Art. 542 Noul cod civil Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor Despre distincţia bunurilor Despre bunuri în general

Legislaţie conexă: art. 551-875 NCC.

1. Din textul art. 542 NCC şi din articolele anterioare privitoare la clasificarea bunurilor (art. 537-540) rezultă intenţia legiuitorului de a delimita drepturile patrimoniale de bunuri. Este abandonată astfel clasificarea Codului civil din 1864, unde drepturile patrimoniale erau încadrate, în funcţie de natura dreptului, în categoria bunurilor imobile prin obiectul la care se aplică (art. 471) sau a bunurilor mobile prin determinarea legii (art. 474). Articolul 471 C. civ. 1864 încadra drepturile reale referitoare la bunurile imobile în categoria

Citește mai mult

imobilelor prin obiectul la care se aplică. Deşi textul de lege se referea doar la uzufructul lucrurilor imobile şi la servituţi, doctrina a inclus în această categorie şi celelalte drepturi reale asupra imobilelor (E. Lupan p. 160). în ceea ce priveşte drepturile reale privitoare la un mobil şi drepturile de creanţă (cu excepţia celor care aveau ca obiect obligaţia de a da un imobil), acestea erau considerate de doctrină, printr-o interpretare extensivă a art. 474 C. civ. 1864, ca fiind mobile prin determinarea legii.

2. Concepţia ce tinde să distingă dreptul patrimonial de bunul asupra căruia poartă nu este nouă în dreptul românesc. Ea a fost împărtăşită şi de autorii Codului civil din 1940: prin art. 553, se dispunea că „sunt lucruri obiectele corporale, precum şi orice energie ce reprezintă o valoare economică, care pot fi obiectul unui drept", iar art. 560 adăuga că „sunt supuse regulelor referitoare la lucrurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse regulelor referitoare la lucrurile mobile". Chiar anterior acestuia, mari autori francezi se opuneau clasificării bunurilor în corporale şi incorporale, considerând că drepturile patrimoniale erau asociate cu bunurile asupra cărora purtau. „Diviziunea bunurilor în lucruri corporale şi lucruri necorporale este viciată în însuşi punctul său de plecare. Căci, pentru a o face posibilă, a fost nevoie ca lucrurile să fie strânse la un loc cu drepturile, urmând, după aceia, ca lucrurile să treacă într-o grupă, iar drepturile în altă grupă. O asemenea apropriere, spunea Planiol, este cu adevărat incoherentă, fiindcă nu se poate concepe ca un tot să fie compus din lucruri care nu sunt de aceeaşi natură. Or, dreptul, prin el însuşi, nu este decât o pură abstracţiune; el nu este bun sau, dacă vrem, este un bun fictiv şi convenţional, dar căruia nu-i putem recunoaşte această calitate decât dacă ne raportăm la obiectul corporal ce-i serveşte de obiect" (G.N. Luţescu p. 91). Bunul reprezintă un lucru util, cu o valoare economică, ce poate deveni obiect al dreptului patrimonial. Dar bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial, pentru că îi este acestuia doar obiect (O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu, p. 43).

3. în prezent, drepturile patrimoniale sunt supuse regulilor referitoare la bunuri, fără a fi însă considerate ca atare. Textul art. 542 NCC prevede doar o asimilare în ceea ce priveşte regulile aplicabile, fără ca dreptul subiectiv să mai fie calificat ca fiind bun. Regulile aplicabile se stabilesc luându-se în considerare natura juridică a dreptului patrimonial şi bunul asupra căruia poartă dreptul. Astfel, legiuitorul supune regulilor referitoare la bunurile imobile doar drepturile reale asupra imobilelor (art. 551 NCC). în consecinţă, drepturile de creanţă, chiar dacă privesc un imobil, vor fi supuse regulilor referitoare la bunurile mobile. Regulile privitoare la bunurile mobile vor fi aplicabile şi drepturilor mobiliare, indiferent dacă acestea sunt reale sau de creanţă. „Drepturile sunt imobiliare sau mobiliare, după natura nemişcătoare sau mişcătoare a lucrului exterior care formează obiectul lor. Aplicaţiunea acestei formule este foarte simplă când este vorba de drepturi reale şi de diversele acţiuni în care aceste drepturi se traduc. Chestiunea se schimbă când raportul, deşi priveşte un imobil, nu este translativ sau constitutiv de drept real asupra lucrului, ci numai creator al unei obligaţii de a face (facere) sau a nu face (non facere). în acest caz, raporturile şi acţiunile în care se traduc sunt mobiliare, chiar dacă lucrarea sau faptul se referă la un imobil" (M.B. Cantocuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998, p. 42-43).