Art. 2373 Noul cod civil Drepturile constituitorului Dispoziţii generale Ipoteca

Legea de aplicare: Art. 167. Actele de dispoziţie ce au ca efect imposibilitatea de executare a ipotecii pentru creditor sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar, cu excepţia cazului în care creditorul ipotecar a aprobat aceste acte.

1. Ipoteca nu reprezintă pentru debitorul garanţiei o cauză legală sau convenţională de indisponibilizare a bunului. în special în ce priveşte ipoteca mobiliară, evoluţia netă a noii reglementări generale constă în aceea că, distingându-se de amanet, garanţia nu mai reprezintă o indisponibilizare de fapt a bunului, prin luarea sa din posesia debitorului.

2.

Citește mai mult

Odată asigurată publicitatea ipotecii, fie că aceasta este făcută prin înscrierea avizului în arhivă ori alte registre specializate, fie că este înscrisă în cartea funciară, după cum ipoteca poartă asupra unor mobile sau imobile, terţii care încheie tranzacţii în legătură cu bunul ipotecat, fără excepţie, sunt avertizaţi asupra limitelor sarcinilor pe care le suportă în legătură cu bunul.

3. Trebuie însă menţionat că actele pe care debitorul ipotecii le poate săvârşi în legătură cu bunul ipotecat nu beneficiază de o libertate absolută.

4. în primul rând, debitorul are îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar, adică de a nu diminua sau altera valoarea bunului afectat garanţiei. Această restricţie are un caracter preventiv, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2394 şi art. 2396 NCC, care permit creditorului exercitarea unui drept de inspecţie a bunului, în scopul evaluării conservării valorii acestuia, complinită şi de un drept de a declara anticipat scadenţa datoriei, dacă constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului ipotecat sau alte fapte, imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel cum aceste fapte sunt determinate prin contractul de ipotecă.

5. în al doilea rând, debitorul este ţinut prin garanţie să nu încheie acte care ar avea ca efect imposibilitatea executării garanţiei. Această restricţie are de această dată caracter sancţionator, în acest sens fiind explicite dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 71/2011, prin care se arată că actele de dispoziţie ce au ca efect imposibilitatea de executare a ipotecii pentru creditor sunt anulabile, la cererea creditorului ipotecar, cu excepţia cazului în care creditorul ipotecar a aprobat aceste acte.

6. Observăm că legea stabileşte pentru această situaţie un caz de nulitate relativă sui generis la îndemâna terţului (creditorul ipotecar este terţ faţă de contractul pe care îl poate ataca), dar şi o modalitate de preîntâmpinare sau acoperire excepţională a nulităţii, anume aprobarea actului de către creditor. De asemenea, aprobarea actului debitorului ipotecar care face imposibilă executarea ipotecii nu este echivalentă confirmării actului anulabil, chiar dacă ambele reprezintă situaţii de validare a contractului.

7. Astfel, pe de-o parte, aprobarea poate fi anterioară, concomitentă sau ulterioară actului, în timp ce confirmarea actului anulabil este ulterioară acestuia; aprobarea aparţine doar creditorului ipotecar - terţ faţă de contractul anulabil, în timp ce confirmarea aparţine exclusiv părţilor actului şi succesorilor lor; aprobarea actului anulabil este o instituţie incidenţă numai în materia actului de înstrăinare prin care se face imposibilă executarea ipotecii, în timp ce confirmarea este aplicabilă, în principiu, oricăror acte anulabile.

8. Cu privire la limitele libertăţii actelor debitorului, trebuie specificat că ele privesc bunul ipotecat, dar şi orice alte bunuri asupra cărora garanţia şi-a întins efectele. Astfel, dacă părţile sau legea au inclus sub garanţie productele sau fructele, actele debitorului cu privire la acestea vor fi afectate de aceleaşi condiţionări.

9. în fine, observăm că legiuitorul reglementează doar libertatea debitorului de a încheia, în legătură cu bunul afectat garanţiei, acte de administrare sau de dispoziţie.

10. Omisiunea legiuitorului de a se referi la libertatea debitorului în privinţa actelor de conservare este lipsită de importanţă practică. Actele de conservare au ca scop păstrarea calităţii şi valorii bunului, iar efectuarea lor reprezintă o obligaţie pentru debitor.