Art. 2611 Noul cod civil Legea aplicabilă Autoritatea părintească. Protecţia copiilor Familia
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Familia
SECŢIUNEA a 3-a
Autoritatea părintească. Protecţia copiilor
Familia
SECŢIUNEA a 3-a
Autoritatea părintească. Protecţia copiilor
Art. 2611
Legea aplicabilă
Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.
| ← Art. 2610 Noul cod civil Legea aplicabilă nulităţii adopţiei... | Art. 2612 Noul cod civil Legea aplicabilă Obligaţia de... → |
|---|
1. Articolul 10 lit. (b) pct. (iv) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că o măsură provizorie nu constituie o „hotărâre de încredinţare care nu implică înapoierea copilului", în înţelesul acestei dispoziţii, şi nu poate justifica un transfer de competenţă către instanţele judecătoreşti din statul membru spre care copilul a fost deplasat ilicit. Articolul 11 alin. (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre a instanţei
judecătoreşti competente prin care se dispune înapoierea copilului intră în sfera de aplicare a
Citește mai mult
acestei dispoziţii, chiar dacă hotărârea nu este precedată de o hotărâre definitivă a aceleiaşi instanţe privind încredinţarea copilului. Articolul 47 alin. (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre pronunţată ulterior de o instanţă judecătorească din statul membru de executare, prin care se dispune cu titlu provizoriu cu privire la încredinţare şi care este considerată executorie potrivit dreptului din acest stat, nu poate fi opusă executării unei hotărâri certificate pronunţate anterior de instanţa judecătorească competentă din statul membru de origine şi prin care se dispune înapoierea copilului. Executarea unei hotărâri certificate nu poate fi refuzată, în statul membru de executare, pentru motivul că, în urma unei schimbări a împrejurărilor intervenite după pronunţarea sa, executarea ar putea să aducă o atingere gravă interesului superior al copilului. O asemenea schimbare trebuie invocată în faţa instanţei judecătoreşti competente din statul membru de origine, care ar trebui sesizată şi cu o posibilă cerere de suspendare a executării hotărârii sale (C.J.U.E., Hot. din 01.07.2010, Doris Povse/Mauro Alpago, C-211/10 PPU, Culegere 2010).2. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu stabileşte condiţii de atribuire a drepturilor privind încredinţarea, chiar dacă enumeră hotărârea judecătorească, un act cu putere de lege sau un acord în vigoare ca fiind cele trei forme ale acesteia, omiţând adverbul „între altele" menţionat de Convenţia de la Haga din 1980, ceea ce permite să se considere că lista este în această situaţie limitativă. Regulamentul nr. 2201/2003 nu stabileşte care dintre părinţi ar trebui să beneficieze de drepturi privind încredinţarea. Această problemă nu este reglementată nici de Convenţia de la Haga din 1980. Este o problemă care ţine de dreptul naţional. în sfârşit, art. 2 pct. 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 conţine de asemenea o normă conflictuală. Acesta stabileşte legea aplicabilă pentru definirea drepturilor privind încredinţarea în contextul răpirii ilicite de copii, întrucât condiţiile de fond ale atribuirii drepturilor privind încredinţarea nu sunt deloc reglementate de dreptul Uniunii, rezultă că în speţă nu există nicio legătură între dreptul Uniunii şi Convenţia europeană. Totuşi, în cazul în care condiţiile de atribuire a drepturilor privind încredinţarea potrivit legislaţiei unui stat membru s-ar dovedi contrare Convenţiei europene, nu ni se pare exclusă posibilitatea ca acest fapt să aibă consecinţe în ceea ce priveşte aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003 (Luarea de poziţie a Av. Gen. Jâăskinen din 22.09.2010, J. McB./L.E., C-400/10 PPU, Culegere 2010).
3. în interpretarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 21 şi urm. nu se aplică în privinţa măsurilor provizorii în materia încredinţării, care intră în domeniul de aplicare a art. 20 din regulamentul menţionat (C.J.U.E., Hot. din 15.07.2010, Bianca Purrucker/ Guillermo Valles Perez, C-256/09, JOC246, 11.09.2010).
