Art. 2368 Noul cod civil Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri Dispoziţii generale Ipoteca

1. Reamintim în aceste comentarii că, prin dispoziţiile art. 2357 NCC se arată, în cadrul dispoziţiilor generale despre ipotecă, posibilitatea constituirii acesteia asupra unei universalităţi, pentru ca în dispoziţia de faţă să se sublinieze, cu titlu de reglementare specială pentru ipoteca convenţională, faptul că ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se poate încheia valabil numai dacă bunurile care compun universalitatea sunt afectate unei întreprinderi.

2. Fără a defini noţiunea de întreprindere, definiţie făcând până nu demult preocuparea exclusivă a ramurii considerate distincte a

Citește mai mult

dreptului comercial, noul Cod civil delimitează conceptul de exploatare a unei întreprinderi, arătând în art. 3 alin. (3) NCC că este exploatare a unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

3. Distinct însă de aceasta, rămân neatinse două definiţii date conceptului de „întreprindere" de două acte normative speciale şi care îşi menţin valabilitatea după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Astfel, prin art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate (M. Of. nr. 328/2008), întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale se arată că „întreprinderea economică" reprezintă activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, prin art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (M. Of. nr. 681/2004) se arată că prin „întreprindere" se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi

fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent şi asociaţii familiale autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Din suma acestora se poate deduce că întreprinderea este o formă de realizare a unei sume de activităţi organizate şi sistematice în scop lucrativ (lucrum lat. = profit), adică în scopul obţinerii profitului.

4. Aşadar, criteriul în baza căruia pot fi încheiate ipotecile convenţionale asupra universalităţii de bunuri trebuie să fie acela ca bunurile care compun universalitatea să fie afectate unei întreprinderi.

5. De asemenea, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, ideea universalităţii de bunuri asociată unei întreprinderi era mai mult sinonimă cu noţiunea de fond de comerţ.

6. O definiţie legală a fondului de comerţ o regăsim în art. ll lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, în care se arată că fondul de comerţ se constituie din ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale, însă referiri legislative la acesta regăsim şi în art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată (M. Of. nr. 49/1998).

7. Noua abordare legislativă impune însă interpretarea că fondul de comerţ este doar o categorie de universalitate de bunuri; chiar asociată unei întreprinderi, distinct de fondul de comerţ, este universalitate de bunuri stocul de bunuri fungibile sau nefungibile, sau orice alte categorii de stocuri înregistrate ca atare, or, toate acestea, în măsura delimitării şi individualizării lor, pot reprezenta obiectul unei garanţii ipotecare.

8. Tot în privinţa domeniului de aplicare a acestei dispoziţii, universalitatea de bunuri este o universalitate de fapt (universitat facti), creată prin voinţa titularului, iar nu una de drept (universitat iuris), care presupune un patrimoniu sau o fracţie patrimonială autonomă, cu drepturi şi obligaţii.