Art. 2445 Noul cod civil Vânzarea bunurilor ipotecate Executarea ipotecii mobiliare Executarea ipotecii
| Comentarii |
|
Executarea ipotecii
SECŢIUNEA a 2-a
Executarea ipotecii mobiliare
Art. 2445
Vânzarea bunurilor ipotecate
(1) Vânzarea bunurilor mobile ipotecate se poate face numai în baza contractului de ipotecă învestit cu formulă executorie. Cererea de învestire întrerupe prescripţia dreptului de a obţine executarea silită.
(2) Creditorul ipotecar poate vinde bunurile mobile ipotecate în starea în care se găsesc sau după luarea unor măsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora.
(3) Creditorul poate vinde bunurile mobile ipotecate prin licitaţie publică ori prin negociere directă, prin unul sau mai multe contracte, în bloc ori separat, în orice moment sau loc, în condiţii comerciale rezonabile.
(4) Părţile pot conveni, prin contractul de ipotecă, modul de valorificare a bunurilor grevate.
(5) În toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă în ceea ce priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia.
Legea 287/2009 - Noul cod civil actualizat prin:
Lege nr. 138/2014 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe
| ← Art. 2444 Noul cod civil Drepturile şi obligaţiile... | Art. 2446 Noul cod civil Vânzarea comercial rezonabilă... → |
|---|
Legea de aplicare: Art. 1811. (1) încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art. 2.445 din Codul civil este de competenţa judecătoriei de la domiciliul sau,
Citește mai mult
după caz, de la sediul creditorului. (2) Opoziţia la executare prevăzută la art. 2.452 din Codul civil este de competenţa judecătoriei care a încuviinţat vânzarea bunului mobil ipotecat. (3) Numirea administratorului bunului mobil ipotecat prevăzută la art. 2.468 şi 2.469, din Codul civil, precum şi opoziţia la preluarea bunului mobil în vederea administrării sunt de competenţa judecătoriei de la domiciliul sau, după caz, de la sediul creditorului.Reglementarea anterioară: Legea nr. 99/1999, Titlul VI: „Art. 69. (1) Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. (2) în lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ. Metoda, maniera, locul şi momentul vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă. (3) Regulile comerciale adecvate pot fi: vânzarea directă către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării. Dintre diferitele metode de vânzare rezonabile comercial creditorul o va alege pe aceea care să asigure obţinerea celui mai bun preţ".
1. După ce creditorul ipotecar a intrat în posesia bunului grevat, fie prin mijloace proprii, fie pe cale silită, acesta poate cere instanţei de executare încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. Spre deosebire de procedura execuţională reglementată de Codul de procedură civilă, în această procedură, legitimare procesuală activă în cererea de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare are numai creditorul ipotecar, iar nu executorul judecătoresc.
2. Cu privire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare, art. 2445 alin. (1) NCC foloseşte expresia „instanţa de executare". Pentru clarificarea acesteia, prin O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a introdus în Legea nr. 71/2011 art. 181*, potrivit căruia instanţa de executare competentă este judecătoria de la domiciliul sau, după caz, de la sediul creditorului. Textul menţionat reglementează în mod exclusiv atât competenţa materială, cât şi competenţa teritorială a instanţei învestită cu soluţionarea cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare. Norma de competenţă anterior menţionată fiind imperativă, înseamnă că nu se poate deroga de la aceasta.
3. La cererea de încuviinţare, creditorul va depune documente care atestă existenţa creanţei ipotecare şi a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Dovada existenţei creanţei ipotecare se face cu înscrisul constatator al acesteia, iar dovada ipotecii mobiliare se face cu prezentarea unei copii a contractului de ipotecă mobiliară perfectat în condiţiile legii şi a unei copii a avizului de ipotecă eliberat de arhivă în condiţiile legii. Neataşarea la cererea de încuviinţare a documentelor menţionate atrage respingerea cererii ca nefondată.
4. Cererea de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare se soluţionează cu citarea părţilor, spre deosebire de procedura de drept comun de încuviinţare a executării silite, care se soluţionează în procedură necontencioasă, fără citarea părţilor. Expresia „părţi interesate" vizează, în principal, pe creditor şi pe debitor, dar se poate referi şi la fideiusorii şi codebitorii solidari ai debitorului, la succesorii în drepturi ai constituitorului garanţiei, la ceilalţi creditori ipotecari ale căror ipoteci au devenit opozabile prin înscrierea la arhivă a unui aviz care identifică bunul grevat etc.
