Art. 2357 Noul cod civil Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri Dispoziţii generale Ipoteca

Legea de aplicare: Art. 160. (1) în cazul ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, în momentul în care un bun părăseşte universalitatea, acesta nu mai este grevat de ipotecă. (2) Dispoziţiile art. 1.562-1.565 din Codul civil rămân aplicabile.

Reglementarea anterioară: Legea nr. 99/1999, Titlul VI: „Art. 6 (5) Intră sub incidenţa prezentului titlu următoarele bunuri: i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care poate îngloba inventarul bunurilor circulante şi bunurile viitoare".

1. Nu vom aborda în comentariile acestui text explicaţia teoriei patrimoniului şi, implicit, a

Citește mai mult

noţiunii de universalitate sau universalităţi de bunuri. De asemenea, vom începe explicaţiile prin a sublinia că ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale, nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate unei întreprinderi şi anumite trăsături specifice le vom releva cu privire la aceasta la comentariile ulterioare.

2. Rezultă că în celelalte cazuri, ipoteca asupra universalităţii nu se poate constitui decât prin efectul legii. Aşadar, ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri cuprinde toate bunurile, mobile sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale, care au expresie patrimonială.

3. După componenţa universalităţii de fapt, ipoteca trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi formă, precum şi procedurile de publicitate necesare pentru constituirea sa: pe cele ale ipotecii imobiliare în cazul în care universalitatea include şi bunuri imobile, iar sub aspectul publicităţii, trebuie respectate condiţiile de publicitate a garanţiilor ipotecare.

4. Potrivit doctrinei mai recente cu privire la garanţiile reale mobiliare, garanţia asupra universalităţii de bunuri nu poartă asupra bunurilor care o compun, privite ca elemente care intră în componenţa universalităţii, ci trebuie abordată ca fiind constituită asupra universalităţii înseşi, ca bun de sine stătător (o se vedeo R. Rizoiu, op. cit., 2011, p. 513). Universalitatea este aşadar „recipientul" care include anumite elemente (o se vedea A. Ilie, teza de doctorat cu tema Garanţiile reale mobiliare, 2011, p. 106).

5. De aceea, aceste bunuri luate individual nu sunt afectate de garanţie, garanţia reală ipotecară nepurtând asupra fiecăruia dintre elementele componente, ci asupra universalităţii, ca bun distinct.

6. Consecinţa este că universalitatea de bunuri este mutabilă sub aspectul componenţei, adică bunurile care o compun pot circula liber, chiar dacă universalitatea este grevată de garanţie, ceea ce creează un confort economic debitorului garanţiei şi un risc pentru creditorul ipotecii. Dacă anumite bunuri din interiorul universalităţii de fapt părăsesc „recipientul", creditorul nu are asupra lor prerogativa urmăririi, dar poate să acţioneze pentru ineficacitatea actelor privind aceste bunuri. în acest sens, art. 160 din Legea nr. 71/2011 arată că „în cazul ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, în momentul în care un bun părăseşte universalitatea, acesta nu mai este grevat de ipotecă". Totuşi, chiar şi în acest caz creditorul ipotecar îl poate sancţiona pe debitor prin declararea scadenţei anticipate a creanţei garantate şi executarea ipotecii, dacă acesta diminuează semnificativ valoarea universalităţii ori chiar cu anularea actelor, dacă înstrăinarea face în viitor imposibil de executat garanţia.

7. însă, faţă de acest concept, întărit prin legea de punere în aplicare, alin. (2) al art. 2357 aduce o regulă de menţinere a ipotecii asupra universalităţii de bunuri în ipoteza pieirii bunurilor care compun universalitatea, chiar dacă în componenţa universalităţii nu intră numai bunuri fungibile. Se arată astfel că, atunci când bunurile care compun universalitatea de fapt pier, ipoteca se va menţine dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor. Această dispoziţie generează oarecare dificultăţi.

8. în primul rând, pieirea bunului este de cele mai multe ori asimilată dispariţiei sau distrugerii fortuite a acestuia. Astfel, am putea conchide că singura modalitate în care putem concepe „dispariţia" din „recipient" a elementelor componente ar fi pieirea. Aceasta ar contrazice ideea anterior dezvoltată că elementele componente ale universalităţii de bunuri sunt distincte de universalitatea de fapt, ea însăşi un bun, şi că debitorul are o anumită libertate de a dispune asupra bunurilor care compun universalitatea.

9. în al doilea rând, debitorul trebuie să înlocuiască bunurile pierite, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor, ceea ce conturează ideea imutabilităţii bunurilor din universalitate care ar trebui, în aceste condiţii, să păstreze componenţa cantitativă şi calitativă raportată la identitatea elementelor componente la constituirea ipotecii.

10. în al treilea rând, interpretând per a contrario alin. (2) al textului analizat, rezultă că dacă bunul cuprins în aceasta nu piere, ci este înstrăinat sau face obiectul unui alt act de dispoziţie, poate chiar intrapatrimonial, sau dacă pierit fiind, debitorul nu depune la loc un bun echivalent, atunci ipoteca nu se menţine; dar ce se întâmplă cu ea?

11. Ne întrebăm astfel ce ar distinge în mod real ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri de ipoteca constituită asupra mai multor bunuri individual determinate la momentul constituirii. Reiterăm că debitorul poate întreprinde asupra elementelor universalităţii de

bunuri acte de natură să aducă atingere calităţii obiectului garanţiei, ceea ce dă creditorului dreptul de a interveni într-unul dintre modurile mai sus arătate, dar actele debitorului cu privire la aceste elemente pot fi acte administrative ori de corectă exploatare, care nu diminuează, ci chiar cresc valoarea intrinsecă a universalităţii ipotecate.

12. De aceea, ni se pare că inexistenţa dreptului debitorului de a pune în circulaţie sau de a întreprinde acte voluntare referitoare la elementele universalităţii lipseşte de substanţă instituţia reglementată, iar o viitoare revizuire a textului ar îndrepta aceste neajunsuri.

13. Desigur, anumite limitări ale actelor debitorului referitoare la elementele individuale ale universalităţii trebuie acceptate şi reglementate, dar numai în măsura în care ele duc la diminuarea semnificativă sau dispariţia conţinutului concret şi valorii globale a universalităţii; debitorului nu trebuie să-i fie interzise totuşi acte care sunt în sfera bunei administrări a universalităţii sau menţin valoarea concretă a acesteia.