Art. 252 Noul cod civil Ocrotirea personalităţii umane Dispoziţii speciale Încetarea persoanei juridice
| Comentarii |
|
CAPITOLUL VI
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Art. 252
Ocrotirea personalităţii umane
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
| ← Art. 251 Noul cod civil Data încetării personalităţii... | Art. 253 Noul cod civil Mijloace de apărare Dispoziţii... → |
|---|
1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat conduitele obligatorii care revin statelor în vederea protecţiei dreptului la viaţă şi a surprins valenţele cele mai complexe pe care le presupune protecţia acestui drept, atât sub aspectul subiectiv, cât şi din perspectivă procedurală. Articolului 2 impune statelor nu numai să se abţină de la uciderea intenţionată şi nelegitimă a unei persoane, dar şi să ia măsurile necesare de apărare a vieţii celor aflaţi în jurisdicţia sa. Aceasta implică o îndatorire primară de a proteja dreptul la viaţă prin asigurarea unor reglementări
Citește mai mult
eficiente de natură penală care să descurajeze comiterea de infracţiuni, urmate de antrenarea unor mecanisme de aplicare a legii în vederea prevenirii, cercetării şi pedepsirii încălcărilor acestor prevederi. în circumstanţe adecvate, se mai poate extinde şi la obligaţia pozitivă a autorităţilor de a lua măsuri operative corespunzătoare pentru protejarea vieţii unei persoane împotriva riscului de comitere a unor acte criminale de către terţe persoane (C.E.D.O., Keenan c. Regatului Unit, 3 aprilie 2001; L.C.B. c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, www.echr.coe.int).2. Sub aspect procedural, incumbă autorităţilor obligaţia de a efectua o investigaţie oficială în cazul producerii morţii în toate cazurile de ucidere, precum şi în cele de moarte suspectă, indiferent dacă făptuitorul este persoană privată, agent al statului sau persoană necunoscută (C.E.D.O., Menson şi alţii c. Regatului Unit, 6 mai 2003; Nachova şi alţii c. Bulgariei, 6 iulie 2005; Kaya şi alţii c. Turciei, 24 octombrie 2006; Angelova şi lliev c. Bulgariei, 26 iulie 2007, www. echr.coe.int). Investigaţia trebuie să fie efectivă, în sensul de a fi capabilă să ducă la stabilirea faptelor relevante şi la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru asigurarea probelor privitoare la incident. Concluziile anchetei trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată, obiectivă şi imparţială a tuturor elementelor relevante. Deşi obligaţia de a investiga faptele este una de mijloace şi nu există un drept absolut de a obţine o trimitere în judecată sau o condamnare, orice deficienţă în desfăşurarea anchetei care afectează capacitatea acesteia de a stabili circumstanţele cazului sau persoana responsabilă poate duce la constatarea lipsei de efectivitate a anchetei (C.E.D.O., Kolevi c Bulgariei, 5 noiembrie 2009; Nachova şi alţii c. Bulgariei, 6 iulie 2005; Ramsahai şi alţii c. Olandei, 15 mai 2007; Brecknell c. Regatului Unit, 27 noiembrie 2007, www.echr.coe. int). Ancheta trebuie realizată de persoane independente de cele implicate în evenimente şi imparţiale, în drept şi în fapt. Aceasta constă nu numai într-o independenţă organizatorică, din punct de vedere ierarhic sau instituţional, ci şi într-o independenţă practică (C.E.D.O., Ramsahai şi alţii c. Olandei, 27 noiembrie 2007; Scavuzzo-Hager şi alţii c. Elveţiei, 7 februarie 2006; Ergic. Turciei, 28 iulie 1998, www.echr.coe.int).
3. Legat de dreptul la viaţă se deschide mereu discuţia referitoare la un aşa-zis drept la moarte. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mai multe rânduri, în mod clar, că textul art. 2 obligă statul să ia măsuri adecvate pentru protejarea vieţii indivizilor, şi nu pentru provocarea morţii acestora, deci nu conferă de fel individului un drept de a pretinde statului să îi permită sau să îi faciliteze decesul. Recunoaşterea unui drept diametral opus dreptului la viaţă, şi anume dreptul de a muri, ar contrazice înţelesul art. 2. în consecinţă, nu se poate deduce din acest articol un drept de a muri, fie de mâna unui terţ, fie cu asistenţa unei autorităţi publice (C.E.D.O., Pretty c. Regatului Unit, 29 iulie 2002, în V. Berger, Jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005, p. 10-11). Notă. Soluţia s-a impus chiar şi atunci când s-au pus în balanţă dreptul la viaţă şi, respectiv, dreptul la demnitate sau la viaţă privată al aceleiaşi persoane (reclamanţii, suferind de boli incurabile, au invocat imposibilitatea de a trăi cu demnitate şi „dreptul de a muri" asistaţi de alte persoane).