4. Articolul 1 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004, trebuie interpretat în sensul că este inclusă în noţiunea „materii civile", în înţelesul acestei dispoziţii, o hotărâre judecătorească unică prin care se dispune luarea în îngrijire imediată şi plasarea unui copil în afara familiei de origine, într-o familie substitutivă, atunci când această hotărâre a fost pronunţată în conformitate cu normele de drept public privind protecţia copilului. Regulamentul nr. 2201/2003, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2116/2004, trebuie interpretat în sensul că o reglementare naţională armonizată privind recunoaşterea şi executarea deciziilor administrative de luare în îngrijire şi de plasare de persoane, adoptată în cadrul cooperării statelor nordice, nu poate fi aplicată unei hotărâri privind luarea în îngrijire a unui copil care intră în domeniul de aplicare a acestui regulament (C.J.C.E., Hot. din 27.11.2007, cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Korkein hallinto-oikeus, C-435/06, JO C 22, 26.01.2008).
5. Toate hotărârile privind răspunderea părintească produc efecte doar pentru o perioadă limitată, în sensul că acestea încetează să mai producă efecte, în mod obligatoriu, în momentul în care copilul ajunge la vârsta majoratului. în contextul art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, situaţia este clară: o măsură provizorie este o măsură luată în caz de urgenţă, care încetează să producă efecte atunci când instanţa competentă pe fond a luat măsurile pe care le-a considerat corespunzătoare. Prin analogie, s-ar putea spune că o decizie provizorie privind răspunderea părintească adoptată de o instanţă competentă pe fond este o decizie adoptată, în cele mai multe cazuri, pentru a rezolva împrejurări urgente care nu permit examinarea completă a chestiunii. Prin urmare, în acest context gradul de urgenţă este o caracteristică obişnuită a unei măsuri provizorii (şi necesară în cazul în care se aplică art. 20). Măsurile urgente sunt adoptate frecvent printr-o procedură sumară, care poate fi deficitară în ceea ce priveşte una sau mai multe dintre garanţiile obişnuite. Este posibil să nu poată fi ascultate toate părţile interesate sau să nu poată fi studiate toate probele pertinente [Concluziile Av. Gen. Sharpston din 20.05.2010, Bianca Purrucker/ Guillermo Valles Pârez, C-256/09, Culegere 2010).
6. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilităţii ca dreptul unui stat membru să condiţioneze dobândirea drepturilor privind încredinţarea de către tatăl unui copil, care nu este căsătorit cu mama acestuia din urmă, de obţinerea de către tată a unei decizii a instanţei naţionale competente prin care să îi fie conferite astfel de drepturi, care pot face ca deplasarea copilului de către mama sa ori reţinerea acestuia să fie ilicită, în sensul art. 2 pct. 11 din acest regulament (C.J.U.E., Hot. din 05.10.2010, J. McB./L.E., C-400/10 PPU, JO C 328, 04.12.2010).
7. Dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu sunt aplicabile în cazul în care o instanţă judecătorească dintr-un stat membru sesizată prima în vederea luării unor măsuri în materia răspunderii părinteşti nu este sesizată decât pentru a pronunţa măsuri provizorii în sensul art. 20 din acest regulament, iar o instanţă judecătorească dintr-un alt stat membru competentă pentru soluţionarea cauzei pe fond în sensul aceluiaşi regulament este sesizată în al doilea rând cu o cerere prin care se urmăreşte luarea aceloraşi măsuri, fie cu titlu provizoriu, fie cu titlu definitiv. Atunci când, în pofida eforturilor depuse de instanţa judecătorească sesizată în al doilea rând pentru a fi informată de partea care invocă litispendenţa, de prima instanţă sesizată şi de autoritatea centrală, instanţa judecătorească sesizată în al doilea rând nu dispune de niciun element care să permită să se determine obiectul şi cauza unei cereri introduse la o altă instanţă judecătorească şi care să vizeze în special să demonstreze competenţa acestei instanţe judecătoreşti în conformitate cu Regulamentul nr. 2201/2003 şi atunci când, din cauza unor împrejurări particulare, interesul copilului impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti susceptibile de recunoaştere în alte state membre decât cel al instanţei sesizate în al doilea rând, această din urmă instanţă judecătorească are obligaţia ca, după un termen rezonabil de aşteptare a răspunsurilor la întrebările formulate, să continue examinarea cererii cu care este sesizată. Durata acestui termen rezonabil de aşteptare trebuie să ţină seama de interesul superior al copilului (C.J.U.E., Hot. din 09.11.2010, Bianca Purrucker/Guillermo Valles Perez, C-296/10, JO C13,15.01.2011).
