Art. 16 Noul cod civil Vinovăţia Interpretarea şi efectele legii civile
| Comentarii |
|
Interpretarea şi efectele legii civile
Art. 16
Vinovăţia
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.
(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.
| ← Art. 15 Noul cod civil Abuzul de drept Interpretarea şi... | Art. 17 Noul cod civil Eroarea comună şi invincibilă... → |
|---|
1. Pentru valabilitatea ipotecii este necesar ca acela care o constituie să fie proprietarul actual al bunului ipotecat. Desfiinţarea titlului acestuia, ca act iniţial, atrage anularea ipotecii, ca act juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice şi aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, determinat de nemo dat quod non habet. Desigur, poate fi concepută buna-credinţă a creditorului, întemeiată pe cuprinsul cărţii funciare, dar acceptarea unei asemenea excepţii, numită aparenţa în drept (fondată pe error communis facit ius), încetează dacă
Citește mai mult
există dovezi că ipoteca lucrului altuia a fost constituită în cunoştinţă de cauză, creditorul ştiind că lucrul ipotecat nu este proprietatea debitorului sau dacă, datorită unei grave neglijenţe (culpa lata), a omis să afle care este titlul constitutorului ipotecii şi dacă acesta din urmă este adevăratul proprietar (verus dominus). în condiţiile în care, la data constituirii ipotecii, debitorul era deja un cumpărător evins al bunului ipotecat, iar în cartea funciară a fost înscris demersul împotriva acestuia referitor la reîntoarcerea bunului în patrimoniul adevăratului proprietar, există cel puţin o gravă neglijenţă (culpa lata) a creditorului din contractul de împrumut şi beneficiar al ipotecii în a se convinge că debitorul este adevăratul proprietar al bunului ipotecat (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4799/2005, în N.E. Grigoraş vol. I, p. 415 şi urm.).2. Potrivit art. 998 C. civ. (1864), „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 C. civ. (1864) stabileşte răspunderea civilă delictuală a celui ce a cauzat un prejudiciu indiferent de forma de vinovăţie (s.n.), statuând că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauza prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa". în raport cu starea de fapt rezultată din probe, pârâtul nu a luat toate măsurile ce se impuneau pentru prevenirea unor evenimente cu ocazia executării tragerilor într-un poligon inadecvat, care nu oferea condiţii minime de siguranţă, nu a dispus măsurile necesare de siguranţă şi prevedere a populaţiei din satele învecinate, nu a instalat bariere pe drumurile şi cărările ce duc spre poligonul de tragere, neglijenţă soldată cu rănirea reclamantei, internată cu diagnosticul „plagă împuşcată abdominală, cu secţiune de diafragmă lob hepatic drept, stomac". Scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) CP, nu are relevanţă juridică în stabilirea răspunderii civile delictuale a acestuia (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2066/2005, www.scj.ro). Notă. Aceeaşi soluţie se desprinde şi din art. 1349 şi art. 1357 NCC.
1. Vinovăţia în reglementarea noului Cod civil are aceeaşi accepţiune ca în dreptul penal. Astfel, unificarea terminologică ce se propunea în literatura juridică anterioară (C. Stâtescu,
C. Bîrsan p. 195-196) a avut ecou. Cu toate acestea, trebuie precizat că „nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăţie penală cu cea a cazurilor de vinovăţie civilă; că sfera vinovăţiei civile este mai largă decât sfera cazurilor de vinovăţie penală; că sfera
Citește mai mult
vinovăţiei civile înglobează toate cazurile de vinovăţie penală - când fapta ilicită a cauzat prejudicii -, dar, dincolo de aceste cazuri, poate reţine vinovăţia autorului, chiar dacă această vinovăţie este «pur civilă», fără a se suprapune cu cea penală" (idem, p. 209).2. în literatura juridică civilă vinovăţia este definită ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite" (C. Stâtescu, C. Bîrsan p. 196).
3. în literatura juridică penală, vinovăţia este definită ca fiind „atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările produse de aceasta. Ea constă în săvârşirea cu voinţă liberă a faptei, cu prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a urmărilor periculoase, faţă de care adoptă o anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmărilor, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea reprezentării lor" (M. Zolyneak, M.l. Michinici, Drept penal. Partea generalâ, Ed. Fundaţiei „Chemarea", laşi, 1999, p. 131). Vinovăţia este „atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţa neconstrânsă o faptă prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestor reprezentări" (C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generalâ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 158, apud
I. Pascu, Drept penal. Partea generalâ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 111).
4. Vinovăţia implică un factor intelectiv şi unul volitiv, adică un proces de conştiinţă şi unul de voinţă (M. Eliescu p. 176). în ceea ce priveşte factorul intelectiv, atitudinea conştientă a persoanei faţă de conduita sa (fapte comisive sau omisive) constă în cunoaşterea legilor obiective care funcţionează în natură şi în societate şi, în consecinţă, a legăturii cauzale dintre faptele sale şi consecinţele acestora. în plus, trebuie să fie conştientă de semnificaţia socială a faptelor şi să le aprecieze utilizând scara de valori existentă în societatea în care trăieşte. Nu poate exista vinovăţie dacă persoana nu conştientizează caracterul antisocial al faptelor sale, de natură să aducă atingere intereselor societăţii sau membrilor ei (idem, p. 177).