4. Percepţiile noi din viaţa socială au dus la includerea în viaţa privată a unor aspecte moderne precum avortul, homosexualitatea, transsexualitatea (C.E.D.O., Christine Goodwin c. Regatului Unit, 11 iulie 2002, www.echr.coe.int), precum şi anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare, cum sunt interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, utilizarea bazelor de date personale informatizate (C.E.D.O., Klass şi alţii c. Germaniei, 6 septembrie 1978; Malone c. Regatului Unit, 26 aprilie 1985; Huvig c. Franţei, 24 aprilie 1990, www.echr.coe.int).
5. Atunci când persoana intră de bunăvoie în arena publică, trebuie să se dea dovadă de un mai mare grad de toleranţă cu privire la publicarea fotografiei acesteia. Instanţa naţională a sancţionat civil o publicaţie cu despăgubiri, cheltuieli de procedură şi injoncţiunea de a nu repeta publicarea, pentru publicarea unui articol, sub titlul de „Bonnie şi Clyde", care privea fuga în străinătate, împreună cu concubina sa, a unui parlamentar acuzat de săvârşirea unor infracţiuni şi care era ilustrat cu fotografiile însoţitoarei. Curtea a hotărât că fotografia nu viza viaţa privată, din moment ce, ulterior fugii, persoana în cauză s-a lăsat fotografiată şi a acordat interviuri, iar instanţa naţională şi-a depăşit, prin sancţionarea publicaţiei, marja de apreciere, măsura nefiind necesară într-o societate democratică [C.E.D.O., Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. (nr. 3) c. Austriei, 13 decembrie 2005, www.echr.coe.int}.
6. Lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu. Obligaţia legală care impune reţinerea în mod continuu a datelor cu caracter personal transformă excepţia de la principiul protejării efective a dreptului la viaţă intimă şi liberă exprimare în regula absolută. Dreptul apare ca fiind reglementat într-o manieră negativă, latura sa pozitivă pierzând caracterul predominant (C.C., dec. nr. 1258/2009, M. Of. nr. 798/2009).
7. Cei care creează, interpretează, difuzează sau expun o operă de artă contribuie la schimbul de idei şi opinii absolut necesar unei societăţi democratice. De aici obligaţia, pentru stat, de a nu încălca pe nedrept libertatea de exprimare. însă libertatea de exprimare nu este nelimitată, astfel încât nu este o încălcare a art. 8 decizia unui tribunal de a ridica şi confisca nişte tablouri care arătau în mod crud relaţii sexuale, în special între oameni şi animale. Curtea a reţinut că, deşi s-ar căuta în van în ordinea juridică şi socială a diferitelor state o noţiune uniformă de morală şi, fără îndoială, concepţiile de morală sexuală s-au schimbat în aceşti ultimi ani, nu apare ca neraţional că judecătorii naţionali au apreciat operele în litigiu ca fiind de natură să rănească în mod brutal decenţa sexuală a persoanelor dotate cu o sensibilitate normală (C.E.D.O., Muller şi alţii c. Elveţiei, 24 mai 1988, www.echr.coe.int).
Citește mai mult
liberă exprimare, chiar dacă li s-a atribuit în decursul timpului şi noţiunea de drept: „dreptul de autor", „drepturi de inventator" etc. Mai riguros din perspectiva normelor de tehnică legislativă şi mai potrivit pentru a stabili o delimitare între drepturi şi ipostaze ale acestora ar fi fost o formulare care să le despartă prin locuţiunea „precum şi".2. Dintre drepturile menţionate, dreptul Io viaţă este un drept fundamental absolut, în sensul că nu suportă nicio restrângere. Toate celelalte drepturi pot cunoaşte atingeri permise, fie pentru apărarea unui drept superior al aceleiaşi persoane, fie în considerarea interesului superior al altei persoane. Existenţa persoanei fizice este condiţionată de existenţa corpului uman şi a vieţii umane, acestea fiind componentele biologice ale persoanei. Respectul corpului uman vizează în primul rând persoana umană şi apoi corpul însuşi şi este datorat indiferent dacă este vorba despre un corp sănătos sau de unul cu o sănătate precară. Orice atingere a corpului este o atingere a persoanei. Protecţia persoanei depinde deci de protecţia primordială a corpului uman (O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 28-32).
