Art. 253 Noul cod civil Mijloace de apărare Dispoziţii speciale Încetarea persoanei juridice
| Comentarii |
|
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Art. 253
Mijloace de apărare
(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
| ← Art. 252 Noul cod civil Ocrotirea personalităţii umane... | Art. 254 Noul cod civil Apărarea dreptului la nume Dispoziţii... → |
|---|
Într-un comunicat al biroului de presă al Societăţii Române de Televiziune, preluat de ziarele naţionale, se expunea o motivare a măsurii luate împotriva unei foste angajate, motivare fondată pe chestiuni referitoare la audienţă, dar urmată de comentarii asupra situaţiei persoanei, care subliniau afectarea discernământului acesteia, fiind prezentată ca o victimă a manipulărilor politice, făcându-se referire la anumite probleme familiale şi la pretinse relaţii tensionate cu colegii. Curtea a constatat că informaţiile incluse în comunicat presupuneau un punct de vedere oficial al
Citește mai mult
instituţiei şi depăşeau limita unei expuneri sau explicaţii de fapt, prin referirile la manipularea politică a cărei victimă ar fi fost reclamanta, cât şi la starea sa emoţională. Afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi instanţele române nu au reuşit să stabilească un just echilibru între protejarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare la care face referire art. 10 din Convenţie (C.E.D.O., Sipoş c. României, 3 moi 2011, www.echr.coe.int).Citește mai mult
prejudiciului, adică prin echivalent, ci numai prin repararea prin mijloace naturale, adecvate, fireşti (I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoco, 1979, p. 38).2. în această sferă a mijloacelor adecvate sunt şi acţiunile prevăzute de alin. (1) al art. 253 NCC, acţiuni care sunt mijloace de apărare de drept civil ce răspund necesităţii reparaţiei în natură a prejudiciului. Dat fiind că drepturile apărate sunt nepatrimoniale, majoritatea încălcărilor producând o suferinţă morală, cea mai potrivită reparaţie nu este cea finală, de obligare a persoanei vinovate la despăgubiri, ci de interzicere a săvârşirii faptei (înainte de a se produce sau pe parcursul săvârşirii ei) sau de obţinere a unei satisfacţii morale constând în constatarea caracterului ilicit al faptei.
3. Fiecare drept subiectiv intră în arenă umflat de ego-ul său, înarmat cu promovarea unei acţiuni în justiţie (J. Carbonnier, apud O. Ungureanu, C. Munteanu p. 48, nota de subsol 2). Prezenţa acestor tipuri de acţiuni în noul Cod civil, chiar la finalul cărţii despre persoane, este pe deplin justificată, nu doar prin prisma faptului că noul Cod civil reglementează expres şi în alte cărţi - şi, deci, în alte materii -, o serie de alte acţiuni, ci din perspectiva definiţiei dreptului subiectiv, care presupune (chiar dacă, după unii autori, doar implicit) că unul dintre elementele sale îl constituie chiar posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 247).
4. Dreptul subiectiv este definit ca fiind „posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană fizică sau persoană juridică - în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie" (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură „Şansa", Bucureşti, 1993, p. 74).
5. Cum în literatura juridică s-a exprimat şi opinia conform căreia „dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv" (P.A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, în J.N. nr. 7/1956, p. 1131, apud V.M. Ciobanu voi. I, p. 251), apare ca firească amplasarea acestor mijloace de apărare a drepturilor nepatrimoniale în Codul civil, ca acţiuni comune pentru apărarea tuturor drepturilor arătate de art. 252, chiar dacă unele dintre acestea se bucură şi de reglementări speciale.
6. Faptele ilicite au fost definite ca fiind acele „conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială", „acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane" (L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, voi. I, Ed. Fundaţiei „Chemarea" laşi, 1993, p. 216). Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 140).
