionare în acelaşi timp acţiunea de împărţire a bunurilor comune declanşată anterior de către creditor ca urmare a constatării insolvabilităţii debitorului în cadrul executării silite, precum şi că, la data împărţelii bunurilor prin tranzacţia soţilor pârâţi, era în vigoare interdicţia de înstrăinare asupra imobilului, instituită la cererea creditorului, reprezintă împrejurări de fapt cu consecinţe efective asupra stabilirii existenţei sau nu a intenţiei de fraudare şi a conivenţei frauduloase dintre pârâţi, respectiv a relei-credinţe a acestora (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 7136/2004, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 40 şi urm.).
5. Titlul subdobânditorului nu poate fi pus la adăpost de efectele nulităţii titlului statului, potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accepientis, cât timp actul translativ al dreptului real imobil are caracter gratuit, chiar dacă acesta este de bună-credinţă. Echitatea şi stabilitatea raporturilor juridice nu cer în acest caz menţinerea actului juridic ulterior, deoarece într-o asemenea situaţie nu se doreşte evitarea unei pagube (ca în cazul subdobânditorului cu titlu oneros), ci păstrarea unui folos dobândit fără contraechivalent (C.S.J., s. civ., dec. nr. 2163/2002, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 424 şi urm.). Notă. în mod asemănător, aceeaşi soluţie reiese din art. 1254 alin. (2), art. 1648 şi art. 1649 NCC.
6. Fructele civile sunt venituri băneşti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanţa bunului ce le produce să scadă (art. 525 C. civ. (1864)). De la regula conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 C. civ. (1864) a instituit o excepţie, potrivit cu care posesorul de bună-credinţă al lucrului îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenţie asupra lor. Articolul 487 C. civ. (1864) stabileşte că posesorul încetează să mai fie de bună-credinţă în momentul în care a luat cunoştinţă de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaşte în privinţa dobândirii cu bună-credinţă a fructelor. Este adevărat că încetarea bunei-credinţe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar, în mod unanim, doctrina şi jurisprudenţă au stabilit că intentarea acţiunii în justiţie împotriva posesorului face să înceteze buna sa credinţă şi de la data acţiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună-credinţă. Posesorul bunului nu poate condiţiona buna sa credinţă de natura acţiunii formulate împotriva sa. Aceasta, deoarece, la data la care reclamantul a introdus o acţiuneîn justiţie, pârâtul a încetat să mai fie de bună-credinţă, deoarece de la acea dată cunoştea viciile titlului cu care deţinea bunul, neavând nicio relevanţă dacă acţiunea era una în constatarea dreptului, şi nu în realizarea lui, efectele juridice ale demersului judiciar întreprins de reclamant constând în atenţionarea pârâtului că posesiunea pe care o exercită asupra bunului este fondată pe un titlu viciat (C.S.J., s. civ., dec. nr. 2646/2003, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 457 şi urm.). Notă. A se vedea şi cauza Weissman şi alţii c. României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că anularea, din cauza neachitării taxei de timbru, a acţiunii de restituire către reclamanţi a chiriilor încasate de către stat a suprimat practic orice şansă a acestora de a obţine rambursarea chiriilor în litigiu, fiind vorba deci despre o ingerinţă în dreptul de proprietate al acestora (24 mai 2006, M. Of. nr. 588/2007). în mod asemănător este reglementată problema în art. 548 alin. (4), art. 550 alin. (3), art. 948, art. 1645 NCC.
7. Practica judiciară a recunoscut, pe lângă cazurile prevăzute de lege, un drept de retenţie posesorului de bună-credinţă al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute asupra lucrului. Nu se poate reţine buna-credinţă a posesorului, în condiţiile în care preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără niciun titlu; într-o asemenea situaţie, nimic nu-l împiedica pe posesor să verifice cu precauţie statutul juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătăţiri costisitoare (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4336/2006, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 470 şi urm.). Notă. în mod asemănător, se desprinde aceeaşi soluţie din art. 2495 şi urm. NCC.
