Art. 254 Noul cod civil Apărarea dreptului la nume Dispoziţii speciale Încetarea persoanei juridice
| Comentarii |
|
CAPITOLUL VI
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Art. 254
Apărarea dreptului la nume
(1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.
| ← Art. 253 Noul cod civil Mijloace de apărare Dispoziţii... | Art. 255 Noul cod civil Măsuri provizorii Dispoziţii speciale... → |
|---|
Citește mai mult
numelui.2. în ceea ce priveşte numele persoanelor fizice, nu există o exclusivitate a folosirii unui anumit nume (sau prenume) şi nici o posibilitate de rezervare a acestuia, aşa acum se întâmplă în cazul persoanelor juridice. în consecinţă, probabilitatea unicităţii unui nume de familie sau a unui prenume este foarte mică şi ea nu ţine de respectarea unor drepturi exclusive la acel nume. De aceea, o persoană, de obicei, se identifică prin folosirea numelui de familie şi a prenumelui. Acest aspect nu exclude însă contestarea, în principal, a numelui de familie.
3. Mijloacele de apărare a dreptului la nume răspund caracteristicilor acestui drept subiectiv nepatrimonial: opozabilitatea faţâ de terţi (numele impune tuturor obligaţia de a se abţine de a aduce atingere sau tulbura pe titular în exercitarea acestui drept), inalienabilitatea (numele nu poate fi transmis prin acte juridice, ci doar prin efectul legii în cazul filiaţiei, căsătoriei sau adopţiei); imprescriptibilitatea (dreptul la nume operează atât extinctiv - oricât timp un titular nu l-ar exercita, el nu îl pierde -, cât şi achizitiv - oricât s-ar folosi un nume, el nu poate fi dobândit) (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 162).
4. Numele este în primul rând un element al personalităţii. El nu poate fi apărat decât în cazul în care personalitatea este atinsă, este afectată. Condiţiile de interes şi de prejudiciu sunt cele care concretizează atingerile aduse personalităţii. în al doilea rând, numele este şi un semn al apartenenţei familiale, deoarece dreptul de a acţiona în justiţie împotriva purtării lui pe nedrept nu este recunoscut în exclusivitate aceluia care îl poartă; acţiunea este deschisă şi celorlalţi membri ai familiei care, chiar dacă nu au dreptul să poarte ei înşişi acel nume, justifică un interes moral pentru a-l apăra. Aşadar, toţi membrii familiei au calitate procesuală activă pentru a apăra numele de familie în justiţie, fără a fi nevoie de demonstrarea unui prejudiciu (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 166). Este posibil însă ca leziunea să nu se limiteze la o vătămare în dreptul persoanei de a se identifica prin acel nume, ci poate conduce la naşterea unei stări de confuzie cu privire la autorul real al anumitor acţiuni, ceea ce îl poate pune pe adevăratul posesor al numelui în situaţia dificilă de a dovedi că nu el este autorul faptelor imputate (uneori chiar în cadrul unui proces penal).
5. Nefiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, nu va fi nevoie să se dovedească existenţa unui prejudiciu şi nici culpa pârâtului. Ceea ce trebuie să se dovedească este faptul că reclamantul a dobândit numele (de familie) în mod regulat, că pârâtul poartă numele fără drept, iar această împrejurare este de natură să conducă la confuzii, în sensul că pârâtul ar putea fi considerat un membru al familiei reclamantului (E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti 2003, p. 39). Pot exista situaţii în care cel care foloseşte numele altei persoane este inocent: dobândirea numelui de către copil ca urmare a fraudei săvârşite de mamă prin declaraţia de naştere sub nume fals, recunoaşterea unui copil de către tatăl nenatural în scopul eludării procedurii adopţiei etc., însă acestea sunt situaţii în care soluţia se regăseşte în acţiunile de contestare a recunoaşterii de paternitate sau acţiunile legate de actele de stare civilă, nu în mecanismele prevăzute de art. 254 NCC.