7. Cele mai multe fapte ilicite sunt comisive - acţiuni -, dat fiind că legea, de regulă, impune tuturor obligaţia de a se abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora (M. Eliescu p. 141). Inacţiunea însă este faptă ilicită în toate cazurile în care legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică să aibă o conduită pozitivă, obligaţie care nu a fost respectată (C. Stâtescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1988, p. 183).
8. Din perspectiva calificării iminenţei faptei, condiţia se referă la componenta materială, la manifestarea exterioară a elementului obiectiv al faptei ilicite, la acţiunea interzisă. în consecinţă, etapa internă a adoptării unei atitudini psihice neurmată de exteriorizarea acesteia nu intră sub incidenţa textului analizat. Este adevărat însă că în multe situaţii succesiunea dintre etapa psihică şi cea a executării materiale este atât de rapidă, încât este greu să fie separate, chiar şi formal, însă ceea ce contează pentru a putea fi declanşate mecanismele de apărare civilă a drepturilor nepatrimoniale este momentul exteriorizării hotărârii, respectiv acela al începerii acţiunii ilicite. în funcţie de apropierea acestui moment, pot fi apreciate iminenţa faptei şi necesitatea intervenţiei instanţei de judecată pentru a dispune oprirea ei.
9. încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, presupune o activitate ilicită în desfăşurare, atingerea dreptului producându-se deja. Deşi, aparent, atât „încetarea încălcării", cât şi „interzicerea pentru viitor" presupun o obligaţie de a nu face pentru autorul faptei ilicite, în cazul în care instanţa se pronunţă asupra cererii de încetare a încălcării nu trebuie să se rezume la preluarea acestei „porunci" în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci o poate transforma, în funcţie de specificul încălcării dreptului, într-o serie de obligaţii de a face pentru autorul faptei. De exemplu, dacă atingerea dreptului la viaţă intimă constă în înregistrarea de imagini filmate fără acordul persoanei vătămate, instanţa poate dispune distrugerea suportului magnetic pe care se află înregistrările, în cazul încălcării dreptului la imagine prin folosirea unor fotografii în pliante, calendare etc., se poate dispune retragerea de la distribuitori a materialelor menţionate, în cazul folosirii fără drept a imaginii unor persoane pentru reclama la unele produse, se poate dispune scoaterea fragmentului incriminat din conţinutul spotului publicitar etc.
10. Constatarea caracterului ilicit al faptei se va dispune după epuizarea acţiunii autorului atingerii ilicite, numai cu condiţia ca tulburarea pe care a produs-o fapta acestuia să subziste (însăşi diseminarea informaţiei despre fapta ilicită, după săvârşirea acesteia, deşi autorul nu contribuie la transmiterea mai departe a informaţiei, poate menţine tulburarea produsă iniţial, iar uneori simpla persistenţă în memoria publică sau chiar în viaţa emoţională a persoanei al cărui drept a fost vătămat poate justifica promovarea acţiunii).
11. Deşi succesiunea textelor celor trei litere ale alin. (1) stabileşte, aparent, o ordine de promovare a celor trei acţiuni, în funcţie de momentul executării faptei ilicite (imediat înainte de începerea ei, pe parcursul desfăşurării acţiunii ilicite, respectiv după aceea), se poate concepe exercitarea separată, succesivă, a acţiunilor. Nimic nu opreşte însă transformarea unei acţiuni în alta, dacă desfăşurarea activităţii ilicite este mai alertă decât procedura judiciară.
12. Acţiunile în justiţie de la alin. (1) presupun, în principiu, proceduri contencioase, desfăşurate în şedinţă publică şi în condiţii de contradictorialitate, cel chemat în judecată putându-şi face propriile apărări. Deşi drepturile personalităţii sunt opozabile erga omnes, în momentul săvârşirii faptei ilicite (sau al pregătirii ei) subiectul pasiv al acţiunii civile se individualizează, devine determinat sau determinabil, astfel că va fi chemat în judecată autorul faptei ilicite.