8. O măsură provizorie prin care un copil îi este încredinţat părintelui care l-a răpit, până la pronunţarea hotărârii definitive deîncredinţare (sau durabile), nu este „o hotărâre deîncredinţare care nu implică înapoierea copilului", în sensul art. 10 lit. (b) pct. (iv) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. O ordonanţă prin care se dispune înapoierea copilului intră în sfera de aplicare a art. 11 alin. (8) din Regulamentul nr. 2201/2003, independent de faptul că instanţa a pronunţat-o sau nu în temeiul unei hotărâri privind încredinţarea pe care ea însăşi a pronunţat-o. O hotărâre pronunţată de o instanţă din statul de executare, prin care copilul îi este încredinţat cu titlu provizoriu părintelui care l-a răpit, nu se opune executării unei ordonanţe deînapoiere pronunţate anterior în statul de origine în temeiul art. 11 alin. (8) din Regulamentul nr. 2201/2003. Atunci când o hotărâre certificată de o instanţă dintr-un stat membru în conformitate cu art. 42 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 este contestată pentru motivul că executarea acesteia ar pune serios în pericol interesul superior al copilului, din cauza schimbării situaţiei de la pronunţarea acestei hotărâri, singura cale de atac posibilă constă în formularea unui apel chiar împotriva hotărârii (iar nu împotriva certificatului) în faţa instanţelor din acest stat membru. Instanţele din statul membru de executare nu dispun de nicio competenţă pentru a refuza sau a suspenda executarea (Luarea de poziţie a Av. Gen. Sharpston din 16.06.2010, Doris Povse/Mauro Alpago, C-211/10 PPU, Culegere 2010).
9. Articolul 20 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 trebuie interpretat, în cazul în care s-a dispus de către o instanţă dintr-un stat membru, competentă să soluţioneze cauza pe fond, o măsură provizorie de încredinţare a unui copil către unul dintre părinţi, în sensul că nu permite unei instanţe dintr-un alt stat membru să pronunţe, ulterior luării deciziei în primul stat membru, o hotărâre prin care să încredinţeze copilul celuilalt părinte (Luarea de poziţie a Av. Gen. Bot din 09.12.2009, Jasna Deticek/Maurizio Sgueglia, C-403/09 PPU, Culegere 2009).
10. După pronunţarea hotărârii de neînapoiere şi după aducerea acesteia la cunoştinţa instanţei de origine, în vederea eliberării certificatului prevăzut la art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, este lipsit de importanţă faptul că hotărârea amintită a fost suspendată, reformată, anulată sau, în orice caz, nu a dobândit autoritate de lucru judecat ori a fost înlocuită cu o hotărâre de înapoiere, în măsura în care înapoierea copilului nu a avut loc în realitate. Deoarece nu s-a exprimat nicio îndoială cu privire la autenticitatea certificatului, iar acesta a fost emis în conformitate cu formularul al cărui model este prezentat în anexa IV la regulament, este interzisă introducerea unei opoziţii la recunoaşterea hotărârii de înapoiere, sarcina ce revine instanţei sesizate fiind doar de a constata forţa executorie a hotărârii certificate şi de a admite înapoierea imediată a copilului. în afara cazului în care procedura urmăreşte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti certificate în aplicarea art. 11 alin. (8) şi a art. 40-42 din Regulamentul nr. 2201/2003, orice parte interesată poate solicita refuzul recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă nu a fost depusă în prealabil o cerere de recunoaştere a hotărârii. în cazul unei proceduri de refuz al recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti, formulată fără să fi fost introdusă în prealabil o cerere de recunoaştere cu privire la aceeaşi hotărâre, pârâtul, care solicită recunoaşterea, poate prezenta observaţii (C.J.C.E., Hot. din 11.07.2008, cerere de pronunţare o unei hotărâri preliminare formulată de Lietuvos AukStiausiasis Teismas, procedură iniţiată de Inga Rinau, C-19S/08 PPU, JO C 223, 30.08.2008).
