Art. 2564 Noul cod civil Înlăturarea aplicării legii străine Împlinirea prescripţiei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IV
Împlinirea prescripţiei
Împlinirea prescripţiei
Art. 2564
Înlăturarea aplicării legii străine
(1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.
(2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
| ← Art. 2563 Noul cod civil Interpretarea şi aplicarea legii... | Art. 2565 Noul cod civil Înlăturarea excepţională a legii... → |
|---|
1. Apartenenţa normelor naţionale la categoria dispoziţiilor de ordine publică sau la cea a normelor de aplicare imediată nu le sustrage de la respectarea dispoziţiilor tratatului (Concluziile Av. Gen. Trstenjak din 13.09.2007, Comisia Comunităţilor Europene/Marele Ducat al Luxemburgului, C-319/06, Culegere 2008).
2. Ordinea
Citește mai mult
publică în dreptul internaţional privat este diferită de ordinea publică în dreptul intern. în primul rând, sfera celor două noţiuni este diferită, în sensul că nu toate normele de ordine publică din dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat. în al doilea rând, fiecare noţiune îndeplineşte o funcţie diferită. Ordinea publică în dreptul intern indică limitele domeniului lăsat liberei iniţiative juridice a părţilor, pe când ordinea publică în dreptul internaţional privat indică limitele aplicării legii străine. Prin urmare, excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea fi invocată o asemenea excepţie, trebuie, prin ipoteză, ca legea aplicabilă să fie o lege străină. Numai în aceste condiţii se poate pune în discuţie ordinea publică de drept internaţional privat, ceea ce presupune existenţa unor deosebiri fundamentale, esenţiale, de reglementare între legea română şi legea străină. Ordinea publică se invocă, aşadar, împotriva aplicării legii străine.JURISPRUDENŢĂ
1. Din punct de vedere al dreptului internaţional, obligaţiile statelor membre ale O.N.U., în temeiul Cartei O.N.U., prevalează asupra oricărei alte obligaţii de drept intern sau de drept internaţional al tratatelor, inclusiv pentru acele state care sunt membre ale Consiliului Europei, asupra obligaţiilor acestora avute în temeiul Convenţiei europene a drepturilor omului şi, pentru acele state care sunt şi membre ale Comunităţii, asupra obligaţiilor acestora avute în temeiul Tratatului CE; această supremaţie se extinde la deciziile cuprinse într-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, conform art. 25 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Deşi nu este membră a O.N.U., se impune considerarea Comunităţii ca trebuind să respecte obligaţiile ce rezultă din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, în acelaşi mod precum statele sale membre, în temeiul chiar al tratatului prin care a fost instituită. Pe de o parte. Comunitatea nu poate încălca obligaţiile care revin statelor sale membre în temeiul Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi nici nu poate crea obstacole în executarea acestora şi, pe de altă parte, în temeiul chiar al tratatului prin care a fost instituită, are obligaţia, în exercitarea competenţelor sale, să adopte toate dispoziţiile necesare pentru a permite statelor sale membre să se conformeze acestor obligaţii; în consecinţă, nu se pot reţine argumentele invocate împotriva regulamentelor atacate şi întemeiate, pe de o parte, pe autonomia ordinii juridice comunitare în raport cu ordinea juridică ce rezultă din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, pe de altă parte, pe necesitatea unei transpuneri a rezoluţiilor Consiliului de Securitate în dreptul intern al statelor membre, conform dispoziţiilor constituţionale şi principiilor fundamentale ale acestui drept [C.J.U.E., Hot. din 03.12.2009, Foraj Hassan/Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europenâ (C-399/06) şi Chafiq Ayadi/Consiliul Uniunii Europene (C-403/06 P), cauzele conexate C-399/06 P şi C-403/06 P, JO C 24, 30.1.2010).
2. Din obiectivul de protecţie a consumatorilor urmărit de Directiva 93/13/CEE rezultă că instanţa sesizată cu o cerere de executare silită a unei hotărâri arbitrale definitive, pronunţate în lipsa consumatorului, apreciază din oficiu nulitatea convenţiei arbitrale şi, în consecinţă, anulează hotărârea menţionată atunci când apreciază că respectiva convenţie conţine o clauză arbitrală abuzivă în detrimentul consumatorului. Preluarea în ordinea juridică comunitară a unui principiu juridic recunoscut în dreptul internaţional public, dar şi în ordinile juridice ale anumitor state membre ale Uniunii Europene, care interzice executarea unei sentinţe arbitrale care încalcă ordinea publică este indicată având în vedere că, în Hot. Mostaza Claro, Curtea a clasat în mod implicit dispoziţiile comunitare de protecţie a consumatorilor prevăzute de Directiva 93/13 printre dispoziţiile care aparţin ordinii publice (Concluziile Av. Gen. Trstenjak din 14 mai 2009, Asturcom Telecomunicaciones SL/Cristina Rodriguez Nogueira, C-40/08, Culegere 2009).