13. Pârâtul în aceste acţiuni poate fi o persoană fizică, însă şi o persoană juridică se poate face vinovată de săvârşirea unor fapte ilicite şi nu doar atunci când este în discuţie o faptă săvârşită de un organ de presă. Nu sunt excluse deci din sfera atingerilor aduse unor drepturi ale personalităţii o serie de comunicate sau alte acte emise de persoane juridice care pot conţine afirmaţii ce aduc atingere unora dintre drepturile prevăzute de art. 252 NCC. în Codul civil al Republicii Moldova se prevede expres: „în cazul în care un document
emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul".
14. Totuşi, apreciem că o serie de informaţii sau afirmaţii, prin natura actului în care se regăsesc, nu pot face obiectul acţiunilor prevăzute de alin. (1): hotărârile instanţelor judecătoreşti, cererile adresate organelor judiciare, depoziţiile martorilor date în procesul de soluţionare a unei cauze, ordonanţele şi rezoluţiile organelor de cercetare penală, actele emise de autorităţile statului în exercitarea puterilor cu care sunt învestite, constatările comisiilor de atestare, de examinare, de concurs, de evaluare, de control, de inspecţie etc., actele întocmite de organele abilitate în cadrul procedurilor disciplinare, precum şi altele asemenea, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale de dovedire a netemeiniciei afirmaţiilor.
15. Rezerva pe care am sugerat-o atunci când am afirmat că procedurile prevăzute de alin. (1) sunt, în principiu, litigioase încearcă să găsească o soluţie pentru situaţia în care autorul faptei nu este identificabil. De exemplu, folosirea internetului, care este nu doar o sursă de informare, ci şi un mijloc de diseminare a informaţiilor de orice fel, permite vehicularea oricăror tipuri de texte, chiar conţinând cuvinte injurioase sau informaţii neadevărate despre diverse persoane, a imaginilor care pot aduce atingere pudoarei şi demnităţii etc. Identificarea autorului faptei ilicite este în multe cazuri aproape imposibilă, legătura dintre ID-ul electronic şi persoana utilizatoare neputându-se realiza, uneori, nici în cazul unor infracţiuni grave, de către specialişti în informatică. în consecinţă, în faţa acestui autor necunoscut, persoana prejudiciată nu poate utiliza, aparent, acţiunile prevăzute de lit. a) şi b) şi, evident, nici nu va putea să îl cheme în judecată pentru despăgubiri, dat fiind că procedura contencioasă impune persoanei vătămate să efectueze personal demersurile de identificare a autorului faptei ilicite şi să indice domiciliul acesteia în vederea citării, exigenţe minime obligatorii privind conţinutul unei cereri de chemare în judecată.
16. Persoana ale cărei drepturi au fost lezate ar putea obţine totuşi o reparaţie -satisfacţia morală pe care o oferă constatarea caracterului ilicit al faptei de către instanţa de judecată. Chiar dacă, în comparaţie cu reglementarea din alte state, noul Cod civil nu prevede expres, apreciem că acţiunea prevăzută de art. 253 alin. (1) lit. c) poate fi promovată şi fără a se indica identitatea autorului faptei (fără pârât), deci fără să presupună o judecată desfăşurată în condiţii de contradictorialitate. Procedura care, prin natura ei, nu presupune o cerere îndreptată împotriva unui adversar este procedura necontencioasă. Chiar dacă reglementarea acestei proceduri nu este suficient de permisivă pentru includerea acţiunii de la lit. c), considerăm că, şi în cazul în care nu se poate stabili cine este autorul faptei prejudiciabile, persoana vătămată poate adresa o cerere instanţei civile, care va constata caracterul ilicit al faptei săvârşite, într-o procedură necontencioasă (Codul civil al Republicii Moldova prevede în mod expres în art. 16 alin. (9): „Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţa de judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspândite ca fiind neveridică"].