11. în cadrul noţiunii de dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Curtea a reţinut că o simplă relaţie biologică, fără alte elemente juridice sau de fapt, indicând o legătură între copil şi părinte, nu este suficientă pentru ca art. 8 să fie aplicabil. Reclamantul, a cărui fiică s-a născut în afara căsătoriei, din relaţia acestuia cu mama copilului, nu a încercat vreodată să recunoască paternitatea. Cu toate acestea, copilul s-a născut dintr-o relaţie reală dintre el şi mama fetiţei şi, în plus, şi după ruperea relaţiei, reclamantul a vizitat în permanenţă fata şi s-a interesat de educaţia şi creşterea ei; de aceea. Curtea a considerat că între reclamant şi copil s-a născut, dincolo de legătura biologică, o adevărată relaţie familială, care trebuia protejată de autorităţile olandeze; în lipsa acestei protecţii, art. 8 a fost încălcat (C.E.D.O., Hot. din 01.06.2004, Lebbink c. Olandei, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere... 2004).
12. în interpretarea art. 6 din Convenţie, „Dreptul la un proces echitabil", referitor la durata procedurii, Curtea a reţinut că procesul de divorţ a durat doi ani pentru două grade de jurisdicţie, ceea ce este rezonabil. în schimb, procedura de obţinere a ordonanţei preşedinţiale a durat peste doi ani, în condiţiile în care obiectul său impune o judecată extrem de rapidă, fiind vorba despre o procedură de urgenţă prin natura sa, interesul fiind îngrijirea unor copii minori, care era deosebit de important. Curtea a constatat că în apel a trecut peste un an de la declararea apelului până la primul termen de judecată, ceea ce nu este compatibil cu ideea enunţată mai sus, de aceea art. 6 a fost încălcat (C.E.D.O., Hot. din 15.11.2002, Boco c. Belgiei, în R. Chiriţâ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere... 2002).
13. în raport cu hotărârile deţinute de părţi, cererea formulată de petiţionar la data solicitării înapoierii copilului la domiciliul său obişnuit trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Convenţia de la Haga, la momentul deplasării acestuia de către mamă pe teritoriul României, iar nu în funcţie de hotărârile judecătoreşti ce au intervenit ulterior. Custodia copilului aparţinea la data deplasării ambilor părinţi şi chiar dacă la momentul efectuării acestei deplasări intimata ar fi avut acordul tatălui copilului în acest sens, acest acord lipseşte în ceea ce priveşte neînapoierea copilului la domiciliul obişnuit. Dispoziţia art. 3 din Convenţia de la Haga priveşte împreună cele două ipoteze: deplasarea sau neînapoierea unui copil, astfel că, indiferent de modalitatea în care aceasta se realizează, ea reprezintă tot o încălcare a acestei norme, nefiind necesară sub acest aspect trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea examinării temeiniciei reţinerii copilului pe teritoriul României. Potrivit prevederilor Convenţiei, după ce au fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile Convenţiei pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea Convenţiei să se fi făcut, împrejurarea că în România, imediat după deplasarea minorului de către mama sa, aceasta a obţinut încredinţarea provizorie nu reprezintă temei pentru a opera situaţiile de excepţie prevăzute de dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Convenţia de la Haga, deoarece, pe de o parte, hotărârea a fost casată, iar pe de altă parte, această hotărâre s-a pronunţat ulterior deplasării minorului şi promovării cererii de către petiţionar şi, pe această cale, se tinde la crearea unei aparenţe de legalitate a deplasării copilului şi, eventual, a reţinerii sale pe teritoriul României. Reţinând minorul în România împotriva consimţământului tatălui, fără să existe o hotărâre prin care dreptul privind încredinţarea să fi fost anulat, intimata-pârâtă a încălcat dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga, astfel că se impune înapoierea imediată a copilului, la reşedinţa sa obişnuită din Franţa, în condiţiile art. 1 din Convenţie [C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., dec. nr. 756/2009).