6. Numele, atât cele dobândite, cât şi cele stabilite, sunt înregistrate în registrele de stare civilă, iar înregistrarea lor se realizează cu o anume rigoare, date fiind procedurile reglementate de lege, înscrisurile care stau la baza înregistrărilor, faptul că serviciile de stare civilă sunt în structura autorităţilor publice, iar persoanele cu atribuţii în acest domeniu sunt specializate. Pe baza înscrierilor din aceste registre se eliberează certificate care atestă inclusiv numele persoanei (certificate de naştere, de căsătorie), acestea fiind în posesia purtătorului numelui. în consecinţă, dovedirea numelui de familie şi a prenumelui include, în mod firesc, cercetarea acestor certificate şi registre. Chiar art. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată (M. Of. nr. 743/2009), arată că „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane", se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc „la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor". în plus, există servicii de evidenţă a persoanelor care fac posibilă nu doar identificarea altor persoane care au acelaşi nume, dar şi diferenţierea lor în funcţie de codul numeric personal, ascendenţă, data şi locul naşterii, imaginea persoanei etc. în anumite situaţii, există evidenţe care conţin nu numai numele şi prenumele persoanelor şi numele avute anterior (inclusiv modificarea şi schimbarea numelor), dar şi porecla ori eventualele nume false folosite de acea persoană - Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată (M. Of. nr. 777/2009) şi H.G. nr. 345/2010 pentru aprobarea modelelor formularelor-tip folosite în activitatea de cazier judiciar (M. Of. nr. 314/2010).
7. Apărarea dreptului la nume prevăzută de art. 254 NCC constituie o „derogare" de la dreptul comun în materie de reparare a încălcărilor aduse drepturilor nepatrimoniale stabilit de art. 253 NCC (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 81).
8. Alineatele (1) şi (2) ale art. 254 NCC prevăd două ipoteze distincte care nasc dreptul la acţiunea în apărarea numelui. Alineatul (1) se referă la situaţia în care numele pe care îl poartă titularul dreptului la acţiune este contestat de către o altă persoană. Modalităţile în care se poate manifesta această contestare variază de la afirmaţii publice sau alte manifestări xtrajudiciare privind nerealitatea numelui sau lipsa dreptului de a purta acel nume, până la acţiunea în justiţie în care se contestă numele. în concluzie, alin. (1) poate constitui atât temei pentru o acţiune pornită de purtătorul numelui împotriva celui care îl contestă prin manifestări extrajudiciare, dar şi temei juridic pentru o cerere reconvenţională sau apărări în cadrul acţiunii pornite de către contestator.
9. Alineatul (2) se referă la situaţia în care numele titularului dreptului la acţiune este însuşit în mod fraudulos, în tot sau în parte, de către o altă persoană, cu consecinţa lezării celui care poartă, îndreptăţit, acel nume. Prin uzurparea numelui se înţelege fapta unei persoane de a folosi în actele vieţii civile un nume asupra căruia nu are niciun drept, nici din filiaţie, nici din căsătorie. în general, uzurpatorul încearcă să beneficieze de prestigiul care este legat de numele pe care îl uzurpă. Acţiunea în uzurpare de nume este o „acţiune în contestaţie de stat prin care purtătorul legitim al unui nume contestă unui terţ dreptul de a purta acelaşi nume şi solicită instanţei să îi interzică pe viitor purtarea numelui uzurpat şi să rectifice (cel mai adesea) actele de stare civilă. Interesul de a acţiona - condiţie necesară oricărei acţiuni în justiţie - rezidă în însuşi faptul uzurpării. Este deci admisibilă o asemenea acţiune chiar şi în cazul în care reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu. Acţiunea este, de asemenea, admisibilă chiar dacă uzurpatorul nu a avut intenţia să prejudicieze" (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 166-167).
10. Trebuie făcută distincţia între uzurparea numelui şi utilizarea sa abuziva, aceasta din urmă însemnând că persoana nu caută să utilizeze numele altuia în locul propriului nume în toate actele vieţii sale civile, ci îl foloseşte numai în cadrul unei acţiuni sau activităţi determinate. De exemplu, autorul unei opere de ficţiune (roman, film etc.) îşi numeşte personajele, cu intenţie sau involuntar, cu numele, chiar pseudonimele, unor terţe persoane. în acest caz, prejudiciul presupune existenţa unui risc de confuzie între reclamant şi personajul operei de ficţiune sau produsul comercial şi discreditarea persoanei reale prin intermediul personajului fictiv. Odată îndeplinite aceste condiţii, purtătorul legitim al unui nume este îndreptăţit la daune morale cauzate de folosirea abuzivă a numelui sau, după caz, o reparare în natură; bunăoară, interzicerea pentru autor ca pe viitor să utilizeze numele respectiv ori obligarea acestuia de a-şi reboteza personajele într-o ediţie viitoare (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 167-168).