5. Procesul intelectiv este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a vinovăţiei. Vinovăţia presupune şi un proces volitiv, care are două faze: deliberarea şi decizia (M. Eliescu p. 180). în faza deliberării, voinţa persoanei trebuie să fie liberă, astfel încât persoana să poată decide conştient şi raţional. în faza deciziei, persoana trebuie să fie liberă să îşi aleagă conduita în mod deliberat; să aibă libertatea de a alege între bine şi rău, între o conduită antisocială şi o conduită care nu aduce atingere intereselor societăţii sau ale membrilor ei (idem, p. 180-181).
6. Vinovăţia poate îmbrăca două forme: intenţia şi culpa. Intenţia, la rândul ei, poate fi directă sau indirectă. Intenţia este directă când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui. Intenţia directă este, „în înţelesul pe care dreptul roman îl dădea noţiunii de dolus, intenţia maliţioasă, dorinţa actuală de a păgubi pe altul" (M. Eliescu p. 182). Intenţia indirectă există când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, îi sunt indiferente consecinţele şi acceptă posibilitatea producerii lor.
7. Atitudinea psihică a autorului faţă de fapta sa şi de urmările ei poate să nu implice nici direct, nici indirect intenţia de a păgubi pe altul; vinovăţia în acest caz ia forma culpei. Culpa, la rândul ei, poate îmbrăca două forme care, potrivit literaturii de drept civil (M. Eliescu p. 182), se numeşte imprudenţă şi neglijenţă, iar potrivit literaturii de drept penal (I. Pascu p. 115-116; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generalâ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 109-110), culpă cu prevedere, respectiv culpă simplă sau neglijenţă. Semnificaţia lor este aceeaşi. Vom utiliza noţiunile de imprudenţă şi neglijenţă în acord cu literatura juridică de drept civil, care nu a suferit modificări în reglementarea noului Cod civil. Imprudenţă înseamnă că autorul faptei prevede rezultatul, dar nu îl acceptă, considerând fără temei că nu se va produce. Neglijenţă înseamnă că autorul faptei nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (M. Eliescu p. 182).
8. S-a menţinut în noul Cod civil distincţia care se făcea în literatura de specialitate între diferite grade ale culpei, în art. 16 alin. (3) teza a ll-a menţionându-se noţiunea de culpă gravă. Culpa, încă din dreptul roman, poate fi gravă (culpa lata), uşoară (culpa levis) şi foarte uşoară (culpa levissima). „Cupla gravă este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat nici omul cel mai mărginit" (M. Eliescu p. 183) sau, potrivit noului Cod civil, cu aceeaşi semnificaţie, „Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese". Culpa uşoară este imprudenţa sau neglijenţa pe care nu ar fi săvârşit-o un „bun părinte de familie", iar culpa foarte uşoară aceea pe care nu ar săvârşi-o „un excelent părinte de familie" (M. Eliescu p. 183).
9. Prezenţa, mai activă sau mai puţin activă, a factorului conştiinţă şi capacitatea, mai mare sau mai mică, de prefigurare a faptei şi a rezultatelor ei dau un grad mai mare sau mai mic de gravitate vinovăţiei înseşi. Avem astfel, pe scara gravităţii, diferite trepte, de la cea mai simplă neglijenţă - culpa cea mai uşoară - până la intenţia directă (C. Stâtescu, C. Bîrsan p. 200).
10. La fel ca în vechea reglementare, răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) operează independent de forma şi de gradul vinovăţiei; este suficient ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie îndeplinite celelalte condiţii ale răspunderii civile. Potrivit art. 1357 alin. (2) NCC, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoarâ culpâ.
11. Legiuitorul indică forma vinovăţiei care se cere pentru a opera răspunderea în cuprinsul mai multor texte din noul Cod civil. De exemplu, conform art. 1547, „Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpâ" (s.n.); în art. 1641, art. 1642, art. 1643, art. 1646, art. 1658 se face trimitere la culpâ; în art. 1647 referitor la restituirea prestaţiilor de către incapabili, legiuitorul precizează că persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină poate fi obligată la restituirea integrală, atunci când, cu intenţie sau din culpâ gravâ, a făcut ca restituirea să fie imposibilă etc.
12. Atunci când legiuitorul condiţionează răspunderea de săvârşirea faptei din culpă, a fortiori, condiţia este îndeplinită dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie (art. 16 alin. (4)].
13. în aprecierea vinovăţiei se aplică criteriul obiectiv, adică al raportării conduitei autorului faptei la aceea a unei persoane abstracte, prudente şi diligente, a unui bun părinte de familie (C. Stâtescu, C. Bîrsan p. 201-202; M. Eliescu p. 185 şi urm.). La criteriul obiectiv se adaugă şi elemente subiective care ţin de circumstanţele concrete referitoare la locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, calităţile şi pregătirea subiectului activ, precum şi din alte asemenea circumstanţe (C. Stâtescu, C. Bîrsan p. 202). Articolul 1358 NCC, de exemplu, face trimitere la împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, ori la faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.