2. în problema modului în care instanţa statului membru în
Citește mai mult
care a avut loc deplasarea ilicită a minorului poate stabili cu certitudine dacă hotărârea instanţei din statul membru al reşedinţei obişnuite anterioare prezintă caracter provizoriu sau definitiv, se reţine că hotărârile în materia încredinţării copilului pot, prin natura lor, să fie întotdeauna modificate în funcţie de schimbarea unor împrejurări şi nu au, aşadar, niciodată acelaşi grad de finalitate ca majoritatea celorlalte hotărâri judecătoreşti. Este suficient să se examineze - dacă este necesar, cu ajutorul autorităţilor centrale relevante - dacă, în cadrul procedurii în cauză, mai rămân măsuri de luat, fără să fie necesară o nouă sesizare a instanţei (Luarea de poziţie a Av. Gen. Sharpston din 16.06.2010, Doris Povse/Mauro Alpago, C-211/10 PPU, Culegere 2010).3. O practică, des întâlnită în trecut, în cazul divorţului unor soţi de cetăţenie diferită constă în refugierea părintelui care dorea să se asigure că îi va fi încredinţat copilul sau îi vor fi încredinţaţi copii, alături de respectivii copii, în ţara sa de origine şi în sesizarea instanţei naţionale în vederea deciderii asupra încredinţării, eventual cu ignorarea hotărârilor pronunţate într-un alt stat. Consecinţa acestui fapt era producerea unei rupturi, pe parcursul mai multor ani ori chiar definitivă, a relaţiilor între copil şi celălalt părinte, situaţie pe care nimeni nu ar putea-o considera conformă cu interesul copilului sau, pentru a utiliza expresia deja folosită de Curte, cu binele acestuia. Tocmai pentru a evita astfel de practici profund dăunătoare copilului, prin Regulamentul nr. 2201/2003 au fost instituite temeiuri imperative de competenţă, al căror prim scop este evitarea comportamentelor care ajung să alcătuiască un asemenea sistem şi constituie veritabile acte de violenţă. Interzicerea concretă a practicilor menţionate presupune o interdicţie absolută a posibilităţii de a alege o instanţă mai favorabilă (forum shopping). Astfel, singura reţetă eficace este aceea a menţinerii şi afirmării drept intangibile a competenţei iniţiale a instanţei sesizate cu soluţionarea cauzei pe fond (Luarea de poziţie a Av. Gen. Bot din 09.12.2009, Jasna Deticek/Maurizio Sgueglia, C-403/09 PPU, Culegere 2009).
4. Protecţia drepturilor copilului este recunoscută prin diverse instrumente internaţionale la care statele membre au cooperat sau au aderat, cum ar fi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 19.12.1966 şi intrat în vigoare la 23.03.1976, şi Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20.11.1989 şi intrată în vigoare la 02.09.1990.
– pe de o parte, legea aplicabilă în materie de autoritate părintească şi pro tecţia copiilor se stabileşte potrivit Convenţiei de la Haga din 1996 ratificată prin Legea nr. 361/2007, în temeiul art. 2.611 NCC, dar această convenţie cuprinde şi dispoziţii referitoare la competenţă;
– pe de altă parte, în materie sunt incidente şi dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2.201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
Citește mai mult
părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.347/2000. Raporturile dintre cele două instrumente sunt stabilite de art. 61 din Regulamentul (CE) nr. 2.201/2003:„Articolul 61
Relaţii cu Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competenţa, dreptul aplicabil, recunoaşterea, executarea şi cooperarea în materia răspunderii părinteşti şi a măsurilor de protecţie a copiilor
În relaţiile cu Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competenţa, dreptul aplicabil, recunoaşterea, executarea şi cooperarea în materia răspunderii părinteşti şi a măsurilor de protecţie a copiilor, prezentul regulament se aplică:
(a) atunci când respectivul copil îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru;
(b) în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea unei hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească competentă dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, chiar dacă respectivul copil îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat nemembru care este parte contractantă la convenţia menţionată anterior.”
Prezintă importanţă şi următoarele dispoziţii ale Regulamentului (CE) nr. 2.201/2003:
„Articolul 1
Domeniu de aplicare
(1) Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind:
(a) divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei;
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.
(2) Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:
(a) încredinţarea şi dreptul de vizită;
(b) tutela, curatela şi instituţiile similare;
(c) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste;
(d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament;
(e) măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului.
Răspundere părintească
Articolul 8
Competenţă de fond
(1) Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil careare reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
(2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12.”
Pentru a stabili organul cărui stat este competent pentru a lua măsurile de ocrotire cu privire la minor, trebuie să apelăm şi la dispoziţiile Legii nr. 361/2007:
„Art. 3. – Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, România formulează următoarea rezervă:
«Potrivit art. 60 coroborat cu alin. (1) al art. 55 din Convenţie, România îşi rezervă:
a) competenţa autorităţilor sale de a lua măsuri pentru protejarea bunurilor copilului situate pe teritoriul său;
b) dreptul de a nu recunoaşte răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autorităţile sale privind aceste bunuri.»