3. în ce priveşte obligaţia de motivare a unui act ca aspect ce ţine de ordinea publică şi care trebuie examinat din oficiu de instanţă, jurisprudenţă nu pare să facă diferenţă după dubla funcţie a normelor privind motivarea, şi anume, pe de o parte, cea de a permite controlul legalităţii de către instanţă (finalitate obiectivă) şi, pe de altă parte, cea de a garanta persoanei interesate cunoaşterea motivelor măsurii adoptate pentru a-şi putea apăra drepturile şi pentru a verifica temeinicia actului (finalitate subiectivă). Cu privire la noţiunea de motiv de ordine publică. Curtea s-a pronunţat prin Hot. din 02.04.1998, Comisia/Sytraval şi Brink's France (C-367/95 P, pct. 67), Hot. din 30.03.2000, VBA/Florimex şi alţii (C-265/97 P, pct. 114), pct. 102-104 din Concluziile Av. Gen. din cauza Common Market Fertilizers SA/Comisia (C-443/05 P) (Concluziile Av. Gen. Mengozzi din 30.04.2009, William Prym GmbH & Co. KG, Prym Consumer GmbH & Co. KG/Comisio Comunităţilor Europene, C-534/07 P, Culegere 2009).
4. Asupra excepţiei privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora de prevederile legii beneficiază numai cetăţenii români, cu motivarea că încalcă art. 11 alin. (2), art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit că nu se poate reţine, în raport cu prevederile legii, că aceasta ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, câtă vreme art. 18 din Legea nr. 112/1995 prevede că actele date în materie de organele administrative sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile. Referitor la argumentul dedus de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prevederile art. 6 al Legii nr. 105/1992, spre a solicita aplicarea legii cehe privind restituirea unui apartament aflat în România, acesta nu poate fi primit, datorită şi faptului că aplicarea legii române în materia bunurilor imobile corespunde regulii consacrate prin art. 40 din Legea nr. 105/1992, care supune regimul dreptului de proprietate asupra bunurilor reglementării date prin legea locului unde aceste bunuri se află sau sunt situate. în fine, dispoziţiile art. 11 din Constituţie nu-şi au aplicaţia în cauză, din moment ce reglementarea ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu-i priveşte decât pe cetăţenii români, nu şi pe cetăţenii străini (C.C., dec. nr. 46/1997, M. Of. 139/1997). Notă. Competenţa legislativă în materia bunurilor imobile de aplicare a legii locului unde aceste bunuri se află sau sunt situate a fost menţinută în noua reglementare, potrivit dispoziţiilor art. 2613 NCC.
5. Ordinea publică se poate invoca împotriva aplicării legii străine. Ordinea publică de drept internaţional privat care indică limitele aplicării legii străine nu se confundă cu ordinea publică de drept intern care cuprinde limitele aplicării legii interne, fiind vorba de instituţii diferite. Excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine, în mod normal aplicabile litigiului, ceea ce înseamnă, prin ipoteză, că legea aplicabilă litigiului trebuie să fie o lege străină. Numai în aceste condiţii se poate pune în discuţie ordinea publică de drept internaţional privat, ceea ce presupune existenţa unor deosebiri fundamentale, esenţiale, de reglementare între legea română şi legea străină (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3181/2009).
6. Raportul juridic prezintă elemente de extraneitate vizând domiciliul şi cetăţenia, care fac aplicabile normele dreptului internaţional privat. Prima problemă de soluţionat este cea a conflictului de jurisdicţii, respectiv determinarea instanţei competente a soluţiona litigiul conform normelor aplicabile. Raportat la data introducerii cererii, 01.11.2005, se observă că legea aplicabilă este Legea nr. 105/1992; sub acest aspect se reţine că în cauză nu se aplică Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, întrucât potrivit art. 64 şi 72 din Regulament, acesta este aplicabil doar cererilor în materie familială formulate după data de 01.01.2007, data aderării României la Uniunea Europeană. Odată determinate normele care soluţionează conflictul de jurisdicţii, urmează a se stabili dacă instanţele române sunt competente a judeca prezentul litigiu. în acest punct trebuie a se înlătura confuzia dintre competenţa jurisdicţională, care presupune determinarea instanţei române sau străine competente şi competenţa legislativă, care presupune determinarea legii aplicabile raportului litigios. Determinarea jurisdicţiei competente a unei anumite ţări nu atrage întotdeauna după sine aplicarea dreptului acesteia, aşa cum determinarea legii aplicabile nu atrage după sine şi determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat. Cât priveşte excepţia litispendenţei internaţionale, se observă că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de declinare a competenţei în favoarea instanţei franceze învestite cu cererea de divorţ. Prin prisma dispoziţiilor art. 156 din Legea nr. 105/1992, litispendenţa internaţională nu are aplicare, competenţa instanţei române nefiind înlăturată prin faptul că acelaşi proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe judecătoreşti străine. în lipsa unei dispoziţii speciale cuprinse într-un tratat la care România să fi aderat sau a unei convenţii aplicabile, instanţele române nu-şi pot declina competenţa în favoarea unei instanţe străine (C.A. Alba lulia, dec. nr. 95/2008, în Jurindex).
7. Cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român prin aplicarea legii române de către tribunalul arbitrai, înalta Curte apreciază că atât Convenţia de la New York, cât şi Legea nr. 105/1992 au în vedere ordinea publică de drept internaţional privat, care nu se confundă cu ordinea publică de drept intern. în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine, art. 168 din Legea nr. 105/1992 are în vedere ordinea publică de drept internaţional privat; aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Corecta interpretare şi aplicare a prevederilor legale menţionate trebuie să se facă în lumina principiului specialia generalibus derogant, aplicarea cu prioritate a regulilor speciale în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor străine, iar nu pe baza aplicării prin analogie a unor texte total străine acestei proceduri speciale. Astfel, nu interesează modul de aplicare a legii străine, important este ca efectele acesteia contrare ordinii publice de drept internaţional privat român să nu se producă. în concret, ordinea publică de drept internaţional privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziţii să fie incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate. Or, ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul arbitrai, ar fi un nonsens să se verifice dacă legea română însăşi încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, în ce priveşte critica potrivit căreia hotărârea arbitrală ar fi fost dată cu încălcarea ordinii publice de drept internaţional român, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi din perspectiva dreptului procesual, în raport de art. 20 alin. (2) din Constituţie, ordinea constituţională a drepturilor fundamentale face parte din ordinea publică de drept internaţional privat român, astfel încât în procedura recunoaşterii hotărârii străine instanţa este datoare să cerceteze dacă în procesul arbitrai s-au respectat aceste garanţii fundamentale. în special. Tribunalul arbitrai internaţional de la Paris este o instanţă organizată şi care funcţionează potrivit propriului ei Regulament şi legii franceze. Prin urmare, principiul egalităţii părţilor, al independenţei şi al imparţialităţii arbitrilor sunt în egală măsură şi principii care guvernează procedura de judecată în faţa unui tribunalul arbitrai constituit pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3181/2009).
8. Cu privire la frauda comisă de reclamantă prin omisiunea de a aduce la cunoştinţa instanţei străine domiciliul din ţară al apelantului cu ocazia plângerii pentru ofensă, aceasta nu poate fi reţinută, atât timp cât aceasta este ulterioară hotărârii de divorţ şi fără consecinţe asupra acesteia, iar apelantul nu a făcut dovada că nu a fost în Statele Unite în ultimele 6 luni anterioare plângerii şi nici faptul că nu mai are reşedinţa în această ţară. Nu se poate considera că sunt incidente dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992, respectiv că hotărârea pronunţată în statul străin încalcă ordinea de drept internaţional privat român, prin nerespectarea principiului contradictorialităţii, atât timp cât chiar apelantul este cel care a nesocotit ordinea de drept internă şi internaţională, părăsind adresa la care se afla în momentul în care a fost pornit procesul şi a fost citat legal, cu o destinaţie necunoscută, fără a încunoştinţa instanţa (C.A. Braşov, s. civ., min. şi fam., dec. nr. 135/2009, în Jurindex).
9. Soluţionarea de către o instanţă străină a unui litigiu succesoral, în cazul în care defunctul cetăţean român a avut ultimul domiciliu în străinătate, nu contravine ordinii publice de drept internaţional privat român, nefiind încălcată o competenţă exclusivă a instanţelor române. De asemenea, ordinea publică de drept internaţional privat român nu este încălcată nici prin faptul că hotărârea pronunţată de către instanţa străină stabileşte alte cote succesorale decât cele prevăzute de legea română, ce ar fi fost aplicabilă succesiunii în conformitate cu dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 105/1992. Această soluţie se impune întrucât, pe de o parte, stabilirea cotelor ce se cuvin moştenitorilor priveşte interesul acestora, şi nu interesul general, iar, pe de altă parte, chiar legea română arată în mod expres că recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române (I.C.C.J., s. civ. şi propr. int., dec. nr. 5652/2006, în Ş.-AI. Stânescu, Drept internaţional privat...).