Art. 13 Noul cod civil Renunţarea la drept Interpretarea şi efectele legii civile
| Comentarii |
|
CAPITOLUL III
Interpretarea şi efectele legii civile
Interpretarea şi efectele legii civile
Art. 13
Renunţarea la drept
Renunţarea la un drept nu se prezumă.
| ← Art. 12 Noul cod civil Libertatea de a dispune Interpretarea... | Art. 14 Noul cod civil Buna-credinţă Interpretarea şi... → |
|---|
1. Creditorul are dreptul, în condiţiile şi limitele prevăzute de art. 699 şi art. 974-975 C. civ. (1864), să ceară anularea declaraţiei debitorului său de renunţare la o succesiune şi să accepte succesiunea, în numele debitorului (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4126/2005, în J.S.C. 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 412). Notă. în art. 1122 NCC („Renunţarea frauduloasă") există dispoziţii similare.
2. Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită de către mama copilului, în numele acestuia, atunci când copilul nu are capacitate de exerciţiu. Datorită
Citește mai mult
caracterului personal al acţiunii şi în lipsa unui text de lege care să prevadă expres posibilitatea renunţării, mama sau reprezentantul legal al copilului nu poate renunţa la acţiune. Renunţarea la judecată este contrară interesului copilului, care urmăreşte stabilirea unui statut civil (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1184/1978, în Lege 4). în acelaşi sens, a se vedea C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 1624/R/2001, în L. Irinescu, Filiaţia faţă de tatâ. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 113-114, prin care s-a decis că reclamanta, în calitate de mamă, nu poate renunţa la acţiune, indiferent de avizul autorităţii tutelare, şi nici nu poate tranzacţiona prin primirea unei sume de bani, chiar dacă această sumă ar fi suficientă pentru creşterea şi educarea copilului până la majorat. Notă. Similar, nu se poate renunţa la dreptul referitor la acţiunile privitoare la filiaţie, potrivit art. 437 NCC.3. Nu există niciun impediment în considerarea căruia instanţa să nu ia act de renunţarea la drept, în condiţiile în care aceasta a fost săvârşită potrivit art. 247 alin. (3) CPC, prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voinţa expresă şi neechivocă a părţii. Dat fiind faptul că, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, renunţarea la drept nu este condiţionată de acordul celeilalte părţi, explicabil prin aceea că pentru pârât nu mai există riscul de a fi acţionat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunţă, rezultă că nici instanţa nu poate refuza pronunţarea unei hotărâri prin care, luând act de această renunţare, va anula în parte hotărârea primei instanţe, în măsura renunţării, după cum prevăd dispoziţiile art. 247 alin. (5) CPC (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3519/2008, www.scj.ro).
2. Controversa privind natura juridică unilaterală sau bilaterală a renunţării şi efectele acesteia - extinctive sau translative - a avut ca rezultat conturarea a două noţiuni juridice distincte: renunţarea abdicativă şi renunţarea in
Citește mai mult
favorem. Numai renunţarea abdicativă este o renunţare propriu-zisă, ca act unilateral de voinţă, cu existenţă de sine stătătoare, care stinge dreptul autorului renunţării. Acest act nu are efecte translative, deoarece renunţătorul nu urmăreşte să creeze un beneficiu unui terţ, nefiind, de regulă, interesat de persoana căreia îi va profita renunţarea. Renunţarea in favorem nu este un act unilateral de voinţă, ci un contract translativ de drepturi, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, după caz, deoarece titularul dreptului „renunţă" în favoarea unei persoane determinate care devine astfel succesorul în drepturi al renunţătorului. Renunţarea îşi pierde identitatea, fiind absorbită în conţinutul unui contract (tranzacţie, donaţie, vânzare), astfel încât se poate vorbi de o renunţare numai în sens figurat şi ca o concesie făcută în planul terminologiei juridice concepţiei contractualiste privind renunţarea (M. Avram p. 250).3. Renunţarea la un drept produce, de regulă, un efect extinctiv total, în sensul că stinge dreptul subiectiv şi, implicit, raportul juridic. în unele cazuri însă, renunţarea produce numai efecte parţiale, în sensul că stinge dreptul ce formează obiectul renunţării, dar - dacă renunţarea intră în conţinutul unui raport complex - acesta din urmă nu se stinge, ci doar se modifică (M. Avram p. 256).
4. Renunţarea la un drept este un act de dispoziţie şi reprezintă o latură a libertăţii de a dispune consacrată de art. 12 NCC. Deşi titularul unui drept poate renunţa la el, această prerogativă nu este absolută. Legea poate impune interdicţia renunţării la anumite drepturi, expres prevăzute.
5. Şi acest text (alături de cel al art. 11 şi art. 12 NCC) conţine o dispoziţie cu caracter general, care este reluată în situaţii concrete reglementate în cuprinsul Codului civil. De exemplu, renunţarea la dreptul de proprietate, conform art. 889 alin. (1) NCC („Proprietarul poate renunţa la dreptul său printr-o declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului"); renunţarea la drepturile prevăzute în art. 1010 NCC („Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor"); renunţarea la moştenire, reglementată de art. 1120 şi urm., ş.a.
6. Nu se poate renunţa la dreptul referitor la acţiunile privitoare la filiaţie (art. 437 NCC), la dreptul la întreţinere (art. 515 NCC), la dreptul părţilor în cazul contractului de agenţie prin care oricare parte are dreptul să obţină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificările acestuia (art. 2078 alin. (2) C. civ.), cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie (art. 2509 NCC).
7. Renunţarea poate avea ca obiect doar un drept subiectiv concret, iar nu însăşi capacitatea civilă a persoanei, care este inalienabilă şi în sensul că nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă şi la cea de exerciţiu. Drepturile nepatrimoniale care au rolul de identificare a persoanei fizice (numele, domiciliul, starea civilă) sunt inalienabile şi nu pot forma obiectul unei renunţări. De asemenea, drepturile personale nepatrimoniale (morale) de autor nu pot forma obiectul renunţării. Totodată, potrivit art. 38 C. muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate (M. Avram p. 255).
8. Codul de procedură civilă distinge între renunţarea la judecată (art. 246) şi renunţarea la „însuşi dreptul pretins" (art. 247), ca acte de dispoziţie pe care părţile le pot înfăptui în procesul civil. Renunţarea la judecată înainte de a se intra în dezbaterea fondului este actul unilateral de voinţă al reclamantului prin care renunţă la judecata cererii de chemare în judecată (sau la judecata unui capăt de cerere). Partea care a renunţat îşi conservă însă dreptul de a formula o nouă cerere de chemare în judecată, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, în schimb, renunţarea la „dreptul pretins" este un act unilateral de dispoziţie mai grav, prin care reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instanţei pentru valorificarea dreptului respectiv (art. 247 CPC). Articolul 247 CPC nu se referă, aşadar, la renunţarea la dreptul subiectiv în sens material, ca act care stinge irevocabil dreptul din patrimoniul titularului său, ci doar la renunţarea la dreptul de acţiune, consecinţa fiind degradarea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative, care devine astfel o obligaţie naturală. Rezultă că, din punctul de vedere al gravităţii efectelor, trebuie să distingem între trei aspecte ale renunţării, şi anume: renunţarea la judecata cererii (art. 246 CPC), renunţarea la acţiune (adică la acea componentă procesuală a dreptului subiectiv - art. 247 CPC) şi renunţarea la însuşi dreptul subiectiv (în totalitatea sa) (M. Avram p. 265).
Art. 406 noul Cod de Procedură Civilă
(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face
Citește mai mult
decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.
(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
Art. 38 Codul muncii
Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.