5. Din interpretarea textului rezultă că, în vederea încuviinţării vânzării, instanţa analizează doar existenţa creanţei şi a ipotecii legal perfectate. Aceasta înseamnă că cele două elemente sunt singurele supuse cenzurii instanţei, acesteia nefiindu-i îngăduit să facă aprecieri asupra oportunităţii metodei de executare aleasă de creditor, de vreme ce art. 2435 lasă la alegerea creditorului dreptul de a apela la una dintre modalităţile alternative de executare a ipotecii mobiliare. Dat fiind caracterul sumar şi urgent al procedurii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare, apreciem că, de lege ferenda, se impune ca reglementarea să facă trimitere la regulile procedurale ale ordonanţei preşedinţiale.
6. în lipsa unor dispoziţii speciale şi în aplicarea regulilor de drept comun, apreciem că actul de procedură prin care se pronunţă instanţa asupra cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat este o încheiere, susceptibilă de a fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare (art. 336 CPC). în acest sens, apreciem că, deşi soluţionarea acestei cereri se realizează cu citarea părţilor, în procedură contencioasă, ea are caracterul unei autorizări judecătoreşti în sensul dispoziţiilor art. 331 CPC, iar nu al recunoaşterii unui drept potrivnic faţă de pârât.
7. După obţinerea încuviinţării executării, creditorul ipotecar poate trece fie la vinderea bunurilor mobile ipotecate în starea în care acestea se găsesc, fie numai după luarea unor măsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora. Alegerea variantei privind starea în care bunul mobil ipotecat urmează să fie vândut este lăsată la aprecierea creditorului.
8. Modul de valorificare a bunurilor ipotecate poate consta în: vânzare la licitaţie publică; vânzare prin negociere directă; vânzare prin unul sau mai multe contracte; vânzare în bloc ori separat; vânzare în orice moment sau loc. în privinţa modalităţilor de vânzare, se observă că legea lasă libertatea creditorului de a alege între variantele organizate de lege, neîngrădindu-l în niciun fel. Singura limită impusă în dreptul creditorului este ca vânzarea să se facă cu respectarea manierei comercial rezonabile. Se constată, totodată, că legiuitorul nu impune vreun termen legat de începerea sau încheierea procedurii de vânzare.
9. Asupra modului de valorificare a bunurilor ipotecate, părţile pot conveni, prin contractul de ipotecă. în ipoteza în care părţile au convenit în acest sens, creditorul este obligat să aleagă metoda de valorificare stabilită contractual. Stabilirea procedurii de executare prin contractul de garanţie nu constituie o obligaţie pentru părţi, ci doar o opţiune pentru acestea, iar, în cazul în care părţile nu stabilesc nimic prin contract, creditorul poate să recurgă la orice mod de valorificare a bunurilor ipotecate de natură a satisface cât mai rapid interesul său de valorificare a creanţei. Aşadar, principiul care se desprinde este acela potrivit căruia părţile pot conveni prin contractul de ipotecă asupra modului de valorificare a bunurilor ipotecate.
10. în toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă. „Maniera comercial rezonabilă" reprezintă o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei de judecată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. Standardul acestei maniere este circumscris câtorva elemente precum: metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia.
11. Principiul manierei comercial rezonabile intervine numai în lipsa acordului părţilor cu privire la modalitatea de vânzare. în acest caz, convenţia părţilor derogă de la cerinţa manierei comercial rezonabile, de vreme ce, odată agreat de părţi ex ante, mecanismul de executare este considerat de către acestea drept rezonabil (A. Ilie, op. cit., p. 103).
12. Spre deosebire de reglementarea anterioară în care se impunea cerinţa obţinerii celui mai bun preţ pentru determinarea manierei comercial rezonabile, în actuala reglementare creditorul nu mai este obligat să aleagă acea metodă de vânzare care ar putea genera venitul maxim.
13. întrucât legea nu reglementează un termen privind valorificarea bunului, concluzionăm în sensul că aceasta trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Prin urmare, amânarea vânzării în vederea obţinerii unui preţ mai bun poate fi calificată ca răspunzând cerinţei intervalului rezonabil.