3. Protecţia penală a vieţii şi a sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice se realizează prin incriminarea în Codul penal a infracţiunilor de omucidere, lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, a celor contra libertăţii persoanei sau a infracţiunilor privitoare la asistenţa celor aflaţi în primejdie.
4. De asemenea, există o multitudine de legi speciale, mai ales în domeniul sănătăţii, care instituie, sub diverse aspecte, obligaţia de protecţie a vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi o serie de mecanisme de prevenire a faptelor prejudiciabile, de verificare a respectării obligaţiilor şi de sancţionare a cazurilor de încălcare a acestora (de exemplu, Legea nr. 95/2006 conţine o serie de principii privind efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic, răspunderea personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, reguli de etică şi deontologie profesională, iar Codul de deontologie medicală prevede reguli privind cercetarea medicală pe subiecţi umani, toate acestea implicând obţinerea şi respectarea consimţământului persoanei în cauză sau al rudelor ori ocrotitorilor acesteia).
5. Noul Cod civil prevede în art. 60 dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Textul art. 22 NCP prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Excepţiile se referă la lipsa efectelor consimţământului în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi la alte cazuri în care legea exclude efectul justificativ (de exemplu, traficul de persoane). Considerăm necesară completarea noului Cod penal, astfel încât consimţământul părţii vătămate să nu poată produce efecte atunci când se urmăreşte producerea unei infirmităţi, a unui prejudiciu estetic grav şi permanent sau când vătămarea se produce prin mijloace ce pun în primejdie viaţa.
6. Noul Cod civil reuneşte, în art. 72, sub denumirea de drept la demnitate, atât demnitatea, cât şi onoarea şi reputaţia, fără a le defini. „Demnitatea este greu de definit, dar, în orice caz, presupune cinste, bună-credinţă şi o reputaţie neatinsă. Ea este un bun imaterial, de ordin etic şi este inerentă fiinţei umane. Conceptul acoperă în acelaşi timp dimensiunea internă şi dimensiunea externă a cuvântului demnitate" (O. Ungureanu,
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele - în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 70). Demnitatea este un atribut înnăscut, care este onoarea, la care se adaugă şi alte însuşiri de ordin etic, dobândite în timpul vieţii omului, care formează laolaltă reputaţia unei persoane (V. Dongoroz, S. Kahane, I. Ooncea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşea, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. lll, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 403).
7. Atingerile onoarei sau reputaţiei pot avea loc în diverse forme: fie că ele ar fi verbale (cuvânt, cântec, chiar mimică) sau scrise (literatură, piesă de teatru, caricatură, portret etc.), publice (articol de ziar, de revistă, carte, radio, televiziune etc.) sau private (scrisoare, memoriu, raport etc.) (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 65).
8. Atingerile aduse onoarei se numesc calomnii (defăimări), atunci când ele rezultă din alegaţiuni sau imputarea unor fapte care pot să fie adevărate sau false (plagiator al unei opere, alcoolic, toxicoman etc.); pe de altă parte, aceste atingeri se numesc insulte atunci când ele rezultă numai din expresii jignitoare, dispreţuitoare sau invective care nu au legătură cu imputarea unui fapt. Existenţa unei atingeri a onoarei se apreciază din punctul de vedere al cetăţeanului obişnuit, dotat cu o sensibilitate medie. în principiu, o atingere a onoarei este realizată din chiar momentul în care declaraţiile sunt de natură a discredita o persoană în anturajul său. într-o primă fază contează mai puţin dacă alegaţiunile sunt fidele sau deformate în raport cu realitatea. Dar într-o a doua fază instanţa va ţine seama de veridicitatea faptelor invocate sau de legitimitatea criticilor pentru a determina astfel dacă atingerea adusă onoarei trebuie calificată ca ilicită. Nu este necesar ca persoana să fie desemnată prin numele său atunci când ea este uşor de identificat; tot astfel, în cazul în care o persoană se recunoaşte într-un personaj dintr-un roman, nu este obligatoriu să se stabilească şi dacă ceilalţi cititori o vor recunoaşte (O. Ungureanu, C. Munteanu P- 65).