8. Conform art. 1899 alin. (2) C. civ. (1864), „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă". Argumentarea în sensul că terţii cumpărători nu şi-au dovedit buna-credinţă nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar inversa sarcina probei (C.SJ., s. civ., dec. nr. 2682/2003, în N.E. Grigoraş voi. I, p. 558 şi urm.). în acelaşi sens, I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4705/2004: „Potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ. [1864], prezumţia legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută. în speţă, Legea specială nr. 10/2001 prezumă, în art. 46 alin. (2) şi art. 18 lit. d), buna-credinţă a fostului chiriaş care a cumpărat imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare, nu acesta era ţinut să facă dovada bunei-credinţe, ci, în condiţiile textelor de lege mai înainte menţionate, această dovadă revenea reclamanţilor, care nu au respectat dispoziţiile art. 112, art. 138 şi art. 139 CPC"; C.S.J., s. civ., dec. nr. 781/2003: „Cum buna-credinţă se prezumă, opus ei, reaua-credinţă trebuie dovedită de cel ce o invocă"; I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1476/2004: „Buna-credinţă se prezumă totdeauna şi sarcina probei relei-credinţe revine celui ce afirmă existenţa ei" (apud N.E. Grigoraş voi. I, p. 565).
Citește mai mult
Bucureşti, 1981, p. 34-35). Deci elementele bunei-credinţe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii.2. La polul opus, reaua-credinţă are la bază fapte psihologice pe care morala şi etica socială le repugnă, iar dreptul le sancţionează în funcţie de gravitatea faptei subiectului de drept care acţionează cu rea-credinţă. Reaua-credinţă înseamnă „intenţie răufăcătoare, imprudenţă, ilicitate şi cauzarea unei vătămări, toate ca rezultat al neonestităţii" (D. Gherasim p. 31).
3. Antiteza bunei-credinţe este deci reaua-credinţă, „manifestată prin doi, violenţă, fraudă şi abuz de drept" (D. Gherasim p. 227).
4. Noul Cod civil ridică buna-credinţă la rangul de principiu, care trebuie să stea la baza tuturor raporturilor juridice de drept privat. Toate drepturile trebuie exercitate şi toate obligaţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
5. Buna-credinţă este un exemplu al întrepătrunderii normelor morale cu normele juridice (D. Gherasim p. 228). Principiul bunei-credinţe acţionează şi produce efecte în „cele mai variate domenii ale dreptului civil: aprecierea şi interpretarea actelor juridice, încheierea şi executarea contractelor, exerciţiul drepturilor civile, precum şi toate modalităţile de dobândire a unor drepturi de către persoana aflată în eroare scuzabilă" (idem, p. 227).
6. Buna-credinţă se prezumă, ceea ce înseamnă că cel care invocă reaua-credinţă trebuie să o dovedească. Ar fi inadmisibil să i se pretindă „unui subiect de drept, angajat într-un raport juridic civil concret, să-şi probeze ab initio buna sa credinţă. Este ca şi cum i-ai pretinde în raporturile de drept penal să-şi probeze nevinovăţia, înainte de a avea o dovadă de vinovăţie" (I. Dogaru (coord.), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 6]. Proba relei-credinţe se poate face prin orice mijloc, chiar cu martori sau prezumţii.
art. 57 Constituția României
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
art. 12 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.
(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale
Citește mai mult
cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde potrivit alin. (2).
Vechiul Cod Civil (1864):
Art. 970. (1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
Art. 1899. (2) Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă
De reţinut că art. 14 alin (2) C.civ. instituie o prezumţie legală relativă a bunei-credinţe, care poate fi răsturnată prin proba contrară.
Alte dispoziţii referitoare la buna-credinţă din noul cod civil: art. 39 alin. (2), art. 142 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 304 alin. (1), art. 557 alin.(1), art. 1.582. alin. (2) etc.