17. Atunci când fapta ilicită se circumscrie şi elementului material al unei infracţiuni, formularea unei plângeri penale pentru identificarea autorilor şi tragerea lor la răspundere penală poate fi valorificată, în ipoteza identificării, prin promovarea, separat de acţiunea civilă în procesul penal, a uneia dintre acţiunile prevăzute de alin. (1). în legătură cu această posibilă concomitenţă a acţiunii penale cu oricare dintre acţiunile în justiţie prevăzute de art. 253 alin. (1), se impune o clarificare necesară: mijloacele de apărare a drepturilor
318 CORINA VOICU
nepatrimoniale prevăzute de textul menţionat din noul Cod civil sunt cele mai energice măsuri de apărare a drepturilor, uneori chiar mai rapide şi mai eficiente decât derularea procesului penal, din perspectiva momentului la care intervine restabilirea dreptului. Durata în timp a celor două proceduri poate să difere, dat fiind că procesul penal parcurge, înainte de faza de judecată, etapa urmăririi penale, iar garanţiile specifice pentru respectarea drepturilor inculpatului pot prelungi judecata. Pe de altă parte, acţiunea civilă în procesul penal corespunde mai degrabă acţiunii în reparaţie patrimonială prevăzute de alin. (4), or, din interpretarea acestui text rezultă posibilitatea coexistenţei acţiunii în despăgubiri cu oricare dintre acţiunile prevăzute la alin. (1). Obiectul acţiunilor de la alin. (1) este acelaşi cu cel al acţiunii prevăzute la alin. (4) - ambele au ca obiect protecţia aceluiaşi drept, chiar dacă ele au o cauză diferită. în consecinţă, atunci când se pune problema aplicării principiului electa una via, el se va limita la alegerea pe care persoana vătămată trebuie să o facă între a promova separat acţiunea prevăzută de alin. (4), la instanţa civilă, sau de a promova o acţiune în despăgubiri în procesul penal, prin constituirea de parte civilă. De asemenea, prevederile art. 19 alin. (2) CPP privind suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale nu se aplică în cazul acţiunilor în justiţie prevăzute de alin. (1) al art. 253 NCC.
18. Excepţia prevăzută la alin. (2), privind neaplicarea prevederilor lit. a) în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, a pus în balanţă nu doar dreptul individual al persoanei care îşi exprimă opinia, ci şi interesul social de a exista o presă liberă, precum şi dreptul la informare al publicului. Legiuitorul a hotărât în favoarea dreptului la libera exprimare, cel puţin în stadiul incipient al exprimării, până se conturează natura atingerii dreptului, dat fiind că acţiunea prevăzută la lit. b) poate opri exprimarea în continuare.
19. Alineatul (3) al art. 253 NCC permite diversificarea măsurilor ce pot fi luate spre a ajunge la restabilirea dreptului atins. Aparent, cererile formulate în baza acestor dispoziţii au un caracter subsidiar unei cereri principale formulate în temeiul alin. (1), prin care se solicită interzicerea săvârşirii faptei, încetarea ei sau constatarea caracterului ilicit al acesteia. Litera a) a alin. (3) exemplifică obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare, ceea ce presupune existenţa unei hotărâri de condamnare. Bineînţeles că anterioritatea nu presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti distincte, ci a unei analize anterioare care stabileşte săvârşirea faptei ilicite, chiar în conţinutul aceleiaşi hotărâri prin care se dispune şi publicarea ei. Textul nu se referă la o hotărâre de condamnare penală, ci la însăşi hotărârea civilă prin care se interzice săvârşirea faptei ilicite, încetarea acesteia sau se constată caracterul ilicit al încălcării dreptului persoanei. Se poate realiza o executare efectivă şi prin publicarea doar a considerentelor şi dispozitivului hotărârii, cu indicarea numărului acesteia şi a instanţei care a pronunţat-o. Prin excepţie de la modalitatea în care o hotărâre judecătorească poate fi pusă la dispoziţia publicului (cu date anonimizate), în situaţia obligării la publicarea hotărârii de condamnare, principiul reparaţiei integrale a prejudiciului presupune neapărat aducerea la cunoştinţa publicului a numelui autorului faptei ilicite.
20. Pentru a fi eficientă ca măsură de restabilire a dreptului atins, publicarea hotărârii de condamnare trebuie să aibă loc la un moment cât mai apropiat de cel al săvârşirii faptei ilicite. Dată fiind perioada de timp care se scurge inevitabil pe măsură ce se desfăşoară procedura judiciară, instanţa de judecată trebuie să stabilească un termen cât mai scurt de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pentru a fi publicată, termen care trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii. De asemenea, când se dispune publicarea hotărârii de
condamnare, instanţa trebuie să determine sau să stabilească suficiente criterii pentru a se identifica publicaţiile în care urmează să fie preluată aceasta. Reparaţia trebuie să fie una eficientă, astfel încât sfera persoanelor care au acces la publicaţiile în care va fi publicată hotărârea de condamnare să fie cel puţin egală cu a persoanelor care au luat la cunoştinţă de faptă şi să le includă pe acestea. De asemenea, faţă de împrejurarea că majoritatea publicaţiilor au şi un format electronic, unele dintre cotidienele consacrate ajungând să nu mai apară în forma tipărită, instanţa trebuie să indice modalitatea în care va fi publicată hotărârea de condamnare, respectiv în varianta tipărită sau în cea on-line a cotidianului respectiv. „Ar fi corectă o hotărâre judecătorească ce să oblige instituţia de presă, de exemplu, să publice replica sub sancţiune de daune moratorii, daunele moratorii fiind şi ele reglementate de art. 1536 în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a face" (L. Mihai, loc. cit., 2011).
21. Publicarea hotărârii civile de condamnare la repararea prejudiciului sau chiar de obligare la încetarea încălcării sau constatarea caracterului ilicit al faptei are o funcţie preventiv-educativă şi contribuie la delimitarea cu mai mare precizie a comportamentelor sancţionabile, care astfel se detaşează ca fapte determinate de încălcare a interdicţiei cu caracter general de a nu aduce atingeri unui anumit drept.
22. Textul lit. b) a alin. (3) deschide însă o diversitate de posibilităţi lăsate la înţelepciunea instanţei, prin folosirea formulei „orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat", şi permite aplicarea unor soluţii din legi speciale, modele existente, inclusiv dreptul la replică şi rectificare, precum şi a propunerilor formulate în doctrină: restabilirea dreptului prin sechestrarea, distrugerea, confiscarea sau retragerea din circulaţie a lucrurilor ori mijloacelor care au servit sau au fost destinate să servească săvârşirii faptei prejudiciabile (C. Jugastru, Reflecţii asupra noţiunii şi evoluţiei drepturilor personalităţii, în Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţiu" din Cluj-Nopoca, Series Humanistica, tom. V, 2007, p. 340).
23. Legiuitorul actual (la fel ca şi cel anterior) a instituit un sistem mixt de sancţiuni pentru prejudiciile nepatrimoniale, stabilind, în primul rând, măsuri reparatorii de natură nepatrimonială, iar pe un plan secund măsuri reparatorii de ordin pecuniar. Sunt deci două feluri de sancţiuni civile care pot fi aplicate împreună sau numai una dintre ele, după caz. Din lectura acestei reglementări se desprinde o regulă, şi anume: măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate şi, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenţei altei forme de reparaţie, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4) (O Ungureanu, C. Munteanu p. 81).
24. în materia apărării drepturilor personale nepatrimoniale, legiuitorul a adus o necesară reglementare expresă a posibilităţii celui vătămat într-un drept al său de a cere „despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat". Termenul despăgubiri a fost criticat ca nefiind „cel mai adecvat", pentru că ele nu au menirea de a înlocui o valoare economică pierdută cu altă valoare economică. Ele au destinaţia de a alina sau de a atenua suferinţele fizice sau psihice; având deci un efect compensatoriu, mai potrivit ar fi să le numim „compensaţii băneşti” (L. Pop, Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, în Dreptul nr. 6/2010, p. 11-37).