11.0 formă specială de uzurpare este aceea în care o persoana se prezintă sub o identitate falsa, folosind numele real al altei persoane. Pentru infracţiunea de fals privind identitatea, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar procesul penal nu presupune citarea şi formularea de cereri şi apărări de către titularul real al numelui. Desigur că există situaţii în care prezentarea sub o identitate falsă poate să producă variate prejudicii persoanei al cărei nume a fost folosit (de exemplu, infractorul se înregistrează cu datele persoanei reale la autorităţile din străinătate, ajungându-se la cercetarea penală a persoanei care poartă legal acel nume sau chiar la condamnarea ei în lipsă). Derularea procedurii penale în cazul infracţiunii de fals privind identitatea nu permite judecarea în acelaşi cadru procesual a unor cereri eventuale ale titularului numelui de încetare a uzurpării, însă persoana prejudiciată se poate folosi de rezultatele anchetei penale şi, în final, de hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de fals privind identitatea. Acţiunea civilă întemeiată pe art. 254 NCC nu este condiţionată de declanşarea sau finalizarea procesului penal.
12. Pseudonimul este, conform DEX, numele creat sau adoptat sub care cineva îşi ascunde adevărata identitate, fiind folosit mai ales de autorii operelor literare, artistice etc. Pseudonimul „este un fals nume pe care persoana şi-l dă ei înseşi, spre deosebire de poreclă, care este dată de alţii" (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 194), tocmai de aceea era numit în literatura juridică franceză şi „porecla personală" (A. Colin, H. Capitant, Curs elementar de drept civil francez, traducere de V.G. Cădere, I. Miloaie, voi. I, ed. o 8-a, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1940, p. 457).
13. Pseudonimul se bucură, conform alin. (3) al art. 254 NCC, de aceeaşi protecţie ca şi numele, ambele tipuri de acţiuni prevăzute de alin. (1) şi (2) putând fi pornite de persoana al cărei pseudonim este contestat, respectiv uzurpat.
14. De esenţa apărării pseudonimului nu este modalitatea alegerii lui (crearea unui cuvânt nou, inexistent până atunci, sau adoptarea unuia preexistent), ci capacitatea acestuia de a fi ataşat în mod obişnuit acelei persoane, de a individualiza pe purtătorul lui, de a face identificabilă persoana (nu neapărat în sensul posibilităţii stabilirii numelui din registrele de stare civilă), de a nu permite confundarea ei cu alta. Nu întâmplător în literatura juridică veche se accentua mai mult asupra recunoaşterii publice a acestuia decât a alegerii personale: „pseudonimul se dobândeşte printr-o folosinţă îndelungată şi notorie" (A. Colin, H. Capitant p. 457). Pseudonimul nu este supus regulilor stabilirii, modificării, schimbării ori transcrierii, aşa cum este numele. Purtarea pseudonimului nu este obligatorie, spre deosebire de nume şi prenume. Alegerea pseudonimului fiind liberă, ea nu presupune niciun fel de procedură de urmat sau de înregistrare. Simpla folosire a unui pseudonim este suficientă pentru a da naştere unui drept la acel pseudonim (M. Mureşan, A. Boar, Ş. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 55). Totuşi, alegerea pseudonimului nu presupune o libertate deplină, dat fiind că folosirea numelui unei persoane reale ca pseudonim constituie şi ea o încălcare a dreptului la nume (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 168).
15. Pseudonimul nu poate fi folosit în acte oficiale. în consecinţă, dacă în ceea ce priveşte dreptul la nume există o evidenţă oficială a persoanelor care poartă acelaşi nume, în privinţa pseudonimului, întâietatea folosirii acestuia, identificarea persoanei prin intermediul pseudonimului, continuitatea folosirii unui pseudonim sunt aspecte de fapt şi vor necesita un probatoriu mult mai complex decât în situaţia apărării dreptului la nume.
16. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevede dreptul autorului de a-şi publica opera sub numele real sau sub pseudonim şi de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare manifestare artistică sau reproducere, chiar şi înregistrată, a acesteia.
Art. 82 NCC
Dreptul la nume
Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Art. 83 NCC
Structura numelui
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Art. 84 NCC
Dobândirea numelui
(1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a
Citește mai mult
afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.
Art. 85 NCC
Schimbarea numelui pe cale administrativă
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
Art. 2576 NCC
Numele
(1) Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională.
(2) Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a cărui cetăţenie comună o au atât părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de la naştere.
(3) Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată potrivit legii române.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M. Of. nr. 60/1996).