9. Dreptul la demnitate a rămas fără protecţie penală. Articolele 205 şi 206 CP, care incriminau infracţiunile de insultă şi calomnie, au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi. Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a acestui articol, însă prin Decizia nr. 8/2010 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în ort. 205 şi art. 206 CP, precum şi prevederile art. 207 CP privind proba verităţii nu sunt în vigoare. S-a motivat în sensul că, pentru a fi îndeplinită condiţia privind accesibilitatea legii pentru cetăţeni, este suficient ca legea să fie publicată şi previzibilă sub aspectul conţinutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiţi şi condiţiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să îi poată anticipa toate efectele. Dat fiind faptul că după abrogarea dispoziţiilor art. 205-207 CP faptele de insultă şi de calomnie nu au mai fost reincriminate, este evident că, în ansamblul lor, persoanele cărora li se adresează legea nu au posibilitatea să cunoască reintrarea acelor fapte în sfera ilicitului penal, pentru a-şi adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidenţa răspunderii penale.
10. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viaţa privata în art. 8, în parag. 2 fiind stabilite situaţiile în care autorităţile pot interveni în exercitarea acestui drept. Majoritatea autorilor consideră că noţiunea de „viaţă privată" are un conţinut complex, care grupează dreptul la propria imagine (C.E.D.O., Schussel c. Austriei, 21 februarie 2002), dreptul la secretul corespondenţei, ocrotirea secretului profesional, dreptul la nume, inviolabilitatea domiciliului, situaţia averii, viaţa sentimentală (Institutul Naţional al Magistraturii, Studii privind jurisprudenţă CEDO, Bucureşti, 2003, p. 260).
11. Noţiunea de „viaţă privată" în sensul art. 8 din Convenţie este variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică. în ceea ce priveşte noţiunea de viaţă privată şi domeniul de aplicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea exactă a sferei de întindere a vieţii private, nici nu este de dorit stabilirea unui câmp de aplicare a noţiunii strict determinat, în condiţiile în care evoluţia viitoare a societăţii ar putea conduce la excluderea nejustificată a unor ipoteze din domeniul de incidenţă al art. 8". în sfera dreptului la viaţă privată au mai fost incluse „posibilitatea de a trăi viaţa în voie cu minimum de ingerinţe". Aceasta priveşte nu doar viaţa privată, viaţa familială şi viaţa de acasă, ci şi integritatea fizică şi morală, onoarea şi reputaţia, faptul de a nu fi prezentat sub o lumină falsă, nedivulgarea faptelor obişnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii
private, protecţia împotriva spionajului, a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, protecţia împotriva utilizării abuzive de comunicări private, protecţia împotriva divulgării informaţiilor comunicate sau primite în mod confidenţial de către un particular (R. Chiriţă, Convenţia europeană o drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, voi. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 38). De altfel, şi noul Cod civil plasează aceste aspecte împreună în Secţiunea a 3-a a Capitolului II din Titlul II al Cărţii I.
12. în baza obligaţiilor sale pozitive, statul trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă aceasta este persoană publică, „o speranţă legitimă" în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private împotriva practicilor presei de senzaţie. Totuşi, măsura în care o persoană cooperează de bunăvoie cu un ziarist este luată în considerare la examinarea de către instanţele judecătoreşti a unei pretinse ingerinţe, dar lipsa consimţământului de a publica nu duce automat la stabilirea unui comportament ilegal. Consimţământul persoanei cu privire la publicarea imaginii acesteia poate fi expres sau tacit. în principiu, când persoana în cauză se află într-un loc privat, consimţământul trebuie să fie expres. Restrângerea sferei vieţii private a unei persoane publice în favoarea vieţii publice a fost explicată alternativ, fie prin ficţiunea „consimţământului tacit" - persoana care se angajează în activităţi publice acceptă prin însuşi acest fapt ca sfera vieţii sale private să se restrângă şi, implicit, faptele şi actele sale să fie supuse publicităţii într-o mai mare măsură - fie prin concurenţa cu dreptul de informare a publicului (I.D. Rusu, Raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, www.asdcdo.org).
13. Dreptul la respectarea vieţii private vizează, în principal, apărarea indivizilorîmpotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice sau ale persoanelor particulare. în legătură cu această obligaţie a statului de adoptare a unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin, destinate să facă efectivă interdicţia unor asemenea imixtiuni în viaţa privată, trebuie amintite procedurile de autorizare şi efectuare a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi a altor tipuri de comunicări la distanţă (dar şi supravegherea video, fotografierea etc.) prevăzute de Codul de procedură penală, dar şi de legislaţia privind siguranţa naţională, combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate, care suscită dezbateri serioase, dată fiind profunzimea intruziunii în viaţa privată a individului, dar care comportă critici şi cu privire la informarea celui ascultat sau supravegheat, perioada de stocare a informaţiilor astfel culese, distrugerea lor.