25. Atingerile aduse drepturilor personalităţii antrenează un prejudiciu material sau nepatrimonial. Este de principiu că prejudiciile nepatrimoniale, întrucât vizează viaţa, integritatea corporală, onoarea, reputaţia, demnitatea, viaţa privată, sunt practic inestima-
320 Corina Voicu
bile pecuniar. Legea permite acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciile morale, chiar dacă cuantificarea lor este mai dificilă (O Ungureanu, C. Munteanu p. 79).
26. Sistemul actual de protecţie a drepturilor personalităţii nu s-a detaşat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale; nu poate fi vorba încă de o autonomie a regimului juridic aplicabil drepturilor personalităţii. Astfel, se regăsesc condiţiile clasice ale art. 1349 NCC (vechiul şi notoriul art. 998 C. civ. 1864): o atingere ilicită, o vinovăţie, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate între ele (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 82).
27. Drepturile personalităţii fiind drepturi absolute, orice atingere care le-ar fi adusă este prohibită şi, ca urmare, ilicită. Aşadar, dacă în prima etapă victima trebuie să dovedească faptul că a suferit o atingere a personalităţii, în cea de-a doua etapă, aparţine autorului atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ (de pildă, consimţământul victimei). Având în vedere aceste considerente, precum şi particularităţile drepturilor personalităţii propriu-zise (dreptul la onoare, demnitate, viaţă privată, imagine, voce etc.), se pare că există o uşurare a probei, simpla atingere făcând să se prezume prejudiciul şi vinovăţia; victima unor astfel de atingeri nu ar mai trebui să facă dovada vinovăţiei, aceasta fiind prezumată prin atingerea care a fost adusă dreptului său (fapta vorbeşte de la sine). Soluţia trebuie să fie aceeaşi atât pentru atingerile vieţii private, cât şi pentru atingerea onoarei, imaginii sau vocii (O. Ungureanu, C. Munteanu p. 83).
28. Titlul V privind „Apărarea drepturilor nepatrimoniale" constituie dreptul comun în această materie, iar acţiunile în justiţie prevăzute în art. 253 şi art. 256 pot fi folosite eficient pentru apărarea oricăror drepturi cuprinse în sfera arătată de art. 252. Legiuitorul român a conştientizat faptul că măsurile prevăzute de art. 253 şi art. 256 nu pot fi întru totul acoperitoare în cazul atingerilor aduse integrităţii corpului uman, dată fiind complexitatea problematicii care se poate pune datorită tipurilor de atingeri posibile şi interferenţei cu aspectele referitoare la realizarea actului medical. Deşi face referire la condiţiile prevăzute la art. 252-256, considerăm că textul art. 69 NCC nu este doar unul de trimitere, ci prezintă o serie de prevederi care asigură posibilitatea apelării şi la mecanisme de apărare care nu sunt prevăzute în mod expres şi nici implicit de aceste articole. Astfel, în timp ce formula preferată de legiuitor în art. 253 este cea referitoare la „oricare dintre măsuri", art. 69 conţine sintagma „toate măsurile necesare". Această sintagmă poate fi interpretată în primul rând ca permiţând promovarea concomitentă a mai multor tipuri de acţiuni (civile, administrative, disciplinare, mecanisme specifice apărării integrităţii corpului uman în procedurile medicale) cu acelaşi scop, al prevenirii, interzicerii sau încetării atingerii. La acestea trebuie adăugată acţiunea penală, inclusiv măsurile preventive, controlul judiciar şi măsurile de siguranţă care să interzică apropierea agresorului de victimă, de locuinţa acesteia etc. în al doilea rând, în timp ce „interzicerea săvârşirii faptei" presupune întotdeauna o obligaţie de a nu face care este impusă celui care pare să treacă inevitabil la săvârşirea faptei, „împiedicarea" faptei, pentru care nu se cere explicit în art. 69 condiţia iminenţei, poate presupune nu doar stabilirea unei interdicţii autorului faptei ilicite, ci chiar măsuri active, menite să îl oprească pe acesta de la realizarea faptei, respectiv să protejeze persoana ameninţată, măsuri care pot să cadă chiar şi în sarcina altor persoane, inclusiv instituţii.