[...]
ARTICOLUL 1
(1) Prezenta convenţie are ca obiect:
a) determinarea statului ale cărui autorităţi sunt competente să ia măsurile de protecţie a persoanei sau a bunurilor copilului;
b) determinarea legii aplicabile de către aceste autorităţi în exerciţiul competenţei lor;
c) determinarea legii aplicabile răspunderii părinteşti;
d) asigurarea recunoaşterii şi executării unor asemenea măsuri de protecţie în toate statele contractante;
e) stabilirea cooperării necesare între autorităţile statelor contractante pentru a asigura atingerea obiectivelor Con venţiei.
(2) În sensul prezentei convenţii, termenul răspundere părintească include autoritatea părintească sau orice relaţie similară aces - tei autorităţi, prin care se determină drepturi, puteri şi obligaţii ale părinţilor, tutorelui sau ale altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
ARTICOLUL 2
Convenţia se aplică copiilor din momentul naşterii lor şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.
ARTICOLUL 3
Măsurile prevăzute la art. 1 pot să se refere în mod deosebit la:
a) atribuirea, exerciţiul şi restrângerea, totală sau parţială, a răspunderii părinteşti, precum şi la delegarea acesteia;
b) dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă al copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât reşedinţa sa obişnuită;
c) tutelă, curatelă şi instituţii similare;
d) desemnarea şi atribuţiile oricărei/oricărui persoane sau organism care are sarcina să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;
e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecţie instituţionalizată, protecţie prin «kafalah» ori o
instituţie similară;
f) supravegherea de către autorităţile publice a ocrotirii copilului acordate de către orice persoană căreia acesta i-a fost încredinţat;
g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziţie privind proprietatea copilului.
ARTICOLUL 4
Convenţia nu se aplică pentru:
a) stabilirea sau contestarea filiaţiei;
b) deciziile privind adopţia, măsurile pregătitoare pentru adopţie,
anularea ori revocarea adopţiei;
c) numele şi prenumele copilului;
d) obţinerea capacităţii depline de exerciţiu;
e) obligaţiile de întreţinere;
f) legate sau succesiuni;
g) securitatea socială;
h) măsurile publice de natură generală în domeniul educaţiei şi sănătăţii;
i) măsurile luate ca urmare a unor infracţiuni săvârşite de copil;
j) deciziile privind dreptul de azil şi imigraţia.
CAPITOLUL II
Competenţa
ARTICOLUL 5
(1) Autorităţile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia.
(2) Sub rezerva art. 7 din Convenţie, în caz de schimbare a reşedinţei obişnuite a copilului în alt stat contractant, sunt com pe - tente autorităţile din statul noii reşedinţe obişnuite.
CAPITOLUL III
Legea aplicabilă
ARTICOLUL 15
(1) În exercitarea competenţei care le-a fost atribuită potrivit dispoziţiilor cap. II, autorităţile statelor contractante aplică legea lor naţională.
(2) Cu toate acestea, în măsura în care protecţia persoanei sau a bunurilor copilului o impune, în mod excepţional, ele pot aplica sau pot lua în considerare legea unui alt stat cu care situaţia respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.
(3) Dacă reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă în alt stat contractant, legea acestui stat se aplică, din momentul modificării situaţiei, condiţiilor de aplicare a măsurilor luate în statul vechii reşedinţe obişnuite.”
Semnalăm că, în temeiul art. 46 din Regulamentul (CE) nr. 2.201/2003, actele autentice primite şi executorii într-un stat membru, precum şi acordurile dintre părţi, executorii în statul membru de origine, sunt recunoscute şi considerate executorii în aceleaşi condiţii ca şi hotărârile.
Aceste dispoziţii prezintă importanţă pentru activitatea notarială, prin raportare la art. 114 NCC referitor la desemnarea tutorelui de către părinte printr-un act încheiat în formă autentică, precum şi la art. 375 alin. (2) NCC referitor la acordul soţilor cu privire la ocrotirea părintească a copiilor lor minori în cazul divorţului la notarul public.
Raportul cu prevederea anterioară: modifică art. 36–39 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu completările ulterioare.