14. Faţă de sfera extinsă a dreptului la viaţă privată, cu valenţele multiple menţionate anterior, protecţia penală implică infracţiuni care au ca principală valoare protejată intimitatea persoanei sau care protejează în mod mediat acest drept al persoanei: de la violarea de domiciliu, violul, hărţuirea sexuală, traficul de persoane, pornografia infantilă, până la violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului de serviciu (şi a informaţiilor nepublice - în noul Cod penal), infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor informatice etc.
15. Dreptul la respectarea vieţii private face şi obiectul protecţiei prin legi speciale. Legea audiovizualului nr. 504/2002 prevede că persoanele fizice sau juridice ale căror drepturi sau interese legitime, mai ales reputaţia şi imaginea publică, au fost lezate prin prezentarea unor fapte inexacte în cadrul unui program audiovizual beneficiază de dreptul la replică sau la rectificare. Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (aprobat prin Decizia nr. 220/2011 a Consiliului Naţional al Audiovizualului) conferă un întreg titlu „protecţiei demnităţii umane şi dreptului la propria imagine". Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor
date are ca scop declarat „garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal", iar Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice aduce reglementări specifice. Codul de Deontologie Medicală prevede că tot ceea ce medicul, în timpul exercitării profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a bolnavului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse circumstanţe în legătură cu boala, sunt secret profesional, care persistă şi după terminarea tratamentului sau decesul pacientului.
16. Articolul 74 NCC prevede expres o serie de comportamente care pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private. în mod evident, faţă de ipostazele de manifestare a dreptului la viaţă privată, textul art. 74 nu poate fi decât exemplificativ, nu limitativ. Totuşi, delimitarea clară a unui număr de nouă tipuri de fapte care sunt prezumate a fi ilicite, prin prevederea în lege, constituie un veritabil progres faţă de reglementarea anterioară, care a lăsat instanţelor întreaga sarcină de a decela comportamentele sancţionabile dintr-o multitudine de posibile manifestări. Desigur, prezumţia de iliceitate este una relativă, autorul faptei putând invoca faptul că se afla în limitele legale de restrângere a dreptului la viaţă privată prevăzute de art. 75 NCC.
17. Referitor la creaţia ştiinţifica, artistică, literara sau tehnică, libertatea de exprimare acoperă toate categoriile de informaţii, toate creaţiile şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură mijloacele de informare în masă, cetăţenii şi creatorii ştiinţifici, literari sau artistici.
18. Cum posibilităţile tehnice sunt nelimitate, iar progresul ştiinţific s-a apropiat din ce în ce mai mult de o putere necontrolabilă de schimbare a lumii înconjurătoare şi chiar a fiinţei umane, există totuşi limite necesare pentru cercetarea ştiinţifică. De exemplu, în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică în domeniul biologiei şi medicinei, Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (Oviedo, 4 aprilie 1997) şi Protocolul adiţional referitor la interzicerea donării fiinţelor umane (Paris, 12 ianuarie 1998) recunosc exercitarea ei liberă, dar sub rezerva dispoziţiilor convenţiei şi a altor dispoziţii juridice care asigură protecţia fiinţei umane. Este deci o situaţie de restrângere a dreptului la liberă exprimare în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică în domeniul biologiei şi medicinei, restrângere justificată de interese superioare, precum conservarea speciei umane şi evitarea dispariţiei sau a modificării ei prin introducerea în genomul uman a genelor altei specii, menţinerea reproducerii sexuate ca modalitate de dezvoltare naturală a speciei şi interzicerea unei selecţii a descendenţilor pentru alte motive decât acelea care ar urmări evitarea unor boli ereditare grave ale viitorului copil. Oamenii care vor face parte din generaţiile viitoare trebuie să se bucure de aceeaşi demnitate ca şi aceia care fac astăzi cercetările şi care, datorită nivelului dezvoltării ştiinţifice de la momentul naşterii şi formării lor ca fiinţe umane, au fost la adăpost de experimente care să le fi afectat existenţa sau umanitatea. Prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001, România a ratificat aceste documente.