29. Articolul 75 NCC prevede că nu constituie încălcare a drepturilor privind respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane atingerile permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pac
telor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a acestor drepturi. Desigur că, pentru o serie de fapte dintre cele enumerate de art. 74, printre cauzele exoneratoare de răspundere se poate regăsi cauza generală prevăzută de art. 1351 - forţa majoră şi cazul fortuit. „Fapta victimei sau fapta unei terţe persoane (art. 1352) pot înlătura răspunderea dacă îndeplinesc condiţiile cerute pentru recunoaşterea cazului fortuit, adică sunt relativ imprevizibile şi invincibile: nu pot fi prevăzute şi nici împiedicate de către persoana care ar fi fost chemată să răspundă dacă nu s-ar fi produs evenimentul" (I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 424). Este general admis că exerciţiul unui drept, al unei puteri sau al unei libertăţi nu poate angaja răspunderea titularului. în această situaţie se află dreptul de a informa publicul, pe care îl are mass-media, dreptul de a pune în executare silită o hotărâre judecătorească etc. Efectul justificativ şi exonerator nu este, totuşi, fără limite. Scuza este stăvilită de abuzul de drept. Abuzul de drept se poate manifesta şi prin intenţia de a provoca altuia o vătămare prin modalitatea de exercitare a dreptului (I. Turcu p. 426). Exonerarea de răspundere în cazul exerciţiului propriilor drepturilor, cu excepţia exercitării abuzive, se regăseşte expres în materia apărării drepturilor personale nepatrimoniale în alin. (2) al art. 75 NCC, care foloseşte o formulare asemănătoare - „exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor".
30. Drepturile personalităţii sunt imprescriptibile, ele fiind, în general, drepturi personale nepatrimoniale, care sunt imprescriptibile extinctiv. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor la acţiune privind drepturile personalităţii se întemeiază pe caracterul perpetuu al acestora, fiind inseparabile de persoana umană ori morală. în consecinţă, cât timp aceste drepturi există, trebuie să existe pentru titularii lor şi posibilitatea ocrotirii juridice pe calea unei acţiuni în justiţie. „Imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privind drepturile personalităţii este o consecinţă directă a inalienabilităţii lor". Cu toate acestea, dreptul la acţiune civilă pentru repararea daunelor - materiale şi morale - cauzate prin încălcarea unui drept personal nepatrimonial nu este imprescriptibil, ci este supus regimului comun al prescripţiei extinctive, deoarece acest drept are un obiect patrimonial distinct de obiectul dreptului subiectiv civil încălcat. Dreptul la reparaţiune patrimonială este, pe fond, „un veritabil drept de creanţă sancţionator" (M. Nicolae, Prescripţia extinctivâ, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 420-421).
31. în prezent există o tendinţă de „patrimonizare" a anumitor drepturi ale personalităţii. Se admite valabilitatea convenţiilor cu titlu oneros prin care se permite publicarea unor relatări referitoare la viaţa privată a unei persoane ori folosirea imaginii sau vocii în scopuri comerciale (S. Cercel, E.G. Olteanu, Consideraţii privind drepturile personalităţii, www.drept. ucv.ro). Deşi majoritatea legislaţiilor interzic atribuirea unei valori patrimoniale corpului uman sau unor părţi din acesta, în spaţiul public ajung tot mai adesea informaţii privind asigurarea unor anumite părţi ale corpului unor vedete din diverse medii de activitate, contra unor sume de bani ce ar putea fi primite ca despăgubire în cazul unor evenimente care ar aduce prejudicii estetice sau funcţionale legate de acea parte a corpului.
Citește mai mult
orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins".Legislaţie conexă: art. 49 şi urm. din Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (M. Of. nr. 174/2011).