19. Creaţia artistică şi ştiinţifică este protejată şi de o serie de legi speciale. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe recunoaşte şi garantează dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală şi prevede că acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial, iar încălcarea acestor drepturi atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală. în ceea ce priveşte mijloacele de apărare de natură civilă. Legea nr. 8/1996 poate fi considerată „modelul românesc" al art. 253 şi art. 255 NCC, dat fiind că ea cuprinde o serie de mecanisme de interzicere a faptei ilicite şi luarea unor măsuri provizorii cu caracter specific acestui domeniu. în mod similar este protejată cercetarea ştiinţifică, ce se finalizează prin realizarea unei invenţii, prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată. Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate protejează orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială, iar Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor protejează acest tip de creaţie. Contrafacerea este pedepsită penal, iar instanţa poate dispune confiscarea sau distrugerea produselor contrafăcute, dar şi a materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea infracţiunii de contrafacere.
Citește mai mult
în sectorul comunicaţiilor electronice (M. Of. nr. 1101/2004); ► Legea nr. 504/2002 a audiovizualului (M. Of. nr. 534/2002); ► Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (M. Of. nr. 174/2011); ► Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M. Of. nr. 60/1996); ► Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (M. Of. nr. 541/2007); ► Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, republicată (M. Of. nr. 876/2007); ► Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate (M. Of. nr. 851/2007).Citește mai mult
modificate masiv în anul 1983. în consecinţă, acesta a fost considerat o reglementare recentă, dar care a avut timp să fie verificată, care nu a pus probleme în practică şi pe marginea căreia există informaţia adiacentă din jurisprudenţă şi din doctrină. în Codul civil elveţian există însă circa 10 articole care reglementează dreptul la replică şi dreptul la rectificare, care au fost preluate iniţial în proiectul românesc, însă ulterior s-a renunţat la ele. în consecinţă, secţiunea dedicată apărării drepturilor personale nepatrimoniale „foloseşte modelul elveţian, dar ciuntit" (ibidem).Legea civilă abundă, dintotdeauna şi în toate legislaţiile, de mijloace de apărare a drepturilor patrimoniale şi a bunurilor, însă preocuparea pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale nu s-a regăsit în textul Codului civil de la 1864. Reglementarea are un început în legislaţia românească, atât în ceea ce priveşte enumerarea drepturilor ocrotite, cât şi în ceea ce priveşte mijloacele de apărare, în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (B. Of. nr. 8/1954). La nivel constituţional, o parte dintre drepturile la care face referire art. 252 NCC au fost consacrate încă prin Constituţia din 30 iunie 1866 (M. Of. nr. 142/1866), iar după anul 1989, Constituţia din 1991, revizuită şi republicată (M. Of. nr. 767/2003), a preluat drepturile fundamentale ale omului şi condiţiile prevăzute pentru restrângerile admisibile în special din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/1994).
Protecţia unui drept nepatrimonial cunoaşte mai multe planuri:
- recunoaşterea existenţei lui prin lege, expres, prin enunţarea dreptului şi a ocrotirii lui, la nivel constituţional, dar şi prin legi speciale;
-cel mai puternic nivel de protecţie este cel penal, aproape toate drepturile enumerate în art. 252 NCC fiind apărate prin incriminarea faptelor prin care se aduce atingere acestora fie în Codul penal, fie în legi speciale;
- protecţia prin sancţionarea contravenţională a unor fapte care aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale reprezintă următorul nivel de protecţie;
- mijloacele de natură civilă de apărare a drepturilor nepatrimoniale au ca început art. 998 C. civ. 1864, care prevedea principiul general în sensul că oricine a cauzat altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită trebuie să îl repare, principiul ce se regăseşte şi în noul Cod civil, în art. 1357 alin. (1);
- sancţiunile disciplinare aplicabile diverselor categorii profesionale care au atribuţii în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei, a celor care manipulează date confidenţiale etc. sunt, de asemenea, alte tipuri de mijloace, indirecte, de apărare a drepturilor nepatrimoniale.
- în plus, existenţa unor organisme de acreditare a persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţi ce au legătură cu drepturile personale nepatrimoniale, care veghează la îndeplinirea unui cumul de condiţii menite să garanteze îndeplinirea unor servicii de calitate, existenţa unor sisteme de evidenţă pentru invenţii, a unor obligaţii de asigurare pentru malpraxis constituie, de asemenea, diferite modalităţi de reglementare care au ca scop mediat apărarea drepturilor nepatrimoniale.
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia